vineri, 28 iulie 2017

MARISKA

Dintr-o dată s-a pornit o răpăială de mitraliere iar oamenii din jurul meu cădeau secerați în noroi, zbătându-se, țipând în agonie. Eram atât de șocată încât nici nu m-am aruncat la pământ, deși eram convinsă că sunt ciuruită de gloanțe. Când a încetat focul, mi-am dat seama că doar eu sunt în picioare într-o mulțime de trupuri sfârtecate. Două erau ale părinților mei. Tata căzuse pe spate, avea ochii deschiși privind parcă spre Dumnezeul care nu ne ajutase, nu ne salvase, iar mama era pe-o parte, cu un picior răsucit nefiresc sub ea, cu fața zdrobită de gloanțe. Eu urlam îngrozită, cu păpușa plină de noroi în mână. Am simțit că cineva mă ia pe sus și am început să mă zbat din răsputeri, să țip și mai tare, până mi-am pierdut glasul și cunoștința.
       M-am trezit într-o cameră care mirosea urât, a transpirație, picioare nespălate și sânge. Nu știam unde sunt și dacă avusesem un coșmar iar mama și tata erau acolo, undeva în întuneric, la adăpost. Am strigat-o pe mama, apoi pe tata și nu mi-au răspuns. M-am ridicat pe coate, încercând să aud vreun sunet familiar, respirația ușoară a mamei când dormea uneori cu mine, când visam urât. Am mai strigat-o o dată prelung, mă înecase plânsul amintindu-mi grozăvia de la liziera pădurii, dar încă mai speram că fusese doar un vis urât. Cineva a aprins un chibrit, apoi o lumânare și s-a apropiat de mine. Atunci am văzut că sunt culcată pe niște paie acoperite cu o haină și că o față de femeie era aplecată asupra mea. Nu era mama. Am început să plâng și am dat să țip, însă ea mi-a acoperit gura cu palma și mi-a făcut semn cu degetul la buze să tac.

Fragment din Copiii Războiului

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu