sâmbătă, 29 iulie 2017

Despre ceea ce nu mai am voie să scriu pe Facebook

    Pentru că facebook a devenit aproape nefrecventabil și pentru că încurajează unul dintre cele mai infecte năravuri omenești, delațiunea, voi scrie aici ceea ce prin degetele unor utilizatori de FB care raportează organizat, în haită tot ceea ce nu le convine, mai ales când vine vorba de minoritățile sexuale, a devenit tabu... Asta dacă, desigur, nu te umpli de curcubee, laude și inimioare la postări pro minoritari.

    N-ar fi o problemă dacă așa cum li se permite lor să-și facă propagandă, iar unii dintre ei o fac pe bani, chiar știu exact, cu nume și prenume cel puțin două persoane din lista mea care iau bani de la LGBT, ni s-ar permite și nouă, celorlalți, care avem o părere contrarie lor, să ne-o putem exprima, fără ca FB să intervină, așa cum nu intervine când raportezi decapitări, lapidări și execuții în masă, căci FB nu găsește nimic ofensiv în așa ceva, dar găsește deosebit de ofensiv ca cineva să nu scoată curcubee prin toate orificiile, mort de admirație față de ”frumusețea” și ”iubirea” manifestată fără opreliști pe această rețea de socializare de către susținătorii minorităților sexuale.

    Am spus și repet, nu mă interesează ce fac alții în așternut. Nu e treaba mea, nu vreau să știu, așa cum nu vreau să știu în ce fel se manifestă în pat heterosexualii, ce fantezii au și cum și le pun în aplicare. N-am făcut paradă niciodată de sexualitatea mea și de aceea mă aștept ca nici alții să n-o facă pentru că vorbim de intimitatea fiecaruia. Nu vorbesc de pudoare ci de un bun simț elementar, că doar și asta ne deosebește de animale, ne căutăm locuri unde să nu ne vadă nimeni când facem sex. Nu suntem nici câini să rămânem înciotați pe străzi, nici maimuțe să ne-o tragem pe ce cracă vrem. Suntem oameni, se presupune civilizați și tocmai de asta, pe mine, personal, mă deranjează exibiționismul de la paradele gay, mă deranjează că-i sfidează pe cei care cred că lumea are o ordine și un curs firesc în timp, în funcție de necesități și instinct.

    Unii vor argumenta că, minoritari fiind,  pentru ca doleanțele lor să fie cunoscute, trebuie să se manifeste în public, pe orice cale le-ar aduce satisfacția obținerii a ceea pentru ce militează. Da, e adevărat, totuși, ofensiva din ce în ce mai puternică manifestată prin toate mijloacele media a dus la intimidarea și reducerea la tăcere a oricărei voci care îndrăznește să exprime o altă părere. Ori eu nu vreau să fac parte dintr-o turmă care se teme de reacțiile celorlalți sau de închiderea unui cont de facebook. Nu m-am născut dintr-o relație începută pe facebook, n-am crescut pe facebook și, cu siguranță, n-am să mor la mijlocul unei fraze scrise pe facebook, tocmai de asta mă simt datoare să cer să mi se respecte opinia, mai ales când ceea ce scriu nu conține înjurături și trivialități, pentru că, recunosc, folosesc cam toate cuvintele limbii române și nu mă jenez deloc s-o fac. Nu mi se pare normal să fiu pedepsită pentru că îndobitocirea în masă a ajuns la nivelul în care normalul devine anormal și a fi heterosexual devine o rușine, un semn de primitivism. 

    Am văzut în ultimele luni aluzii nesimțite la familia ”tradițională”, o altă găselniță idioată, aluzii care induceau ideea că în astfel de familii copiii sunt crescuți cu bătaie, alcool și capete sparte. Ei și mamele lor. În schimb, în ”familiile” gay, doar dragoste și înțelegere. Înverșunarea cu care niște despletite, plecate de ceva ani din România, unele chiar de la coada vacii, demolau tot ceea ce ține de familie, așa cum o știm de la comuna primitivă, m-a dus cu gândul la o acțiune organizată, remunerată, în unele cazuri, prostie crasă în altele. Ele vor să ne educe acum, pentru că ele știu tot, s-au civilizat în câțiva ani de Occident, mai ceva ca occidentalii. Au devenit niște Xene fioroase care-ți caută nod în papură chiar la tine acasă, pentru că vin pe wall-ul tău, sesizându-se din oficiu, în haită.

     Vin și-o dau cu iubirea, dar îți dau cu ea în moalele capului, adică vor să iubești tot ce mișcă și dacă opui rezistență, încearcă și cu forța. Vin cu aere de superioritate și indignare că tu, primitivul, nu te aliniezi frumos la împrăștiat curcubee și nu insiști ca familia ”tradițională” să fie scoasă în afara legii, să nu insiști ca străzile și ulițele pline de colb din oricare colț de Românie să devină scenele de desfășurare ale unor nesfârșite parade gay. Iar dacă le spui că se comportă ca sectanții, neagă și se supără, deși pe mulți dintre ei îi găsești și printre cei care, tot din iubire, vor maidanezi pe stradă, chiar dacă sfâșie copii, vor migranți din Orient și Africa, vor tot ceea ce poate distruge o cultură milenară cum e cea a Europei. 

    În realitate, acești oameni suferă de inadaptabilitate, suferă de respingere poate din copilărie, suferă de ură. Suferă și vor să-i vadă și pe alții suferind, de aceea, cu toată perversitatea de care sunt în stare fac tot ce pot să distrugă tot ceea ce ne-a caracterizat ca civilizație până acum. Repet, nu e treaba mea ce fac alții cu corpul lor și singura pretenție pe care o emit e să nu mi se arate cu de-a sila. Îi recunosc, îi accept, știu că sunt acolo, dar nu vreau, nu accept propaganda, nu vreau și nu accept constrângerile de niciun fel, iar dacă ei au libertate de exprimare mai mare decât a mea, voi scrie aici. E domeniul meu, cumpărat pe banii mei, întreținut de mine, e casa mea, cum ar veni. Mai mult de atât, aici până și comentariile sunt moderate pentru că nu cred că e normal să permit cuiva să vină să mă înjure la mine acasă, cum nu mă duc nici eu să înjur pe nimeni la el acasă.

   Știu, de asemenea, că mulți dintre ei nu au ales să devină gay sau transexuali, dar am convingerea că în mare parte,  propaganda pro minorități sexuale a influențat modul de manifestare a multora dintre cei care, heterosexuali fiind, au decis să devină gay, pentru că orice propagandă bine aplicată are ca rezultat manipularea în masă și controlul, iar înverșunarea cu care susținătorii minorităților împrăștie în mediul virtual idei care nu au nicio legătură cu familia în care s-au născut, care i-a format și i-a făcut să fie așa de deștepți, mă face să-mi fie milă de ei. Poate că totuși, familiile lor au fost disfuncționale sau, mai degrabă, au devenit ei înșiși victimele propagandei pro minoritare.

   Sper că m-am făcut înțeleasă, acest text nu are nicio legătură cu preferințele sexuale ale cuiva, dar are legătură cu refuzul meu de a accepta să mă aliniez unor idei în care nu cred, are legătură cu rezistența mea de a mă lăsa influențată de propagandă și de a o respinge. Și, nu în ultimul rând, are legătură cu mândria mea de mamă și femeie, de om care nu acceptă să fie desconsiderat, umilit și să fie numit înapoiat pentru că, dacă în manifestările sexuale ne demonstrăm progresul și civilizația, merităm să fim rași de pe fața pământului și să dispărem ca specie.



PS. Probabil că mă vor raporta din nou, iar FB le va da dreptate și-mi voi pierde dreptul de a posta și pe contul de rezervă... Îmi asum, cum mi-am asumat mereu tot ceea ce am scris sau spus. Am luat în calcul închiderea conturilor de facebook, așa că ne vedem aici.


    



vineri, 28 iulie 2017

MARISKA

Dintr-o dată s-a pornit o răpăială de mitraliere iar oamenii din jurul meu cădeau secerați în noroi, zbătându-se, țipând în agonie. Eram atât de șocată încât nici nu m-am aruncat la pământ, deși eram convinsă că sunt ciuruită de gloanțe. Când a încetat focul, mi-am dat seama că doar eu sunt în picioare într-o mulțime de trupuri sfârtecate. Două erau ale părinților mei. Tata căzuse pe spate, avea ochii deschiși privind parcă spre Dumnezeul care nu ne ajutase, nu ne salvase, iar mama era pe-o parte, cu un picior răsucit nefiresc sub ea, cu fața zdrobită de gloanțe. Eu urlam îngrozită, cu păpușa plină de noroi în mână. Am simțit că cineva mă ia pe sus și am început să mă zbat din răsputeri, să țip și mai tare, până mi-am pierdut glasul și cunoștința.
       M-am trezit într-o cameră care mirosea urât, a transpirație, picioare nespălate și sânge. Nu știam unde sunt și dacă avusesem un coșmar iar mama și tata erau acolo, undeva în întuneric, la adăpost. Am strigat-o pe mama, apoi pe tata și nu mi-au răspuns. M-am ridicat pe coate, încercând să aud vreun sunet familiar, respirația ușoară a mamei când dormea uneori cu mine, când visam urât. Am mai strigat-o o dată prelung, mă înecase plânsul amintindu-mi grozăvia de la liziera pădurii, dar încă mai speram că fusese doar un vis urât. Cineva a aprins un chibrit, apoi o lumânare și s-a apropiat de mine. Atunci am văzut că sunt culcată pe niște paie acoperite cu o haină și că o față de femeie era aplecată asupra mea. Nu era mama. Am început să plâng și am dat să țip, însă ea mi-a acoperit gura cu palma și mi-a făcut semn cu degetul la buze să tac.

Fragment din Copiii Războiului