luni, 29 mai 2017

Două suflete curate

Fini (Fragment din Copiii Războiului)

”- Unii dintre prizonierii francezi fluturaseră bucăți de pânză rupte din cămășile lor, alții batiste albe. Pe noi ne bombardau aliații, mai târziu am aflat, deși nu sunt sigură, erau englezi. Însemnele păcii se dovediseră a fi fost o greșeală, cu toate că nimeni nu și-ar fi imaginat că în ciuda cârpelor albe și a intențiilor vădite de a ne preda, vom fi împușcați din avioanele ce-și goliseră burțile de bombe. Până atunci bombardaseră poate doar să scape de încărcătură, odată pornite pline de la baze nu se puteau întoarce cu bombele înapoi, dar la vederea batistelor albe și-au dat seama că sunt oameni în pădure. Atunci au pornit rafalele de mitralieră, o ploaie asurzitoare de metal încins. Părea că vor să omoare tot ce era viu în pădurea aceea, deși în afara prizonierilor francezi de care-ți spuneam, eram doar civili acolo, mai mult femei și copii. Pe mine m-au nimerit în laba piciorului, glonțul a intrat printre oasele degetelor și a ieșit prin talpă. Nu m-a durut atunci, pe moment, am simțit doar o căldură ca de foc în tot piciorul. M-am prăbușit la pământ. Nici măcar nu mai urlam, din gât nu-mi mai ieșea niciun sunet, vacarmul, vaietele și țipetele celorlalți se estompau, dispăreau undeva departe și-mi rămânea doar mirosul de carne arsă, de sânge și explozibil în nări, în creier, în toată ființa mea. Nu știu cât a mai durat bombardamentul și răpăitul mitralierelor, îmi pierdusem cunoștința, m-a trezit însă o durere pe care acum n‑o pot descrie în cuvinte. Piciorul îmi era aproape zdrobit, se vedeau doar oasele ieșind prin piele, schijele înfipte prin ciorapii de lână, pentru că bocancii mi-i pierdusem demult în goana printre copaci și bombe.”





Oma (Ana Hafner) - Fragment din Copiii Războiului

”- Mama s-a ridicat cumva de jos, așa plină de sânge cum era, ținându-se de rana din gât, și ne-a scos pe mine și pe Mira din casă, după ce s-a asigurat că partizanii plecaseră. Ne-am dus direct la Jandarmerie și mama a început să bată în ușă implorând să ne deschidă. Abia când am început și noi să țipăm iar jandarmii au auzit vocile de copii au avut curajul să deschidă ușa. Pe mama Mirei au dus-o la spital, a murit după trei zile. Angajatul care urcase cu noi în pod se ascunsese în horn, de aceea nu l-au găsit. A scăpat cu viață. Unul dintre partizani era tot angajat al croitorului, el îi adusese pe ceilalți doi, știa că în casă sunt bani și obiecte de valoare și au venit la sigur. Tata fusese plecat în noaptea aceea cu munca și când a venit a încărcat tot ce le mai rămăsese într-un camion de marfă și am trecut munții aici, în Austria. ”








Două dintre personajele cărții mele, cărora le mulțumesc pentru emoția pe care mi-au transmis-o odată cu povestea lor. Două femei minunate, cu suflet curat și nealterat de traumele copilăriei.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu