vineri, 8 decembrie 2017

Normal ar fi să distrugem tot și apoi să reclădim din cenușă!

Acum știu... Știu de ce am rămas aici atâta timp, când puteam pleca chiar dinainte de 89... A trebuit să ascult colinda asta să-mi dau seama ce mă leagă de pământul pe care m-am născut, am crescut... A trebuit să ascult colinda asta pentru prima oară în viața mea și, probabil, în cea mai frumoasă variantă a sa, să înțeleg de ce am rămas, de ce n-am plecat, de ce ezit și acum să plec. Am înțeles că sunt atât de legată, atât de ezitantă în a face ceea ce trebuie pentru ca viața mea să ia un alt curs, altă destinație, alt drum, tocmai când credeam că nu mai e nimic aici să mă țină legată, atâta timp cât copiii-mi sunt plecați și nu cred că se vor mai întoarce vreodată... Nici nu vreau să se mai întoarcă pentru că-i iubesc atât de mult încât prefer să-mi fie dor de ei, un dor ce mă sfâșie în fiecare clipă, decât să-i văd suferind aici.
Eu fac parte din a nu știu câta generație de sacrificiu, ei nu. Eu am trăit destul în comunism, ei nu și nici nu le doresc să-l cunoască vreodată. Eu am suferit când abia aveam bani să pun o pâine pe masă, când mă îngrozea fiecare început de an școlar când trebuia să cumpăr rechizite, ei nu trebuie să-și facă grijile astea... Eu am suferit când mi-am trimis fata la banchetul de la sfârșitul clasei a VIII-a cu un platou cu caltaboș pentru că nu aveam bani să cumpăr altceva, deși munceam toată ziua și uneori îmi vedeam copiii doar dormind sau duminica. Ei nu trebuie să treacă prin așa ceva, nu au voie să se simtă umiliți, săraci, neputincioși, de aceea le-am spus că le rup picioarele dacă se întorc. Chiar așa le-am spus, vă rup picioarele dacă vă întoarceți aici să ajungeți bătaia de joc ale unor lepre hămesite, ale unor scroafe împuțite care și-ar mânca și rahatul doar să nu moară ele de foame.
Dar e normal să ne alungăm copiii din patrie? E normal să suferim de dorul lor? E normal să-i vedem doar pe web-cam și să nu-i putem atinge, îmbrățișa sau săruta? E normal să adunăm bani doar să-i putem vizita o dată sau de două ori pe an, să ne ostoim dorul de ei, doar ca apoi să ne fie și mai dor? E normal să ne resemnăm aici, în mizeria asta, în mocirla asta, în tristețea asta de țară futută și răs-futută chiar de cei de-un neam cu noi? E normal ca ei, ăia din Statul Paralel de care tot aduc ei aminte, ardă-i focul să-i ardă o eternitate, să ne despartă de copiii noștri, să le refuze dreptul de a trăi lângă părinții, bunicii și prietenii lor? E normal să nu ni-i avem la masa de Crăciun?
E normal să plângem, să țipăm, să cerem dreptate după ce mulți dintre noi și-au dat sângele și viața pentru libertate?
E normal să mai tolerăm niște căpușe, niște criminali, niște nulități, niște scroafe hămesite, să ne distrugă singura viață pe care o avem?
E normal să ne temem, să ne fie milă, să stăm în piețe în genunchi ca sclavii?
Nu, nu e normal... Normal ar fi să-i rupem în bucăți. Normal ar fi să fim violenți, o dată în viață, să rupem garduri, să dărâmăm ziduri. Normal ar fi să-i rupem cu bătaia, să-i facem pe ei să se teamă 7 vieți de-acum înainte...
Normal ar fi să-i facem să plătească pe toți, până la unul, până când am simți că acești 28 de ani din viețile noastre ar fi răzbunați cu vârf și îndesat.
Normal ar fi să distrugem tot și apoi să reclădim din cenușă, altfel vom plânge ascultând colinda asta și peste o sută de ani...
Să plece ei, nu copiii noștri, nu noi. De ce să ni se usuce nouă oasele de dor?