joi, 24 august 2017

O viziune sumbră...

Europa refuză să mai crească supraviețuitori. Își ”frăgezește” cetățenii de mici să devină niște roboți ascultători, dependenți de tehnologie și supermarket, de televiziune și presă. Orice psiholog și nu numai, poate spune că dacă îndepărtezi individul suficient de tare de condiția sa de vânător, de luptător, l-ai subjugat și l-ai făcut sclav. Imaginați-vă un scenariu apocaliptic, un război mondial, un asteroid sau un cutremur de mare intensitate și urmările sale. Imaginați-vă că ar exista supraviețuitori care s-ar hrăni cu orice seamănă a conservă, apoi cu resturi alimentare, apoi cu rădăcini pentru care ar trebui să se lupte pe viață și pe moarte cu semenii lor, care ar trebui să lupte pe viață și pe moarte pentru rădăcina sau câinele găsit viu, de care ar depinde viața sa. Imaginați-vă acum că printre supraviețuitori ar fi și toleranții miloși pe care ați avut deja ocazia să-i citiți pe facebook și vă garantez că și ei ar avea doar două opțiuni: să moară sau să trăiască. Acum vă las să ghiciți ce-ar alege și, mai ales, ce s-ar alege de toleranța lor. Ați ghicit, da? Ar prima instinctul, li s-ar rupe de toleranță și ar lupta și ei, tot pe viață și pe moarte cu semenii lor ne-toleranți pentru un șobolan mort care i-ar ține vii până a doua zi.
E greu de acceptat, după atâtea bășini inoculate de la sfârșitul războiului II mondial, că omul are înclinația naturală pentru supraviețuire și că, în situații critice e capabil de orice ca să se salveze. Doar că, în asemenea cazuri singurii care reușesc sunt cei puternici, ori Europa crește doar oameni din plastilină, ușor de modelat și de ținut în frâu, dar o face acum prin teroare. Teroare pe care tot ea, prin liderii săi degenerați și trădători ai propriei specii și rase o seamănă cu bună știință între oamenii-plastilină care reacționează cu inimioare, floricele și curcubee la carnagii.
Imaginați-vă acum un tip cu barbă, îmbrăcat în rochie și încălțat cu pantofi cu toc alergat de unii, mai puțin toleranți. Nu, nu să-l fută ci să-l mănânce. Imaginați-vă o militantă FEMEN alergată de niște masculi care n-au mai văzut femeie de vreo doi ani. O să țipe ea că are drepturi, că ăia n-au voie, că sunt porci și alte chestii, dar, ghici ce? Nimănui n-o să-i pese. Imaginați-vă niște creștini miloși, în frunte cu popii, alergați de niște ciuhapi pe care taman ce-i ”integraseră” când s-a petrecut nenorocirea...
Ei bine, cam toate categoriile de mai sus vor deveni și pe lumea cealaltă târfele, cadânele și virginele cuiva. Pentru că au fost crescute să fie victime. Da, doamnelor și domnilor, asta crește Europa: victime și târfe pentru alții. Supraviețuitorii nu dau doi bani pe corectitudine politică, pe floricele, cântecele și inimioare pentru că sunt conștienți că în adâncul ființei lor au rămas tot animale cu instinct de conservare care trebuie să mănânce, să bea, să fută. Să trăiască, adică. Cu orice preț. Ați înțeles unde bat, da?

Copiii Războiului

”Copiii nu cuantifică nici binele și nici răul, ei identifică și-atât. Nu există mai puțin rău sau mai puțin bine, există doar oameni care îi protejează și oameni care le fac rău. Ei nu știu ce-i mână pe adulți în război și nici ce-i determină să facă rău semenilor lor. Nu știu de tratate, de declarații de război, de politici, de expansiune, chiar și lăcomia le e străină.”

Fragment din volumul Copiii Războiului - Angela Tocilă

Cărțile se pot comanda și pe amazon, vezi bara verticală din dreapta.


joi, 17 august 2017

Nu, nu adopt o familie de refugiați!

De copil am învățat ce e solidaritatea și voluntariatul. Cu forța, desigur. Adică, nu te întreba nimeni dacă vrei sau nu să donezi pentru copiii ce mureau de foame în Africa, cumpărai timbrul sau dădeai cei 10 lei pentru UNICEF. UNICEF era la mare modă la vremea aceea. Au trecut zeci de ani, copiii din Africa mor în continuare, tot de foame, în ciuda donațiilor din întreaga lume. Și voluntariatul era tot forțat, nu era nicio plăcere să aduni gunoaiele lăsate de alții prin parcuri au pe malul Crișului, și să le frămânți căcații cu tenișii. Nu era nicio plăcere și niciun voluntariat să te duci la cules porumb sau înșirat ardei pe sfoară la fabrica de conserve, însă la un moment dat, cu toate că știai că n-ar trebui să faci ceea ce nu-ți dorești să faci, ajunseseși să crezi că e oarecum de datoria ta să ajuți, resemnat sau nu.
N-am crescut într-o generație de nesimțiți și nesimțitori, am învățat din familii și la școală să împart cu alții mai puțin norocoși, deși eram oarecum, cam toți la fel. La fel de nenorocoși să creștem și să trăim în comunism. De aceea, pe mulți dintre cei din generația mea, Revoluția i-a găsit majori, plini de idealisme, complet nepregătiți pentru ceea ce a urmat. Învățaserăm în școli de toate și nimic. Nu învățaserăm cum să trăim într-o lume care nu mai semăna cu nimic din ceea ce lăsaserăm în urmă, așa că marea parte a generației mele s-a ratat, a murit sau a emigrat. Puțini dintre cei rămași aici vii sau cu o viață obișnuită, de român între două lumi, s-au resemnat să aștepte ziua de salariu și cam atât.
Acum retrăiesc într-un fel acel voluntariat forțat. Trebuie musai să fiu solidară cu niște oameni care vin dintr-o cultură diferită de a mea, cu obiceiuri diferite de ale mele, cu mentalitate diferită de a mea. Și așa cum se întâmplă de obicei, apar niște flower power de nicăieri, care mă arată cu degetul, mă acuză că nu sunt solidară cu necăjiții porniți în bejanie, cu țintă fixă. Germania sau nimic. Germania sau îmi arunc nevasta cu plodul în brațe pe linia de tren. Germania sau moartea. Acești flower power mă obligă să le răspund dacă aș lua o familie de refugiați sirieni acasă, în numele solidarității umane, încercând un șantaj sentimental la care eu nu sunt sensibilă și le răspund, NU.
N-aș lua o familie de refugiați la mine acasă, din simplul motiv că nu am nicio datorie sau responsabilitate față de ei. Asta nu înseamnă că sunt insensibilă la drama multora dintre ei, la imaginile cu copii înecați ai căror tați au supraviețuit miraculos în timp ce-și scăpau copiii în apă. Nu sunt sensibilă la invazia unor masculi care-și pun femeile și copiii scut în fața lor, pe linia de tren sau îi aruncă prin gard. Nu i-aș primi la mine în casă dacă n-ar avea minimul respect să se spele. Nu am pic de respect pentru oamenii care nu se spală. Nu aș primi la mine in casă o familie al cărei mascul ar avea pretenția să-mi acopăr brațele și picioarele în prezența lui, ca nu cumva să-i ofensez obsesiile religioase, și nici să mă trateze la mine în casă ca pe o jumătate de om sau chiar mai puțin de atât. Nu aș primi în casă o familie pentru care m-aș simți obligată să mă duc la ciobani să le cumpăr oi, pentru că eu mănânc porc, vită, pui, pește dar nu mănânc oaie. Dacă vrei să stai la mine acasă, mănânci sarmale sau fasole cu ciolan afumat sau pită cu untură și ceapă. Nu aș primi o familie a cărei femeie a fost obligată și obișnuită să fie tratată ca o zdreanță și cu al cărei mascul aș intra clar în conflict, încercând să-i explic că e și ea la fel de om ca masculul care o desconsideră.
Nu aș primi o familie de refugiați în casă pentru că ar trebui, eu agnostică, să le asigur un spațiu de rugăciune și să respect un ritual religios străin mie și culturii mele. Nu aș primi o familie de șiiți la mine in casă pentru că s-ar încăiera cu familia de suniți adoptată de vecinul și până la urmă aș deveni într-un fel sau altul, din gazdă, victima lor.
Și în sfârșit, nu aș primi o familie de refugiați la mine acasă pentru un conflict pentru care răspunzători sunt cei care-l finanțează, îl întrețin și câștigă bani din asta, mai pe scurt, industria de armament. Pentru că ISIS nu s-a născut din spuma mării, nici n-a colonizat Siria venind de pe Marte. Erdogan finanțează ISIS ca să înlăture Siria din competiția economică, Rusia finanțează ISIS având și ea interese în zonă. Până la urmă, totul se reduce la bani, iar eu nu vreau să fac parte dintre idioții care suportă consecințele lăcomiei mai marilor lumii.
Și la urma urmei, nu aș primi o familie de refugiați la mine în casă, ca să nu mă ”trezesc” într-o dimineață cu gâtul tăiat doar pentru că sunt creștină. Copiii din Africa și aiurea mor în continuare de foame și boli. Oamenii se măcelăresc cu sârg cam prin toată lumea. Doar că acum nu mai sunt la modă copiii din Africa, nu mai sunt la modă femeile oropsite de Afghanistan, a căror viață nu s-a schimbat cu nimic de când s-au dus americanii să le elibereze. Acum la modă e să adopți o familie de refugiați, așa cum era la modă să adopți un maidanez. Nu, mulțumesc, eu nu am suferit și nici nu voi suferi niciodată de corectitudine politică.
Adoptați-i voi, și-mi povestiți după aceea și mie experiența voastră. Da, sunt ironică, pentru că așa cum împrăștiați pe facebook apeluri gen ”adoptați acest suflețel nevinovat că-l iau hingherii! L-aș ține eu dar am deja 3, am alergie, mă dor șalele, n-am bani etc…” Așa că, dragi flower power, sunt sigură că nici o familie de refugiați nu-și va găsi o familie de gazde adoptive. Și mai am bănuiala că faceți propaganda asta din motive egoiste, știind că nu veți fi niciodată nevoiți să adoptați o familie de refugiați sau măcar un copil de-al lor, în condițiile în care nu vă văd niciodată încurajând adopțiile din orfelinatele și spitalele ce gem de copii abandonați. De-ai voștri, de-ai noștri.
Așa că, scoateți-vă degetul acuzator din fața mea și băgați-vă dojenile și ofensele undeva, că-s sătulă de filantropi de tastatură, de moralisti de facebook și fițuici de doi lei! Nu, nu voi adopta nicio familie de refugiați.”


Angela Tocilă

Acest articol a fost publicat și în Evenimentul Zilei în 2016

sâmbătă, 12 august 2017

Se schimbă lumea... cu noi cu tot

Violența militanților de tot felul s-a accentuat în ultima vreme, ceea ce poate înseamna doar două lucruri:
1. Ori se testează ceva pe noi, prin intermediul rețelelor de socializare, FB aici de față, ori,
2. Urmează să se întâmple ceva foarte grav, ceva care ne va răsturna lumea așa cum o știm.
Violența poate fi o consecință a alegerilor câștigate de Donald Trump, un individ care mie nu-mi place ca om, dar consider că lumea avea nevoie de el. Să mă explic, deși cred că nu e cazul, în cuvinte simple: corectitudinea politică e pe cale de a instaura dictatura unor minorități care cu nici 20 de ani în urmă erau considerate accidente ale naturii. Tot corectitudinea politică e pe cale de a instaura o nouă religie și un nou mod de viață în Europa, care nu are absolut nicio legătură cu creștinismul, mă refer, desigur, la Islam. Corectitudinea politică dorește de asemenea, o nouă rasă în Europa, metisă. Vă gândiți cum va arăta continentul nostru în 10-20 de ani și cât de ușor de vânat vor fi albii rămași izolați, departe de marile orașe?
Odată cu câștigarea alegerilor de către Trump, aceste planuri care mergeau ca pe roate, fără nicio opoziție notabilă, din cauza invaziei controlate a migranților din Asia și Africa, cu sprijinul SUA conduse de Obama sunt în pericol. Trump e imprevizibil, incontrolabil, suficient de bogat ca să fie și influent, ușor paranoic, motiv care-l face greu de îndepărtat chiar și fizic. Deocamdată...
Azi, Coreea de Nord a amenințat SUA cu distrugerea, prin vocea dictatorului dement, crescut și educat în Elveția, pe care până acum nu l-a deranjat nimeni din ascensiune, nici măcar cu sancțiunile impuse, sancțiuni care pe el personal nu l-au afectat cu nimic. Populația pe care o chinuie, o flâmânzește ca și predecesorii săi, tatăl și bunicul, nu contează, n-a contat niciodată, dar este afectată direct de sancțiunile impuse de SUA. Bine, asta nu înseamnă că va reuși să distrugă SUA dar ”ordinea” impusă până acum de marile puteri care, fie din lașitate, fie din interes au permis ca dictatorul de la Phenian să testeze armament nuclear când a dorit slănina lui... s-a încheiat sau e pe cale să se încheie.



Tot azi, Cuba este acuzată că ar fi declanșat un atac sonic de pe urma căruia mai mulți diplomați canadieni și americani au suferit tulburări de auz. (Sursa: The Guardian).
Revenind la corectitudinea politică, după acest sumar al evenimentelor internaționale ce nu are în aparență nicio legătură cu SUA sau Trump, dar are cu siguranță că pericolul care în acest moment îl reprezintă atât pentru lumea ”democrată”, cât și pentru cea dominată prin dictatură, cum e Cuba și Coreea de Nord, faptul că niște ”ordini” mondiale sunt pe cale de a fi tulburate, inclusiv cea din Europa, militantismul agreat și încurajat de către Facebook care e pe cale, dacă nu este deja, de a deveni o armă de manipulare în masă, reprezintă semne ale unor transformări care, suntem pregătiți sau nu, le dorim sau nu, se vor întâmpla în viitorul apropiat. Cine crede că în politică și în lumea asta, în general, există ceva întâmplător și necontrolat, este ori naiv, ori prost de-a dreptul.
Din păcate, România e la fel de năucă, de bipolară și indecisă ca de obicei... Influența Rusiei asupra politciienilor și a vectorilor de putere e mai puternică decât interesul național, asta mai cu seamă, din cauza amatorismului și a lașității celor care au putere de decizie, inclusiv președintele ales, altfel nu se explică dualitatea de care dăm dovadă în vremuri în care, dacă nu avem posibilitatea și puterea financiară a Elveției și, din păcate, nici poziția ei geografică, nu ne poate conduce decât spre un nou 23 august 1944, nevoiți să ne repetăm istoria de perdanți, chiar dacă mergem cu câștigătorii în runda finală.
Ceasul istoriei și al pierzaniei nu poate fi dat înapoi, rezistența la transformarea Europei într-o colonie de pederaști cu identitatea pierdută, cu istoria și cultura pervertită de corectitudinea politică, prin mâna criminală a conducătorilor ei este obligatorie. Noi nu putem fi complici, nu mai putem fi victime colaterale, nu mai putem fi duali, România trebuie să decidă de care parte se situează, pentru că a venit vremea deciziilor radicale. Discursurile diplomatice care ”condamnă” crimele acceptate de multiculturalismul european nu-și mai au locul și sunt ridicole, la fel ca o horă a Periniței după o bătaie la nuntă.
România este încă o țară albă și creștină și va fi atâta vreme cât opune rezistență curentului progresist. România va fi o țară verticală doar în cazul în care nu-și va pierde mințile și identitatea adoptând un mod de viață care îi este străin, de aceea, indiferent de înțelegerile pe care le-a făcut până acum, va decide ce e bine pentru ea, iar după umila mea părerea, NATO și Trump e cea mai bună, chiar dacă Maica Rusie ademenește cu sânul dezgolit și cu fese cărnoase dinspre Siberia... E frig tare în Siberia, iar gulagul e mortal... Întrebați-vă bunicii!




marți, 8 august 2017

Manipularea copiilor - Educație corect-politică

Fina mea de 13 ani, care locuiește de 1 an în Viena și, evident merge la școală, mi-a povestit azi că de Crăciun n-au avut voie să pună în sala de clasă nici măcar un fir de beteală sau orice simbol creștin, dar de Ramadam au decorat clasa cu simboluri islamice. Mai mult de atât, religia este opțională dar nu la alegere, adică dacă optezi pentru ora de religie studiezi Islamul, orice altă religie fiind inexistentă în școală. A trebuit acordul scris al mamei ca fiica ei să poată lipsi de la orele de Islam.
Mi-a povestit că a fost dusă cu clasa la cinematograf, la un film documentar despre migranții care au trecut nestingheriți prin păpușoi și prin 4-5 frontiere ca prin brânză, până în Ungaria unde, zicea documentarul, nu li s-a dat mâncare sau apă, iar unora nu li s-a permis să treacă (ilegal) frontiera. Din câte mi-a povestit fetița, care e un copil inteligent și atent la ceea ce se întâmplă în jurul ei, documentarul era tendențios, având ca scop clar demonizarea Ungariei și inducerea ideii că oricine se opune fluxului de ”sirieni” este rasist, xenofob etc.... La sfârșitul filmului, o colegă a ei a întrebat-o ”Tu de ce n-ai plâns?” ”N-am plâns pentru că nu aveam motive să plâng...” a răspuns fina mea, dar n-a dat explicații, mai ales că i se făcuse observație în timpul Ramadamului, că atunci când bea apă să se întoarcă cu spatele, să nu ofenseze colegii musulmani care țineau post. Așa începe și nu sunt prăpăstioasă, declinul creștinismului. De la școală. Așa începe declinul Europei, de la grădiniță. Aseară mi-a postat cineva la comentarii (să mă scuze că n-o menționez) un film de desene animate în care eroii principali sunt doi adolescenți de sex masculin care se îndrăgostesc unul de altul, iar acest film este vizionat de copii la grădinițe.
Vă invit să-l vizionați, ține mai puțin de 5 minute, apoi invit progresiștii și despletitele flower power să-mi spună cât de tare au plâns de dragul acestor personaje de desene animate și cât de impresionate au fost de povestea lor de dragoste. Da, știu, iubirea depășește prejudecățile noastre primitive de înapoiați abia ieșiți din peșteri și da, iubirea face și drege. Doar cuplurile hetero sunt demonizate pentru că fac copii la beție și-i bat cu scara de incendiu până la majorat.
Evident, glumesc când invit progresiștii la dialog, am ajuns la concluzia că n-ai cu cine, iar eu n-am să fac niciun compromis să fiu în trend și să nu cumva să fiu considerată înapoiată și involuată. Sunt atât de tăbăcită încât nu mai fac nici cel mai mic efort să plac cuiva, indiferent cine e. Cred cu tărie și regret, dar Europa se sinucide și, dacă nu suntem atenți... ne trage după ea.



joi, 3 august 2017

Mama mea - O femeie cu coaie

    Mama mea avea coaie mai mari decât majoritatea bărbaților pe care-i știu... Avea și trusă de scule, o cutie de dulgher plină de cuie, ciocane de diferite mărimi, chei franceze, șurubelnițe și toți vecinii veneau ocazional să împrumute câte ceva.
   - Doamna T, aveți cuie cu filet?
   - De care, mari sau mici?
   - Mici.
   - Astea-s cele mai mici pe care le am, dar vezi să dai întâi gaură cu dalta în perete și apoi cimentezi cuiul înăuntru, altfel nu stă în bolțar.
    I-am scrijelit cu șurubelnița o floare pe cutia de scule care există și acum în debaraua de la intrare, la locul ei, unde a stat întotdeauna, dar nu din cauza lădiței cu scule zic eu că mama avea coaie, nici pentru că repara tot ce era de reparat prin casă ci pentru că avea curaj și puțini îndrăzneau s-o înfrunte. Micuță, de-un metru și-un șnițel, cu părul tăiat scurt, subțire și iute, aprigă la mânie, spurcată la gură, o mânuță de om care, sunt sigură, și-ar fi dorit să se fi născut bărbat, așa era mama.
     Aveam un vecin, perete în perete cu noi, căruia, după vreo 15 ani de căsnicie cu o femeie foarte frumoasă cu care făcuse 3 copii i se năzărise că ultimul n-ar fi fost al lui și-l pălise gelozia ca din senin. O urmărea, o cronometra și o certa din ce în ce mai des, iar de la ceartă la bătaie au trecut doar câteva luni... Auzeam zgomotele pumnilor prin perete și uneori, plezniturile palmelor peste fața frumoasă a doamnei H. Nu țipa, nu plângea ea, dar plângeau copiii și-și implorau tatăl să n-o mai bată.
    Într-o zi, doamna F a reușit să fugă din casă și a bătut la ușa familiei F de la etajul 1 și a rămas acolo, la adăpost. Ticălosul ei de bărbat, beat mort, a ieșit pe casa scării și a început să urle după ea:
    - Ieși afară, curvă! Te omor când pun mâna pe tine, curvă ordinară! Copiii urlau în casă, ăla urla pe casa scărilor, prea laș să urce și să bată la ușa familiei F... Văzând că amenințările lui n-au niciun rezultat, a intrat în casă, a demontat butelia de la aragaz și a scos-o pe casa scării, amenințând că aruncă blocul în aer dacă nu-i coboară nevasta. Mama se uita pe vizor, la fel ca și ceilalți locatari de la parter, iar eu și sora mea stăteam pe canapea și ascultam șuieratul gazului ce ieșea din butelie, când mama a luat ciocanul cel mare din lada ei cu scule, a deschis ușa și a răcnit la nebunul ăla:
     - Fută-te Dumniezo și pe cine te-o făcut, închide butelia că-ți crăp capul, căcat cu ochi ce ești!
Ăla, descumpănit, se uita ca boul la poarta nouă la mama, nevenindu-i să-și creadă ochilor și urechilor. A încercat s-o înfrunte rânjindu-i în față, dar mama s-a apropiat de el cu ciocanul ridicat, eu m-am bulucit la ușă speriată, s-o apăr pe mama sau s-o trag în casă, dacă trebuia. Soră-mea plângea în capătul holului, mama îmi părea mai frumoasă ca oricând pentru că fața ei arăta nu doar furie ci și curajul acela nebun când nu te temi de nimic, curaj care intimidează, paralizează și te face să bați în retragere. Așa a făcut și vecinul, a închis butelia și a intrat în casă de unde l-au scos milițienii, păcălindu-l că vor doar să stea puțin de vorbă. Au stat de ”vorbă” cu el până i-au durut mâinile cu care manevrau pulanele pe spinarea lui, apoi l-au băgat în dubă și nu l-a mai văzut nimeni 3 luni cât a stat în închisoare, timp în care nevastă-sa a profitat de ocazie și a divorțat de el. Și-a crescut copiii singură, fără 3 măsele, dar vie. Ca un făcut, băiatul cel mic, cel de care zurbagiul de tată suspecta că n-ar fi fost al lui, semăna, pe ce creștea, din ce în ce mai mult cu el.
     Niciun bărbat din scară n-a ieșit în ziua aceea din casă... De fapt, nimeni, în afară de mama mea. Au stat toți cu urechile lipite de ușă ascultând ce se întâmplă. Nici măcar ideea că ar fi putut sări în aer nu i-a determinat să-și înfrângă lașitatea, nici faptul că unii dintre ei aveau fete de crescut care ar fi putut ajunge pe mâna unui laș nenorocit să le bată și să le chinuie, nu i-a mișcat. Sau poate că nici nu le-a trecut prin cap.
     Zilele astea, un asemenea laș nenorocit din Motru și-a schingiuit femeia două ore, timp în care a spart o oglindă cu capul ei, apoi cu un ciob  i-a tăiat femeii o ureche pe care a aruncat-o în wc, a scalpat-o, iar bucăți din scalp au ajuns tot în wc, a dat-o cu capul de pereți până când femeia a murit. Vecinii nu doar că n-au intervenit, dar nici măcar n-au sunat la Poliție. De frica lașului nenorocit. De lași, la rândul lor.
     Dacă femeia aceea ar fi avut un singur vecin ca mama mea, ar fi trăit, sunt sigură de asta, dar n-a avut noroc să-i fie măcar milă cuiva de ea. Milă față de un suflet de om, milă pentru o viață chinuită... Și sunt sigură că unii dintre cei ce ascultau pe la uși și pereți și-au spus măcar în gând că femeia și-a meritat-o.
     Pe 20 august ar fi fost ziua mamei mele, dacă ar mai fi trăit, i-aș fi urat ”la mulți ani” iar ea ar fi pufnit, așa cum făcea mereu când îi dădeam cadoul ”n-aveai ce face cu banii?” Mi-e dor de ea, de nervii ei, dar mai ales de curajul ei. Noroc că l-am moștenit și eu.
 

Jurnal de călătorie, USA - primul impact

      A trecut un an și jumătate de când am ajuns pentru prima dată pe pământ american, pe aeroportul Newark, obosită moartă, dornică să trec de vamă, să-mi văd copiii și să fumez o țigară.
    Petra m-a întâmpinat la ieșire și mi-a sărit în brațe plângând muțește, se scutura doar lipită de mine, iar eu o strângeam atât de tare încât îmi venea s-o încorporez cumva în mine, să nu mă mai despart de ea niciodată. N-o văzusem de doi ani. Era iarnă, aveam o haină groasă pe mine, o eșarfă și mai groasă, o geantă de voiaj uriașă și incomodă ce mi se răsturnase de câteva ori coborând panta dinspre vamă, geanta cu laptopul pe umăr și încă un bagaj de mână ce mă-ncurcase și aproape-mi rupsese mâinile, plus poșeta. Pe lângă astea, căzusem cu două zile înainte de plecare, agățându-mi tocul într-un prag de aluminiu, îmi fisurasem coccisul și mă durea groaznic după atâtea ore de stat în avion.
    Ziceam că m-a întâmpinat Petra pentru că maică-sa era ocupată să vomite în parcare, de emoție și de teama că nu voi trece de vamă, deși nu aveau motive să nu mă lase să le văd o bucățică din America lor, dar era posibil. În Amsterdam se făcuse o verificare la sânge, mi se puseseră o mulțime de întrebări, dintre care una revenea obsesiv, voiau să știe dacă merg să lucrez în SUA.  Nu, nu voiam să lucrez în America și, probabil că nici nu m-aș fi dus s-o vizitez niciodată dacă nu mi-ar fi fost copiii acolo.
    Umilințele la care fusesem supusă în Amsterdam, eu și ceilalți pasageri, sentimentul că sunt la cheremul unor funcționari care au dreptul să decidă dacă ajung la destinație sau nu, care au dreptul de a mă pune să mă descalț sau să mă dezbrac, că nu sunt altceva decât unul dintre miile de pasageri,  care nu reprezintă nimic pentru ei decât o oaie mânată prin coridoare făcute din cordoane, m-au făcut să realizez cât de ușor pot fi controlate masele. Știam că nu am cum să ripostez dacă vreau să ajung peste ocean și că orice împotrivire sau privire ostilă i-ar fi făcut să mă trimită înapoi de unde-am venit. Am fost docilă ca o oaie și m-am disprețuit pentru asta, dar n-am avut încotro.
    Nu mă tem de zbor, nu mă tem de distanță, n-am nici cea mai mică emoție când sunt deasupra norilor pentru că mă simt oarecum împăcată știind că dacă avionul s-ar prăbuși de la înălțimea aceea n-aș fi avut nicio șansă. Emoții am la aterizare, mai exact, din momentul în care încep să se contureze străzile, clădirile, apoi mașinile și oamenii, abia atunci mă gândesc cât sunt de aproape de destinație și că trebuie neapărat să ajung întreagă.
     Am mai călătorit cu mașina încă 3-4 ore, pe bancheta din spate, cu Petra dormind în brațele mele. Adevărul e că la început s-a prefăcut doar, ca și cum ar fi avut nevoie de un pretext să stea lipită de mine, dar nici eu nu voiam să-i dau drumul. Îmi fusese atât de dor de ea încât simțeam nevoia s-o ating tot timpul, s-o mângâi, s-o sărut pe mânuțe, pe obrăjori, pe frunte... Și s-o mușc puțin, s-o gust...
     Cât a fost lumină afară am putut să mă mir de locurile prin care treceam, de podurile kilometrice peste golfuri, de mașinile puternice din trafic, de autostrăzile largi cu câte 5 benzi pe sens și de celebrele  panouri de deasupra lor, mai cu seamă de unul pe care scria cu litere luminoase: Jail is not funny, don`t drink and drive!
   
     Va urma

miercuri, 2 august 2017

Gânduri

 Cred că povestirile acestea, ale unor oameni la apusul vieților lor, trebuie să fie cunoscute direct de la sursă. Ele fac parte din istorie, chiar dacă dintr-o perioadă sumbră a ei, rușinoasă pentru omenire, așa cum sunt toate războaiele și conflictele armate. Poveștile lor trebuie să dăinuie dincolo de dispariția fizică a celor care le-au trăit suficient de mult ca să mi le povestească. Simțeam că ele reprezintă un dar pentru mine, unul care trebuia să mă ajute să pășesc într-o altă etapă și, dincolo de recunoștința pe care o simțeam pentru cei ce-și rupeau câteva ore din rutina existenței lor, înțelesesem că pentru mine toate drumurile sunt deschise. Nu mai aveam sentimentul că sunt în fața unui singur drum care mă duce într-o fundătură sau un labirint din care-mi doresc să ies, dar nu știu pe unde. Totul  părea să se deschidă în fața mea, limpede și fără obstacole. Mi se părea incredibil că puteam face orice-mi doream și că obstacolele de care mă lovisem până atunci dispăruseră ca prin farmec, ca și cum o mână Divină le alungase cu un simplu gest.


Fragment din volumul Copiii Războiului

duminică, 30 iulie 2017

Șarpele fără coadă (Cronici onirice)

      Țineam un șarpe fără coadă în brațe, părea un costrictor ca mărime, dar încerca să mă muște între degetul mare și arătător și eu îl știam de veninos... Am ezitat să-l arunc cât colo pentru că primisem instrucțiuni să nu cumva să-l pierd, că jar mănânc. Mai primisem o indicație pe același ton categoric, dar o uitasem deja pentru că luminile ce apăruseră pe cerul nopții erau din ce în ce mai vizibile și mă fascinau. Am dat drumul șarpelui, fără să-mi pese că va muri, de fapt mă durea în cot de el, mai ales că încercase să mă muște, deci aveam justificare... L-am privit cu coada ochiului cum se zvârcolește pe pământ și m-am dus mai departe căscând ochii la cer. Aveam senzația că sunt observată de formațiunea de lumini ce aterizase și în fața căreia, ceilalți oameni se dădeau în spectacol încercând să-și arate talentele. Apoi, s-a format un comitet de primire, eu eram îmbrăcată frumos, eram elegantă și surâzătoare, iar un domn, tot elegant, mă prezenta audienței. Eu chicoteam timidă, dar știam că-mi merit locul acolo, într-un fel de prezidiu, chiar dacă nu știam exact ce am de făcut... Să recit, să citesc dintr-o carte a mea? Mă hlizeam doar, știind că ideea va veni la momentul potrivit. Dintr-o dată am simțit îngrijorare pentru șarpele ăla fără coadă ce-mi fusese lăsat în grijă... Oadăfac, de ce ar ține cineva așa de mult la un șarpe?

      Apoi, totul a început să se năruie... Norii de praf acopereau luminile colorate de pe scena cu prezidiul, spectatorii fugeau fără vlagă, care-ncotro, știind că fuga e zadarnică, fugeau totuși, din instinct de conservare. Bine, și de teamă, atâta că erau conștienți că nu au unde să se ascundă și din acest motiv până și teama era zadarnică. Pământul era răscolit de cutremure, gemea și scărțâia din plăcile tectonice. Apoi, după ceva vreme, s-a liniștit și oameni prăfuiți s-au ridicat de pe jos și au început să meargă cu ochii goi. Fără țintă, din inerție. Eu rămăsesem pe loc într-o încremenire totală, nu mă temusem deloc, mă gândeam doar la nenorocitul de șarpe fără coadă pe care-l lăsasem să se zvârcolească până la moarte în țărână, dar speram că recentele cutremure îmi oferă cea mai bună scuză pentru că nesocotisem indicația de a avea grijă de el. ”Dracu` să-l ia de șarpe!” mi-am zis, ”n-are cum să fie mai important decât mine pentru nimeni!”.

    Gata, mă spălasem pe mâini ca Pilat din Pont, mi-era doar ciudă pe mine că nu avusesem curajul să-l înfrunt pe cel ce mi-l dăduse în grijă, știind ce fobie de șerpi am. Mi-am adus aminte că mă uitasem seara la Striptease cu Demi Moore și rămăsesem cu imaginea pitonului unei alte stripărițe în minte. Apoi m-am trezit, dar simt atingerea rece și perfidă, colții ce încercau să-mi străpungă pielea între degetul mare și arătător și acum.





     

sâmbătă, 29 iulie 2017

Despre ceea ce nu mai am voie să scriu pe Facebook

    Pentru că facebook a devenit aproape nefrecventabil și pentru că încurajează unul dintre cele mai infecte năravuri omenești, delațiunea, voi scrie aici ceea ce prin degetele unor utilizatori de FB care raportează organizat, în haită tot ceea ce nu le convine, mai ales când vine vorba de minoritățile sexuale, a devenit tabu... Asta dacă, desigur, nu te umpli de curcubee, laude și inimioare la postări pro minoritari.

    N-ar fi o problemă dacă așa cum li se permite lor să-și facă propagandă, iar unii dintre ei o fac pe bani, chiar știu exact, cu nume și prenume cel puțin două persoane din lista mea care iau bani de la LGBT, ni s-ar permite și nouă, celorlalți, care avem o părere contrarie lor, să ne-o putem exprima, fără ca FB să intervină, așa cum nu intervine când raportezi decapitări, lapidări și execuții în masă, căci FB nu găsește nimic ofensiv în așa ceva, dar găsește deosebit de ofensiv ca cineva să nu scoată curcubee prin toate orificiile, mort de admirație față de ”frumusețea” și ”iubirea” manifestată fără opreliști pe această rețea de socializare de către susținătorii minorităților sexuale.

    Am spus și repet, nu mă interesează ce fac alții în așternut. Nu e treaba mea, nu vreau să știu, așa cum nu vreau să știu în ce fel se manifestă în pat heterosexualii, ce fantezii au și cum și le pun în aplicare. N-am făcut paradă niciodată de sexualitatea mea și de aceea mă aștept ca nici alții să n-o facă pentru că vorbim de intimitatea fiecaruia. Nu vorbesc de pudoare ci de un bun simț elementar, că doar și asta ne deosebește de animale, ne căutăm locuri unde să nu ne vadă nimeni când facem sex. Nu suntem nici câini să rămânem înciotați pe străzi, nici maimuțe să ne-o tragem pe ce cracă vrem. Suntem oameni, se presupune civilizați și tocmai de asta, pe mine, personal, mă deranjează exibiționismul de la paradele gay, mă deranjează că-i sfidează pe cei care cred că lumea are o ordine și un curs firesc în timp, în funcție de necesități și instinct.

    Unii vor argumenta că, minoritari fiind,  pentru ca doleanțele lor să fie cunoscute, trebuie să se manifeste în public, pe orice cale le-ar aduce satisfacția obținerii a ceea pentru ce militează. Da, e adevărat, totuși, ofensiva din ce în ce mai puternică manifestată prin toate mijloacele media a dus la intimidarea și reducerea la tăcere a oricărei voci care îndrăznește să exprime o altă părere. Ori eu nu vreau să fac parte dintr-o turmă care se teme de reacțiile celorlalți sau de închiderea unui cont de facebook. Nu m-am născut dintr-o relație începută pe facebook, n-am crescut pe facebook și, cu siguranță, n-am să mor la mijlocul unei fraze scrise pe facebook, tocmai de asta mă simt datoare să cer să mi se respecte opinia, mai ales când ceea ce scriu nu conține înjurături și trivialități, pentru că, recunosc, folosesc cam toate cuvintele limbii române și nu mă jenez deloc s-o fac. Nu mi se pare normal să fiu pedepsită pentru că îndobitocirea în masă a ajuns la nivelul în care normalul devine anormal și a fi heterosexual devine o rușine, un semn de primitivism. 

    Am văzut în ultimele luni aluzii nesimțite la familia ”tradițională”, o altă găselniță idioată, aluzii care induceau ideea că în astfel de familii copiii sunt crescuți cu bătaie, alcool și capete sparte. Ei și mamele lor. În schimb, în ”familiile” gay, doar dragoste și înțelegere. Înverșunarea cu care niște despletite, plecate de ceva ani din România, unele chiar de la coada vacii, demolau tot ceea ce ține de familie, așa cum o știm de la comuna primitivă, m-a dus cu gândul la o acțiune organizată, remunerată, în unele cazuri, prostie crasă în altele. Ele vor să ne educe acum, pentru că ele știu tot, s-au civilizat în câțiva ani de Occident, mai ceva ca occidentalii. Au devenit niște Xene fioroase care-ți caută nod în papură chiar la tine acasă, pentru că vin pe wall-ul tău, sesizându-se din oficiu, în haită.

     Vin și-o dau cu iubirea, dar îți dau cu ea în moalele capului, adică vor să iubești tot ce mișcă și dacă opui rezistență, încearcă și cu forța. Vin cu aere de superioritate și indignare că tu, primitivul, nu te aliniezi frumos la împrăștiat curcubee și nu insiști ca familia ”tradițională” să fie scoasă în afara legii, să nu insiști ca străzile și ulițele pline de colb din oricare colț de Românie să devină scenele de desfășurare ale unor nesfârșite parade gay. Iar dacă le spui că se comportă ca sectanții, neagă și se supără, deși pe mulți dintre ei îi găsești și printre cei care, tot din iubire, vor maidanezi pe stradă, chiar dacă sfâșie copii, vor migranți din Orient și Africa, vor tot ceea ce poate distruge o cultură milenară cum e cea a Europei. 

    În realitate, acești oameni suferă de inadaptabilitate, suferă de respingere poate din copilărie, suferă de ură. Suferă și vor să-i vadă și pe alții suferind, de aceea, cu toată perversitatea de care sunt în stare fac tot ce pot să distrugă tot ceea ce ne-a caracterizat ca civilizație până acum. Repet, nu e treaba mea ce fac alții cu corpul lor și singura pretenție pe care o emit e să nu mi se arate cu de-a sila. Îi recunosc, îi accept, știu că sunt acolo, dar nu vreau, nu accept propaganda, nu vreau și nu accept constrângerile de niciun fel, iar dacă ei au libertate de exprimare mai mare decât a mea, voi scrie aici. E domeniul meu, cumpărat pe banii mei, întreținut de mine, e casa mea, cum ar veni. Mai mult de atât, aici până și comentariile sunt moderate pentru că nu cred că e normal să permit cuiva să vină să mă înjure la mine acasă, cum nu mă duc nici eu să înjur pe nimeni la el acasă.

   Știu, de asemenea, că mulți dintre ei nu au ales să devină gay sau transexuali, dar am convingerea că în mare parte,  propaganda pro minorități sexuale a influențat modul de manifestare a multora dintre cei care, heterosexuali fiind, au decis să devină gay, pentru că orice propagandă bine aplicată are ca rezultat manipularea în masă și controlul, iar înverșunarea cu care susținătorii minorităților împrăștie în mediul virtual idei care nu au nicio legătură cu familia în care s-au născut, care i-a format și i-a făcut să fie așa de deștepți, mă face să-mi fie milă de ei. Poate că totuși, familiile lor au fost disfuncționale sau, mai degrabă, au devenit ei înșiși victimele propagandei pro minoritare.

   Sper că m-am făcut înțeleasă, acest text nu are nicio legătură cu preferințele sexuale ale cuiva, dar are legătură cu refuzul meu de a accepta să mă aliniez unor idei în care nu cred, are legătură cu rezistența mea de a mă lăsa influențată de propagandă și de a o respinge. Și, nu în ultimul rând, are legătură cu mândria mea de mamă și femeie, de om care nu acceptă să fie desconsiderat, umilit și să fie numit înapoiat pentru că, dacă în manifestările sexuale ne demonstrăm progresul și civilizația, merităm să fim rași de pe fața pământului și să dispărem ca specie.



PS. Probabil că mă vor raporta din nou, iar FB le va da dreptate și-mi voi pierde dreptul de a posta și pe contul de rezervă... Îmi asum, cum mi-am asumat mereu tot ceea ce am scris sau spus. Am luat în calcul închiderea conturilor de facebook, așa că ne vedem aici.


    



vineri, 28 iulie 2017

MARISKA

Dintr-o dată s-a pornit o răpăială de mitraliere iar oamenii din jurul meu cădeau secerați în noroi, zbătându-se, țipând în agonie. Eram atât de șocată încât nici nu m-am aruncat la pământ, deși eram convinsă că sunt ciuruită de gloanțe. Când a încetat focul, mi-am dat seama că doar eu sunt în picioare într-o mulțime de trupuri sfârtecate. Două erau ale părinților mei. Tata căzuse pe spate, avea ochii deschiși privind parcă spre Dumnezeul care nu ne ajutase, nu ne salvase, iar mama era pe-o parte, cu un picior răsucit nefiresc sub ea, cu fața zdrobită de gloanțe. Eu urlam îngrozită, cu păpușa plină de noroi în mână. Am simțit că cineva mă ia pe sus și am început să mă zbat din răsputeri, să țip și mai tare, până mi-am pierdut glasul și cunoștința.
       M-am trezit într-o cameră care mirosea urât, a transpirație, picioare nespălate și sânge. Nu știam unde sunt și dacă avusesem un coșmar iar mama și tata erau acolo, undeva în întuneric, la adăpost. Am strigat-o pe mama, apoi pe tata și nu mi-au răspuns. M-am ridicat pe coate, încercând să aud vreun sunet familiar, respirația ușoară a mamei când dormea uneori cu mine, când visam urât. Am mai strigat-o o dată prelung, mă înecase plânsul amintindu-mi grozăvia de la liziera pădurii, dar încă mai speram că fusese doar un vis urât. Cineva a aprins un chibrit, apoi o lumânare și s-a apropiat de mine. Atunci am văzut că sunt culcată pe niște paie acoperite cu o haină și că o față de femeie era aplecată asupra mea. Nu era mama. Am început să plâng și am dat să țip, însă ea mi-a acoperit gura cu palma și mi-a făcut semn cu degetul la buze să tac.

Fragment din Copiii Războiului

sâmbătă, 15 iulie 2017

Pușa cea delicată

    Pe cât păruse domnul Nicu de molâu, pe atât păruse fosta lui nevastă de delicată, doar de aici i s-ar fi tras renumele ”Pușa cea delicată”. În realitate, cu toate că era mică și slabă, cu încheieturi subțiri, de ziceai că o să-i cadă palmele cu plasele de rafie cu tot când se-ntorcea de la coadă la pui de la Avicola, doamna Pușa s-a dovedit mai rezistentă decât orice curvă din boscheții de tuia din fața Teatrului de Stat, când și-o trăsese cu sergentul și cei trei soldați, la postul de miliție, în ultima ei noapte de beție cauzată de moartea soacrei.
   Abia când instalatorul Kovacs se ramolise destul de tare încât Asociația de Proprietari să-l declare pensionat, ceea ce și era după acte, iar tot ce câștiga ilicit de la locatarii cu țevi înfundate împărțea cu președintele Asociației, Crăciun Dumitru despre care lumea zicea că ar fi fost securist pus acolo ca să afle dacă nu cumva locatarii îl înjură pe tovarășul Nicolae Ceaușescu în timp ce-și plătesc întreținerea, abia atunci a început lumea să-și dea drumul la gură și să pomenească de cele trei căsnicii ale Pușei din care două sfârșiseră prost pentru soți, unul alegând funia, iar celălalt fiind făcut ferfeniță de personalul de Giarmata în timp ce dormea mort de beat pe calea ferată.
    Doamna Pușa s-a întors de la Reșița cu un plod tuciuriu după ea, zicea că l-a făcut cu sergentul, chiar înainte de a muri, de fapt chiar în ziua înaintea priveghiului la care s-a îmbătat. Doar după ce născuse înainte de termen cu vreo 4 luni, familia răposatului a început s-o persecute suspectând că plodul negricios nu prea putea fi nepotul lor, mai ales că, atât Pușa cât și soțul ei erau blonzi cu ochi albaștri, iar plodul îi avea negri ca tăciunele, niște buze groase și, după ce i-a căzut puful din cap și i-a crescut părul creț și sârmos, s-au prins că plodul era mulatru, iar Pușa o curvă nenorocită.
     E drept că familiei sergentului i-a luat încă 4 luni să se convingă că plodul e un bastard rezultat dintr-o vizită a Pușei la Sarmisegetuza unde întâmplător se afla și o clasă de studenți din Africa ai căror tați erau șefi de trib sau așa ceva. Nici măcar Pușa nu putea să știe al cui dintre cei doi studenți ai căror nume au fost imposibil de ținut minte și cu care făcuse sex după niște bolovani dacici, e copilul pentru că dacă ar fi știut cum îl cheamă măcar pe unul dintre ei, ar fi putut încerca să obțină o pensie alimentară de la tribul căruia aparținea tatăl copilului. Aflată în imposibilitatea de a mai rămâne în Reșița, unde lumea o arăta cu degetul de-adevărat pe stradă ”uite-o p-aia cu plodul negru” Pușa decise că trebuie să se întoarcă în orașul ei și, de ce nu, în apartamentul primului soț, întâiul decedat, domnul Nicu.
     După 6 luni s-a mutat la ea un tip necunoscut în cartier, despre care s-a aflat că venise cu repartiție de undeva din Moldova și că era inginer. Profesia omului a iscat o vijelie de exclamații diverse gen ”Uite, curva dracului, ce noroc chior pe ea!” Pușa se plimba cu noul partener și plodul tuciuriu prin parcul Magnolia în fiecare duminică, având grijă să fie îmbrăcată cât mai colorat, ca nu cumva să scape privirii invidioase a vreunei doamne aflată în parc doar ca să se umple de draci.
     După 1 an s-au luat la Starea Civilă, iar proaspătul soț al Pușei l-a trecut pe numele lui pe plodul tuciuriu, numit Johnny (după Johnny Weismuller din filmul Tarzan), a primit prin repartiție un apartament cu trei camere, iar cel de două care aparținuse domnului Nicu l-au vândut și și-au cumpărat o Dacie 1310, mobilă și două covoare persane de la țigani. Și apoi au trăit fericiți până când Johnny s-a hotărât să plece în Africa să-și găsească tatăl adevărat și tribul de care aparținuse, dar nu a primit Pașaport de la Miliție pe motiv că era pe numele inginerului și nu al vreunui fiu de șef de trib, după care, căzut într-o adâncă depresie s-a apucat de băut și a tot băut până când a venit Revoluția și am devenit cu toții liberi să deținem pașaport și să fugim încotro vedem cu ochii.
    Am auzit că Johnny nu și-a găsit tribul, ba mai mult de atât, nimerise undeva în Asia, unde s-a făcut un fel de vraci, iar lumea venea la el mai mult să vadă un mulatru, decât să se vindece de anumite beteșuguri, unele dintre ele chiar inventate. Ca povestea asta.


miercuri, 12 iulie 2017

Mici drame de cartier sau ”Mutu` fute pământu`!”

      Umblau zvonuri prin cartier, cam pe o rază deee... cât să zic? 15 km? Da, pare exagerat și asta ar însemna că ar fi știut tot orașul, ceea ce nu era exclus deloc, dată fiind viteza cu care circulau zvonurile pe vremea aceea, când puteam trăi foarte bine și fără internet, știind tot se întâmpla și chiar ce ar fi putut să se întâmple, de exemplu... Dar, am deviat, n-am zis ce zvonuri circulau precum particulele browniene (din cauza cantității mari de informații zilnice breaking news, anii 80, se mai devălmășeau uneori, iar informația se deteriora cu fiecare secundă, până ajungea scenariu de film de Bolliwood), acele zvonuri o priveau pe doamna Pușa cea delicată din blocul V7, de deasupra tutungeriei.
     Toată lumea de la care am tras cu urechea era de părere că puteam să ne închipuim că doamna Pușa e o curvă, chiar dacă nimeni n-a văzut-o vreodată cu altcineva plimbându-se prin parcul Magnolia decât cu domnul Nicu, soțul ei, dar tocmai de aceea și conform proverbului adus în atenția opiniei publice chiar și de doamna Gavriș Eleonora, femeia de serviciu de la blocurile C, că ”mutu` fute pământu`”. Da, toată lumea a căzut pe gânduri preț de 10 secunde, dar cu delay de 15 până ajungea raționamentul și la strâzile ce dădeau spre calea ferată și blocurile NATO unde stăteau alte curve decât doamna Pușa.
      După căderea pe gânduri, din poate zeci de mii de minți a țâșnit întrebarea ”Cine-i futalăul?”
      Futalăul doamnei Pușa s-a dovedit a fi domnul Kovacs, instalatorul, cu care nimeni nu-și permitea să facă pula mare sau să-l denigreze cumva, măcar cu o bârfă nevinovată, altfel riscai să te scalzi în căcatul țâșnit prin chiuveta de la bucătărie sau să-ți lipești singur țevile cu leucoplast... sau să te duci în pizda mă-tii de prost! Cam așa ar fi zis domnul instalator în caz că cineva ar fi îndrăznit să-i strice ziua.
      Doamna Pușa cea delicată, fostă curvă pentru jumătate de oră, cât au durat dezbaterile în Consiliul de Cartier și sondajul ad hoc prin telefonia cu fir, a divorțat de domnul Nicu și s--a măritat cu domnul instalator care era holtei datorită faptului că încă mai stătea cu mă-sa. Zvonurile de mai târziu, de la moartea babei Kovacs au adus în dezbatere publică faptul că doamna Pușa cea delicată umblase trei zile beată cu un violonist la higyegye cu goarnă necunoscut de masele de bețivi și nuntași, după ea, răcnind un amestec de bocete cu chirăituri cum se execută la nunțile mai țărănești de oameni transpirați, la cort. Chirăiturile sau ”jghierătele” cum se pronunță corect în limbaj bihorenesc erau preponderent vesele și de bășcălie la adresa soacrelor și, îndrăznesc acum, când părțile direct implicate s-au rablagit sau au murit de-a dreptul, chiar la dorința nurorilor de a vedea cum crește pătrunjelul pe mormântul soacrelor.
      Domnul instalator Kovacs a recuperat-o de la postul de miliție de lângă restaurantul Modern, destul de ciufulită și mirosind a spermă. De altfel, pe domnul Kovacs îl contrariase aspectul fericit al gradaților, trei la număr și al sergentului de serviciu, oscilând între extaz și dorința năpraznică de a se însura cu doamna Pușa la prima oră. Chiar și doamna Pușa îl alintase pe domnul Kovacs cu ”Dane”, ”Viorele”, ”Vlăduț” etc... o vreme, până când a dispărut din nou trei zile, timp în care bietul domn instalator se perpelise de grija ei sau a salariului lui cu care plecase fără să-l anunțe în prealabil.
     În cea de-a patra zi, domnul Kovacs primi un telefon cu taxă inversă din Reșița, prin care doamna Pușa îl anunța că bagă divorț pentru că vrea să se mărite cu sergentul care fusese virgin până când o întâlnise pe ea la postul de Miliție. Și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe sau până când l-a tăiat trenul pe sergent, aflat mort de beat pe șine, din cauza unui deces în familie, iar sergentul se îmbătase ca un porc la priveghi.
      Domnul Kovacs și-a refăcut viața și s-a însurat cu croitoreasa Rozalia, alintată Roji. Împreună au format un cuplu puternic, un fel de capi mafioți cărora li se aduceau tot felul de ofrande constând în informații în exclusivitate și diverse alimente cultivate de părinți la țară sau chiar de locatari în fața blocului, pe spațiul verde. Nu s-a auzit ca domnul și doamna Kovacs să fi refuzat vreodată să primească mărfuri de furat din fabrici și uzine, deoarece așa ceva era considerat normal. Să furi din fabrici și uzine era un fel de mândrie și, aș merge până a spune că era considerat a fi chiar o datorie generală!
      Din toată povestea asta, domnul Nicu, fostul soț, cam pămpălău aș fi zis, a ieșit cel mai rău, respectiv spânzurat de bătătorul de la C4 unde a fost găsit de niște plozi ce mergeau la școală pe ora 7 și care s-au dus imediat să raporteze la părinții lor că ”un nene se dă pe bară, cred că e nebun!”
      S-a speculat mult pe tema sinuciderii domnului Nicu de care nu mai știuse nimeni nimic de câțiva ani și, la drept vorbind, nici nu durea pe nimeni în cur de soarta insipidului ăla încornorat, dar după tragedie, doamna Pușa a redevenit pentru câteva săptămâni, de data asta pentru că nu mai era domnul instalator Kovacs implicat și nu avea de ce să nu lase informația să meargă mai departe, întărind și el curvoșenia fostei neveste. Peste vreo lună, cam așa, se află că domnul Nicu se despărțise de Pușa fără nicio împotrivire pentru că avea în buzunar lozul în plic pe care scria că a câștigat o Dacia 1300. S-a dus să-l încaseze imediat ce căsătoria lor a fost anulată pentru că domnul Nicu ar fi fost de-acord să spună la judecătorie că de fapt, căsătoria lor nici nu se consumase în cei 7 ani, întrucât nu putuse s-o fută pe doamna Pușa deoarece era cam impotent. În fine, ar fi zis orice, chiar și e homosexual, numai să nu împartă mașina cu curva aia, iar doamnei Pușa îi ardea... să se-ntoarcă la sergentul ei
      Cică s-ar fi spânzurat din cauza unor datorii pe care le acumulase încercând să facă bișniță cu marfă sârbească adusă de la Deta și cu carne de la Comtim. Adunase bani de la doritori de marfă de contrabandă și chiar rezultată din furt din avutul obștesc și-i pierduse cu o noapte înainte de a pleca la cumpărături, la poker cu niște țigani din Velența  pe care, miloși, după câteva zile de hărțuire asiduă i-a lovit mila și l-au împrumutat cu forța, ca să le plătească datoria. Pe bani s-a aplicat, firește, și o dobândă de 200%, dobândă pe care domnul Nicu nu avea cum s-o achite din salariul lui de manipulant marfă la Înfrățirea. Dacia câștigată a fost revalorifcată la fier vechi de către creditori, iar fizionomia domnului Nicu suferea modificări de culoare și chiar reașezarea maxilarului inferior, foarte des aflat în contact cu robineții din fier de pe pumnii țiganilor.
      Aflându-se adevăratul motiv al sinuciderii, din ”săracu domnu Nicu” a devenit ”porc impotent”, ”curvar ordinar”, ”bișnițar” și altele pe care nu mi le aduc aminte, Consiliul de Cartier (organizație oarecum la limita legii, că doar nu avea ștampilă) a decis în unanimitate că doamna Pușa a știut ea ce-a știut când și-o trăgea în ilegalitate fiind, cu domnul Kovacs, mândria cartierului și l-a lăsat pe escrocul pe care-l crezuseră a fi un pămpălău. S-a conchis, tot în unanimitate că ”mutu fute pământu!”, doamna Pușa fiind exonerată în absență de orice suspiciune de curvăsărai sau alte fapte nedemne și imorale, interzicându-se tacit orce bârfă la adresa ei.

Poate că va urma...

vineri, 9 iunie 2017

Lansare Copiii Războiului - București

Vă invit la lansarea volumului Copiii Războiului, în data de 24 iunie, ora 11, la Muzeul Național al Literaturii Române, Strada Nicolae Crețulescu nr.8 - București. Aduceți prieteni, eu aduc palincă!

Vă aștept cu drag!

luni, 29 mai 2017

Două suflete curate

Fini (Fragment din Copiii Războiului)

”- Unii dintre prizonierii francezi fluturaseră bucăți de pânză rupte din cămășile lor, alții batiste albe. Pe noi ne bombardau aliații, mai târziu am aflat, deși nu sunt sigură, erau englezi. Însemnele păcii se dovediseră a fi fost o greșeală, cu toate că nimeni nu și-ar fi imaginat că în ciuda cârpelor albe și a intențiilor vădite de a ne preda, vom fi împușcați din avioanele ce-și goliseră burțile de bombe. Până atunci bombardaseră poate doar să scape de încărcătură, odată pornite pline de la baze nu se puteau întoarce cu bombele înapoi, dar la vederea batistelor albe și-au dat seama că sunt oameni în pădure. Atunci au pornit rafalele de mitralieră, o ploaie asurzitoare de metal încins. Părea că vor să omoare tot ce era viu în pădurea aceea, deși în afara prizonierilor francezi de care-ți spuneam, eram doar civili acolo, mai mult femei și copii. Pe mine m-au nimerit în laba piciorului, glonțul a intrat printre oasele degetelor și a ieșit prin talpă. Nu m-a durut atunci, pe moment, am simțit doar o căldură ca de foc în tot piciorul. M-am prăbușit la pământ. Nici măcar nu mai urlam, din gât nu-mi mai ieșea niciun sunet, vacarmul, vaietele și țipetele celorlalți se estompau, dispăreau undeva departe și-mi rămânea doar mirosul de carne arsă, de sânge și explozibil în nări, în creier, în toată ființa mea. Nu știu cât a mai durat bombardamentul și răpăitul mitralierelor, îmi pierdusem cunoștința, m-a trezit însă o durere pe care acum n‑o pot descrie în cuvinte. Piciorul îmi era aproape zdrobit, se vedeau doar oasele ieșind prin piele, schijele înfipte prin ciorapii de lână, pentru că bocancii mi-i pierdusem demult în goana printre copaci și bombe.”





Oma (Ana Hafner) - Fragment din Copiii Războiului

”- Mama s-a ridicat cumva de jos, așa plină de sânge cum era, ținându-se de rana din gât, și ne-a scos pe mine și pe Mira din casă, după ce s-a asigurat că partizanii plecaseră. Ne-am dus direct la Jandarmerie și mama a început să bată în ușă implorând să ne deschidă. Abia când am început și noi să țipăm iar jandarmii au auzit vocile de copii au avut curajul să deschidă ușa. Pe mama Mirei au dus-o la spital, a murit după trei zile. Angajatul care urcase cu noi în pod se ascunsese în horn, de aceea nu l-au găsit. A scăpat cu viață. Unul dintre partizani era tot angajat al croitorului, el îi adusese pe ceilalți doi, știa că în casă sunt bani și obiecte de valoare și au venit la sigur. Tata fusese plecat în noaptea aceea cu munca și când a venit a încărcat tot ce le mai rămăsese într-un camion de marfă și am trecut munții aici, în Austria. ”








Două dintre personajele cărții mele, cărora le mulțumesc pentru emoția pe care mi-au transmis-o odată cu povestea lor. Două femei minunate, cu suflet curat și nealterat de traumele copilăriei.

Dor de casă

        Cred că sufăr de home sick, dacă n-ar fi copiii mei aici, o săptămână mi-ar fi deja prea mult. Nu cred că aș putea trăi în USA și nici nu-mi doresc asta. Mă simt seacă de imaginație și toate gândurile, planurile și visurile mele se-ntorc printr-un flux nevăzut de energie dincolo de ocean, în bătrâna Europă așa cum o iubesc eu, și-n colțul de țară de unde-mi trag seva, unde scriu, mă bucur, râd sau plâng, cu râsul și plânsul meu adevărat, unde fiecare pietricică are o poveste. Mi-e dor de puțină dezordine, de o creangă ruptă de vânt și aruncată în mijlocul străzii, de-un tăpșan sălbatic, de-un pârâu lângă care să stau și să țes gânduri.
         Prea multă ordine aici, prea coafată natura, prea multe reguli pe care n-am curajul să le-ncalc. America te copleșește și plictisește în același timp. Oamenii îmi par mai mult dresați decât liberi, însă nu cred că sunt conștienți de asta. Majoritatea trăiesc greu plătind chirii uriașe, dar probabil gadgeturile din casă, mașinile, le creează iluzia unei vieți fericite. Se nasc, cresc, fac copii, devin obezi, suferă de boli de care nici n-am auzit, rămân văduvi sau divorțează, după care decid că trebuie să devină gay. Orașul ăsta e plin de gay, bărbați efeminați și femei masculinizate... Explicația e că se retrag la pensie aici, în statul fără taxe.
         Nu dau doi bani pe felul în care se îmbracă, în care arată și asta e valabil și la tineri. N-am văzut de când sunt atâția oameni îmbrăcați ca și cum abia s-ar fi ridicat din pat, n-am văzut nicăieri, niciodată, atâția oameni suferind de obezitate morbidă. Până și cei slabi arată bolnavi.
Sunt conștientă că orașele mari sunt diferite, am fost și la Washington, și la New York de care m-am îndrăgostit. 

         Totuși, cred că locul meu e colțul acela pe care-l numesc cu atâta duioșie ”acasă”, la margine de țară, de unde pot evada când vreau, dar la care mă întorc mereu, de oriunde m-aș duce.
Cred cu tărie că sunt legată cu niște fire nevăzute de tot ceea ce reprezintă Ardealul și, implicit, România. Și mai cred că unii oameni sunt făcuți anume, să plece mereu, dar să se întoarcă de fiecare dată... Printre ei sunt și eu.

Anul trecut pe vremea asta, în Austria

       Azi noapte, pe la 12 jumate, pe vecinul de peste drum l-a adus cineva cu mașina. Știu pentru că stăteam pe terasă, la aer curat (mint, fumam ca turcu) și mi-am ițit capul printre mușcatele soră-mii ca să văd în ce stare vine. Beat rangă. S-a împleticit până în casă și apoi l-am auzit borând vreun sfert de oră, apoi s-a făcut liniște.
      Azi dimineață la 8 au început să apară holteii satului (a se citi ”ratații”) la o ședință de dregere. Pe la prânz, vecinul s-a retras la un somnic de frumusețe, acum se adună cireada la loc. Omul e pensionat medical, are vreo 800 de euro pensie, casa și-a făcut-o cu credit de la bancă iar cumnatu-meu îi prevede un viitor incert. Mai mult de-atât, când ne-am dus să mâncăm, a profețit că în curând, viermii din cimitir vor fi beți. Umor austriac. Oricum, plouă în sfârșit, mie-mi pleznește capul, cireada scoate tot felul de mugete, semn că-s beți, spre beți praf. Asta ca să nu ziceți că Austria n-are bețivanii și ratații ei. Dar măcar, ăștia vin cu băutura de-acasă, că deh, pretenarul nu-și permite să le dea de băut de la el. Sau poate, nu-i ajunge lui. Așa ceva... Bine că vine mă-sa de vreo 80 de ani să-i lucreze în grădină.
      Gata, au plecat bețivanii, dar presimt că diseară se mai adună o tură, pe când se trezește vecinu` din somn, că din beție nu cred că se trezește vreodată. Dar nu asta voiam să spun... Tommy, motanul ciacâr, fiul Borefettei mele, cel care a venit în Austria dormind într-o pălărie, a fugărit azi dimineață mâțele bețivului, apoi s-a dus sfidător pe terasa lui. Adică, voia să dea de înțeles că el e proprietar și acolo. Mâțele s-au refugiat prin vecini și au așteptat să plece dihania, un răsfățat cu un ochi verde și unul albastru, alb ca zăpada și stăpân absolut pe toate prispele din jur. M-a mușcat din prima zi, de mână, exact ca mă-sa când voiam s-o mângâi. Adică, să nu credeți că de violenți sau ceva ci de drag, doar că nu se pot controla, bestiile. Se-ntorc cu cracii-n sus, te-apucă de mână, te mușcă și te zgârâie în același timp. Mi-am purtat zgârâieturile cu grație, recunoștință și mândrie totodată, pentru că nici nu mă așteptam să nu semene cu nebuna de mă-sa. Atâta că nu mai avem efuziuni sentimentale de niciun fel, eu îl ocolesc, el se freacă de mine, mă umple de păr și se urcă pe mobile să arunce câte-un fleac pe jos... Telefoane, de obicei.

sâmbătă, 27 mai 2017

Vântul

Știu că vântul de ieri
S-a ținut de cuvânt...
A livrat ce-am trimis
Înspre tine,
Pentru că azi
Îmi pare atât de calm
Și liniștit, încât
Cred că și-a îndeplinit misiunea.
A venit înapoi
Și m-a mângâiat.
Șușotind printre ramurile
Unui pin bătrân...
A susurat niște vorbe
De-a valma,
Ca și cum se-ngrămădiseră
De multă vreme
Să fie spuse...
Nicio stridență
Niciun reproș
Doar șoapte descătușate
Desferecate,
Șoaptele tale
Printre ramuri, prin păduri,
În iarbă, la limita orizontului,
Iar mai apoi,
Printre miliardele de stele
Ale aceluiași cer
Apăsător și trist uneori,
Nerăbdător,
Gata să se năpustească
Asupra noastră
Cu dojană
Pentru timp risipit,
Ce nu ne aparține.
Timp furat de la alții,
Ce-și așteaptă rândul resemnați
La spovedanie
La renaștere,
La orice le-ar putea deschide
Alte drumuri, pe care
Să nu se mai împiedice
De urmele pașilor noștri.

vineri, 12 mai 2017

eBook Copiii Războiului de Angela Tocilă

Varianta de eBook pentu volumul Copiii Războiului este accesibilă aici.
În curând, varianta print pe Amazon!


”Femeia s-a întins lângă mine și m-a luat în brațe iar eu n-am îndrăznit să mă opun, deși îmi doream să o resping cu toată ființa mea. Mirosea urât, probabil că trecuse multă vreme de când nu se spălase… N-am să uit niciodată mirosul ei și strădaniile mele de a respira departe de ea, fără să îndrăznesc însă să mă mișc. Eram parcă prizoniera brațelor ei. Am stat așa până s-a luminat de ziuă, când am putut să număr 17 bărbați claie peste grămadă, dormind înghesuiți unul în celălalt, ca să se apere de frig. Femeia de lângă mine s-a trezit și ea, mi-a dat drumul din brațe și a ieșit afară, nu înainte de a le spune bărbaților ce începuseră să se întindă și să caște, să nu cumva să se atingă de mine, că altfel au de-a face cu ea și cu Zorița ei. Mai târziu am aflat că Zorița era mitraliera de care nu se despărțea nici când mergea să-și facă nevoile. Bărbații mă priveau încruntați și bombăneau între ei că ar fi fost mai bine să mă fi împușcat și pe mine, că aveam să fiu o povară, că numai asta le-a lipsit și că Anja e nebună de legat.” Mariska (Fragment din Copiii Războiului - Angela Tocilă)


luni, 8 mai 2017

Copiii Războiului de Angela Tocilă (fragment și recenzie de Mirela Butnariu - jurnalist)

”M-am trezit într-o cameră care mirosea urât, a transpirație, picioare nespălate și sânge. Nu știam unde sunt și dacă avusesem un coșmar iar mama și tata erau acolo, undeva în întuneric, la adăpost. Am strigat-o pe mama, apoi pe tata și nu mi-au răspuns. M-am ridicat pe coate, încercând să aud vreun sunet familiar, respirația ușoară a mamei când dormea uneori cu mine, când visam urât. Am mai strigat-o o dată prelung, mă înecase plânsul amintindu-mi grozăvia de la liziera pădurii, dar încă mai speram că fusese doar un vis urât. Cineva a aprins un chibrit, apoi o lumânare și s-a apropiat de mine. Atunci am văzut că sunt culcată pe niște paie acoperite cu o haină și că o față de femeie era aplecată asupra mea. Nu era mama. Am început să plâng și am dat să țip, însă ea mi-a acoperit gura cu palma și mi-a făcut semn cu degetul la buze să tac. Cineva a început să sforăie, altcineva să ofteze în somn, iar la auzul vocii mele de sub palma femeii o voce de bărbat a strigat să mă împuște, să poată dormi liniștit. Am amuțit în momentul acela, temându-mă de tot ce e mai rău. Nu știam, nu aveam idee cine sunt oamenii aceia, nici ce caut eu acolo, nici de ce nu m-au împușcat și pe mine la un loc cu ceilalți.”
Fragment din volumul Copiii Războiului de Angela Tocilă

”Recunosc, sunt subiectivă, îmi place de ea. De ea, de neamul ei, de gura ei - uneori slobodă, nu-i bai, trebuie și așa - și de sufletul ei imens. Adică, așa se vede ea de aici, de la mine, în condițiile in care nu am apucat s-o îmbrățișez. Drept îi, e pe sufletul meu când ia cuvantul și-l mângâie, nu atunci cand trântește cu el de sar scântei, dar sigur pune pasiune în ambele situatii. C-așa e ea. Pentru că chimie, c-așa cred eu.
Am citit și "Picături de soare" (acolo am găsit-o, împrăștiată în toate paginile) și "Iris" (am dibuit-o și acolo, mai întunecată) și da, admit că nu mă așteptam la cartea asta, "Copiii războiului". Nu știu ce-am citit, sunt tentată să spun că reportaj literar, ar putea fi foarte bine și proză scurtă, de fapt are prea puțin importanță asta. Am citit o carte scrisă de un om ce stăpânește cu talent cuvintele, documentată în câteva țări, cu personaje care au trăit situații-limita la vârsta când viața ar fi trebuit să fie plină de promisiuni frumoase. Întoarceri dureroase în timp, făcute cu multă grijă pentru sufletele copiilor de altădată și ale adulților de acum. Introspecții marca "Angela".
De la Fini, care, în fuga disperată pentru a-și salva viața, a străbătut pădurea în care cadavrele celor uciși de bombardament atârnau prin copaci, aruncate de suflul exploziilor, la Bogomir - trezit din leșin cu trupurile calde ale părinților de curand uciși deasupra lui, la Gertrude, supraviețuitoare din lagărul Ravensbruck - doar câteva din poveștile de viața ale unor învingători. S-a strâns carnea pe mine de-atâtea orori și chin și-am dat drumul lacrimilor ori am zâmbit dimpreună cu toți intervievații Angelei.
Și nu pot să repet aici ce am scris într-o postare anterioară, dar prea bine se leagă ca să nu o fac: am citit "Copiii războiul" în câteva ore, vreme în care, în faţa blocului, răsunau voci fericite de copii, la joacă. Ieșeam din carte, le ascultam ciripitul și îmi spuneam, reintrând in vremurile alea tulburi și descrise atât de sugestiv de Angela, că e atât de bine când e pace.”
Recenzie de Mirela Butnariu - Jurnalist