joi, 3 august 2017

Mama mea - O femeie cu coaie

    Mama mea avea coaie mai mari decât majoritatea bărbaților pe care-i știu... Avea și trusă de scule, o cutie de dulgher plină de cuie, ciocane de diferite mărimi, chei franceze, șurubelnițe și toți vecinii veneau ocazional să împrumute câte ceva.
   - Doamna T, aveți cuie cu filet?
   - De care, mari sau mici?
   - Mici.
   - Astea-s cele mai mici pe care le am, dar vezi să dai întâi gaură cu dalta în perete și apoi cimentezi cuiul înăuntru, altfel nu stă în bolțar.
    I-am scrijelit cu șurubelnița o floare pe cutia de scule care există și acum în debaraua de la intrare, la locul ei, unde a stat întotdeauna, dar nu din cauza lădiței cu scule zic eu că mama avea coaie, nici pentru că repara tot ce era de reparat prin casă ci pentru că avea curaj și puțini îndrăzneau s-o înfrunte. Micuță, de-un metru și-un șnițel, cu părul tăiat scurt, subțire și iute, aprigă la mânie, spurcată la gură, o mânuță de om care, sunt sigură, și-ar fi dorit să se fi născut bărbat, așa era mama.
     Aveam un vecin, perete în perete cu noi, căruia, după vreo 15 ani de căsnicie cu o femeie foarte frumoasă cu care făcuse 3 copii i se năzărise că ultimul n-ar fi fost al lui și-l pălise gelozia ca din senin. O urmărea, o cronometra și o certa din ce în ce mai des, iar de la ceartă la bătaie au trecut doar câteva luni... Auzeam zgomotele pumnilor prin perete și uneori, plezniturile palmelor peste fața frumoasă a doamnei H. Nu țipa, nu plângea ea, dar plângeau copiii și-și implorau tatăl să n-o mai bată.
    Într-o zi, doamna F a reușit să fugă din casă și a bătut la ușa familiei F de la etajul 1 și a rămas acolo, la adăpost. Ticălosul ei de bărbat, beat mort, a ieșit pe casa scării și a început să urle după ea:
    - Ieși afară, curvă! Te omor când pun mâna pe tine, curvă ordinară! Copiii urlau în casă, ăla urla pe casa scărilor, prea laș să urce și să bată la ușa familiei F... Văzând că amenințările lui n-au niciun rezultat, a intrat în casă, a demontat butelia de la aragaz și a scos-o pe casa scării, amenințând că aruncă blocul în aer dacă nu-i coboară nevasta. Mama se uita pe vizor, la fel ca și ceilalți locatari de la parter, iar eu și sora mea stăteam pe canapea și ascultam șuieratul gazului ce ieșea din butelie, când mama a luat ciocanul cel mare din lada ei cu scule, a deschis ușa și a răcnit la nebunul ăla:
     - Fută-te Dumniezo și pe cine te-o făcut, închide butelia că-ți crăp capul, căcat cu ochi ce ești!
Ăla, descumpănit, se uita ca boul la poarta nouă la mama, nevenindu-i să-și creadă ochilor și urechilor. A încercat s-o înfrunte rânjindu-i în față, dar mama s-a apropiat de el cu ciocanul ridicat, eu m-am bulucit la ușă speriată, s-o apăr pe mama sau s-o trag în casă, dacă trebuia. Soră-mea plângea în capătul holului, mama îmi părea mai frumoasă ca oricând pentru că fața ei arăta nu doar furie ci și curajul acela nebun când nu te temi de nimic, curaj care intimidează, paralizează și te face să bați în retragere. Așa a făcut și vecinul, a închis butelia și a intrat în casă de unde l-au scos milițienii, păcălindu-l că vor doar să stea puțin de vorbă. Au stat de ”vorbă” cu el până i-au durut mâinile cu care manevrau pulanele pe spinarea lui, apoi l-au băgat în dubă și nu l-a mai văzut nimeni 3 luni cât a stat în închisoare, timp în care nevastă-sa a profitat de ocazie și a divorțat de el. Și-a crescut copiii singură, fără 3 măsele, dar vie. Ca un făcut, băiatul cel mic, cel de care zurbagiul de tată suspecta că n-ar fi fost al lui, semăna, pe ce creștea, din ce în ce mai mult cu el.
     Niciun bărbat din scară n-a ieșit în ziua aceea din casă... De fapt, nimeni, în afară de mama mea. Au stat toți cu urechile lipite de ușă ascultând ce se întâmplă. Nici măcar ideea că ar fi putut sări în aer nu i-a determinat să-și înfrângă lașitatea, nici faptul că unii dintre ei aveau fete de crescut care ar fi putut ajunge pe mâna unui laș nenorocit să le bată și să le chinuie, nu i-a mișcat. Sau poate că nici nu le-a trecut prin cap.
     Zilele astea, un asemenea laș nenorocit din Motru și-a schingiuit femeia două ore, timp în care a spart o oglindă cu capul ei, apoi cu un ciob  i-a tăiat femeii o ureche pe care a aruncat-o în wc, a scalpat-o, iar bucăți din scalp au ajuns tot în wc, a dat-o cu capul de pereți până când femeia a murit. Vecinii nu doar că n-au intervenit, dar nici măcar n-au sunat la Poliție. De frica lașului nenorocit. De lași, la rândul lor.
     Dacă femeia aceea ar fi avut un singur vecin ca mama mea, ar fi trăit, sunt sigură de asta, dar n-a avut noroc să-i fie măcar milă cuiva de ea. Milă față de un suflet de om, milă pentru o viață chinuită... Și sunt sigură că unii dintre cei ce ascultau pe la uși și pereți și-au spus măcar în gând că femeia și-a meritat-o.
     Pe 20 august ar fi fost ziua mamei mele, dacă ar mai fi trăit, i-aș fi urat ”la mulți ani” iar ea ar fi pufnit, așa cum făcea mereu când îi dădeam cadoul ”n-aveai ce face cu banii?” Mi-e dor de ea, de nervii ei, dar mai ales de curajul ei. Noroc că l-am moștenit și eu.
 

Jurnal de călătorie, USA - primul impact

      A trecut un an și jumătate de când am ajuns pentru prima dată pe pământ american, pe aeroportul Newark, obosită moartă, dornică să trec de vamă, să-mi văd copiii și să fumez o țigară.
    Petra m-a întâmpinat la ieșire și mi-a sărit în brațe plângând muțește, se scutura doar lipită de mine, iar eu o strângeam atât de tare încât îmi venea s-o încorporez cumva în mine, să nu mă mai despart de ea niciodată. N-o văzusem de doi ani. Era iarnă, aveam o haină groasă pe mine, o eșarfă și mai groasă, o geantă de voiaj uriașă și incomodă ce mi se răsturnase de câteva ori coborând panta dinspre vamă, geanta cu laptopul pe umăr și încă un bagaj de mână ce mă-ncurcase și aproape-mi rupsese mâinile, plus poșeta. Pe lângă astea, căzusem cu două zile înainte de plecare, agățându-mi tocul într-un prag de aluminiu, îmi fisurasem coccisul și mă durea groaznic după atâtea ore de stat în avion.
    Ziceam că m-a întâmpinat Petra pentru că maică-sa era ocupată să vomite în parcare, de emoție și de teama că nu voi trece de vamă, deși nu aveau motive să nu mă lase să le văd o bucățică din America lor, dar era posibil. În Amsterdam se făcuse o verificare la sânge, mi se puseseră o mulțime de întrebări, dintre care una revenea obsesiv, voiau să știe dacă merg să lucrez în SUA.  Nu, nu voiam să lucrez în America și, probabil că nici nu m-aș fi dus s-o vizitez niciodată dacă nu mi-ar fi fost copiii acolo.
    Umilințele la care fusesem supusă în Amsterdam, eu și ceilalți pasageri, sentimentul că sunt la cheremul unor funcționari care au dreptul să decidă dacă ajung la destinație sau nu, care au dreptul de a mă pune să mă descalț sau să mă dezbrac, că nu sunt altceva decât unul dintre miile de pasageri,  care nu reprezintă nimic pentru ei decât o oaie mânată prin coridoare făcute din cordoane, m-au făcut să realizez cât de ușor pot fi controlate masele. Știam că nu am cum să ripostez dacă vreau să ajung peste ocean și că orice împotrivire sau privire ostilă i-ar fi făcut să mă trimită înapoi de unde-am venit. Am fost docilă ca o oaie și m-am disprețuit pentru asta, dar n-am avut încotro.
    Nu mă tem de zbor, nu mă tem de distanță, n-am nici cea mai mică emoție când sunt deasupra norilor pentru că mă simt oarecum împăcată știind că dacă avionul s-ar prăbuși de la înălțimea aceea n-aș fi avut nicio șansă. Emoții am la aterizare, mai exact, din momentul în care încep să se contureze străzile, clădirile, apoi mașinile și oamenii, abia atunci mă gândesc cât sunt de aproape de destinație și că trebuie neapărat să ajung întreagă.
     Am mai călătorit cu mașina încă 3-4 ore, pe bancheta din spate, cu Petra dormind în brațele mele. Adevărul e că la început s-a prefăcut doar, ca și cum ar fi avut nevoie de un pretext să stea lipită de mine, dar nici eu nu voiam să-i dau drumul. Îmi fusese atât de dor de ea încât simțeam nevoia s-o ating tot timpul, s-o mângâi, s-o sărut pe mânuțe, pe obrăjori, pe frunte... Și s-o mușc puțin, s-o gust...
     Cât a fost lumină afară am putut să mă mir de locurile prin care treceam, de podurile kilometrice peste golfuri, de mașinile puternice din trafic, de autostrăzile largi cu câte 5 benzi pe sens și de celebrele  panouri de deasupra lor, mai cu seamă de unul pe care scria cu litere luminoase: Jail is not funny, don`t drink and drive!
   
     Va urma

miercuri, 2 august 2017

Gânduri

 Cred că povestirile acestea, ale unor oameni la apusul vieților lor, trebuie să fie cunoscute direct de la sursă. Ele fac parte din istorie, chiar dacă dintr-o perioadă sumbră a ei, rușinoasă pentru omenire, așa cum sunt toate războaiele și conflictele armate. Poveștile lor trebuie să dăinuie dincolo de dispariția fizică a celor care le-au trăit suficient de mult ca să mi le povestească. Simțeam că ele reprezintă un dar pentru mine, unul care trebuia să mă ajute să pășesc într-o altă etapă și, dincolo de recunoștința pe care o simțeam pentru cei ce-și rupeau câteva ore din rutina existenței lor, înțelesesem că pentru mine toate drumurile sunt deschise. Nu mai aveam sentimentul că sunt în fața unui singur drum care mă duce într-o fundătură sau un labirint din care-mi doresc să ies, dar nu știu pe unde. Totul  părea să se deschidă în fața mea, limpede și fără obstacole. Mi se părea incredibil că puteam face orice-mi doream și că obstacolele de care mă lovisem până atunci dispăruseră ca prin farmec, ca și cum o mână Divină le alungase cu un simplu gest.


Fragment din volumul Copiii Războiului

duminică, 30 iulie 2017

Șarpele fără coadă (Cronici onirice)

      Țineam un șarpe fără coadă în brațe, părea un costrictor ca mărime, dar încerca să mă muște între degetul mare și arătător și eu îl știam de veninos... Am ezitat să-l arunc cât colo pentru că primisem instrucțiuni să nu cumva să-l pierd, că jar mănânc. Mai primisem o indicație pe același ton categoric, dar o uitasem deja pentru că luminile ce apăruseră pe cerul nopții erau din ce în ce mai vizibile și mă fascinau. Am dat drumul șarpelui, fără să-mi pese că va muri, de fapt mă durea în cot de el, mai ales că încercase să mă muște, deci aveam justificare... L-am privit cu coada ochiului cum se zvârcolește pe pământ și m-am dus mai departe căscând ochii la cer. Aveam senzația că sunt observată de formațiunea de lumini ce aterizase și în fața căreia, ceilalți oameni se dădeau în spectacol încercând să-și arate talentele. Apoi, s-a format un comitet de primire, eu eram îmbrăcată frumos, eram elegantă și surâzătoare, iar un domn, tot elegant, mă prezenta audienței. Eu chicoteam timidă, dar știam că-mi merit locul acolo, într-un fel de prezidiu, chiar dacă nu știam exact ce am de făcut... Să recit, să citesc dintr-o carte a mea? Mă hlizeam doar, știind că ideea va veni la momentul potrivit. Dintr-o dată am simțit îngrijorare pentru șarpele ăla fără coadă ce-mi fusese lăsat în grijă... Oadăfac, de ce ar ține cineva așa de mult la un șarpe?

      Apoi, totul a început să se năruie... Norii de praf acopereau luminile colorate de pe scena cu prezidiul, spectatorii fugeau fără vlagă, care-ncotro, știind că fuga e zadarnică, fugeau totuși, din instinct de conservare. Bine, și de teamă, atâta că erau conștienți că nu au unde să se ascundă și din acest motiv până și teama era zadarnică. Pământul era răscolit de cutremure, gemea și scărțâia din plăcile tectonice. Apoi, după ceva vreme, s-a liniștit și oameni prăfuiți s-au ridicat de pe jos și au început să meargă cu ochii goi. Fără țintă, din inerție. Eu rămăsesem pe loc într-o încremenire totală, nu mă temusem deloc, mă gândeam doar la nenorocitul de șarpe fără coadă pe care-l lăsasem să se zvârcolească până la moarte în țărână, dar speram că recentele cutremure îmi oferă cea mai bună scuză pentru că nesocotisem indicația de a avea grijă de el. ”Dracu` să-l ia de șarpe!” mi-am zis, ”n-are cum să fie mai important decât mine pentru nimeni!”.

    Gata, mă spălasem pe mâini ca Pilat din Pont, mi-era doar ciudă pe mine că nu avusesem curajul să-l înfrunt pe cel ce mi-l dăduse în grijă, știind ce fobie de șerpi am. Mi-am adus aminte că mă uitasem seara la Striptease cu Demi Moore și rămăsesem cu imaginea pitonului unei alte stripărițe în minte. Apoi m-am trezit, dar simt atingerea rece și perfidă, colții ce încercau să-mi străpungă pielea între degetul mare și arătător și acum.