joi, 3 august 2017

Jurnal de călătorie, USA - primul impact

      A trecut un an și jumătate de când am ajuns pentru prima dată pe pământ american, pe aeroportul Newark, obosită moartă, dornică să trec de vamă, să-mi văd copiii și să fumez o țigară.
    Petra m-a întâmpinat la ieșire și mi-a sărit în brațe plângând muțește, se scutura doar lipită de mine, iar eu o strângeam atât de tare încât îmi venea s-o încorporez cumva în mine, să nu mă mai despart de ea niciodată. N-o văzusem de doi ani. Era iarnă, aveam o haină groasă pe mine, o eșarfă și mai groasă, o geantă de voiaj uriașă și incomodă ce mi se răsturnase de câteva ori coborând panta dinspre vamă, geanta cu laptopul pe umăr și încă un bagaj de mână ce mă-ncurcase și aproape-mi rupsese mâinile, plus poșeta. Pe lângă astea, căzusem cu două zile înainte de plecare, agățându-mi tocul într-un prag de aluminiu, îmi fisurasem coccisul și mă durea groaznic după atâtea ore de stat în avion.
    Ziceam că m-a întâmpinat Petra pentru că maică-sa era ocupată să vomite în parcare, de emoție și de teama că nu voi trece de vamă, deși nu aveau motive să nu mă lase să le văd o bucățică din America lor, dar era posibil. În Amsterdam se făcuse o verificare la sânge, mi se puseseră o mulțime de întrebări, dintre care una revenea obsesiv, voiau să știe dacă merg să lucrez în SUA.  Nu, nu voiam să lucrez în America și, probabil că nici nu m-aș fi dus s-o vizitez niciodată dacă nu mi-ar fi fost copiii acolo.
    Umilințele la care fusesem supusă în Amsterdam, eu și ceilalți pasageri, sentimentul că sunt la cheremul unor funcționari care au dreptul să decidă dacă ajung la destinație sau nu, care au dreptul de a mă pune să mă descalț sau să mă dezbrac, că nu sunt altceva decât unul dintre miile de pasageri,  care nu reprezintă nimic pentru ei decât o oaie mânată prin coridoare făcute din cordoane, m-au făcut să realizez cât de ușor pot fi controlate masele. Știam că nu am cum să ripostez dacă vreau să ajung peste ocean și că orice împotrivire sau privire ostilă i-ar fi făcut să mă trimită înapoi de unde-am venit. Am fost docilă ca o oaie și m-am disprețuit pentru asta, dar n-am avut încotro.
    Nu mă tem de zbor, nu mă tem de distanță, n-am nici cea mai mică emoție când sunt deasupra norilor pentru că mă simt oarecum împăcată știind că dacă avionul s-ar prăbuși de la înălțimea aceea n-aș fi avut nicio șansă. Emoții am la aterizare, mai exact, din momentul în care încep să se contureze străzile, clădirile, apoi mașinile și oamenii, abia atunci mă gândesc cât sunt de aproape de destinație și că trebuie neapărat să ajung întreagă.
     Am mai călătorit cu mașina încă 3-4 ore, pe bancheta din spate, cu Petra dormind în brațele mele. Adevărul e că la început s-a prefăcut doar, ca și cum ar fi avut nevoie de un pretext să stea lipită de mine, dar nici eu nu voiam să-i dau drumul. Îmi fusese atât de dor de ea încât simțeam nevoia s-o ating tot timpul, s-o mângâi, s-o sărut pe mânuțe, pe obrăjori, pe frunte... Și s-o mușc puțin, s-o gust...
     Cât a fost lumină afară am putut să mă mir de locurile prin care treceam, de podurile kilometrice peste golfuri, de mașinile puternice din trafic, de autostrăzile largi cu câte 5 benzi pe sens și de celebrele  panouri de deasupra lor, mai cu seamă de unul pe care scria cu litere luminoase: Jail is not funny, don`t drink and drive!
   
     Va urma

2 comentarii:

  1. Șerban Vasile: Am auzit ca dictonul tuturor aviatorilor este acesta: ”Decolarea este opțională, dar aterizarea este obligatorie.”

    RăspundețiȘtergere
  2. Mai recent : don't text and drive....
    Urmeaza .
    Xox ,j.

    RăspundețiȘtergere