sâmbătă, 15 iulie 2017

Pușa cea delicată

    Pe cât păruse domnul Nicu de molâu, pe atât păruse fosta lui nevastă de delicată, doar de aici i s-ar fi tras renumele ”Pușa cea delicată”. În realitate, cu toate că era mică și slabă, cu încheieturi subțiri, de ziceai că o să-i cadă palmele cu plasele de rafie cu tot când se-ntorcea de la coadă la pui de la Avicola, doamna Pușa s-a dovedit mai rezistentă decât orice curvă din boscheții de tuia din fața Teatrului de Stat, când și-o trăsese cu sergentul și cei trei soldați, la postul de miliție, în ultima ei noapte de beție cauzată de moartea soacrei.
   Abia când instalatorul Kovacs se ramolise destul de tare încât Asociația de Proprietari să-l declare pensionat, ceea ce și era după acte, iar tot ce câștiga ilicit de la locatarii cu țevi înfundate împărțea cu președintele Asociației, Crăciun Dumitru despre care lumea zicea că ar fi fost securist pus acolo ca să afle dacă nu cumva locatarii îl înjură pe tovarășul Nicolae Ceaușescu în timp ce-și plătesc întreținerea, abia atunci a început lumea să-și dea drumul la gură și să pomenească de cele trei căsnicii ale Pușei din care două sfârșiseră prost pentru soți, unul alegând funia, iar celălalt fiind făcut ferfeniță de personalul de Giarmata în timp ce dormea mort de beat pe calea ferată.
    Doamna Pușa s-a întors de la Reșița cu un plod tuciuriu după ea, zicea că l-a făcut cu sergentul, chiar înainte de a muri, de fapt chiar în ziua înaintea priveghiului la care s-a îmbătat. Doar după ce născuse înainte de termen cu vreo 4 luni, familia răposatului a început s-o persecute suspectând că plodul negricios nu prea putea fi nepotul lor, mai ales că, atât Pușa cât și soțul ei erau blonzi cu ochi albaștri, iar plodul îi avea negri ca tăciunele, niște buze groase și, după ce i-a căzut puful din cap și i-a crescut părul creț și sârmos, s-au prins că plodul era mulatru, iar Pușa o curvă nenorocită.
     E drept că familiei sergentului i-a luat încă 4 luni să se convingă că plodul e un bastard rezultat dintr-o vizită a Pușei la Sarmisegetuza unde întâmplător se afla și o clasă de studenți din Africa ai căror tați erau șefi de trib sau așa ceva. Nici măcar Pușa nu putea să știe al cui dintre cei doi studenți ai căror nume au fost imposibil de ținut minte și cu care făcuse sex după niște bolovani dacici, e copilul pentru că dacă ar fi știut cum îl cheamă măcar pe unul dintre ei, ar fi putut încerca să obțină o pensie alimentară de la tribul căruia aparținea tatăl copilului. Aflată în imposibilitatea de a mai rămâne în Reșița, unde lumea o arăta cu degetul de-adevărat pe stradă ”uite-o p-aia cu plodul negru” Pușa decise că trebuie să se întoarcă în orașul ei și, de ce nu, în apartamentul primului soț, întâiul decedat, domnul Nicu.
     După 6 luni s-a mutat la ea un tip necunoscut în cartier, despre care s-a aflat că venise cu repartiție de undeva din Moldova și că era inginer. Profesia omului a iscat o vijelie de exclamații diverse gen ”Uite, curva dracului, ce noroc chior pe ea!” Pușa se plimba cu noul partener și plodul tuciuriu prin parcul Magnolia în fiecare duminică, având grijă să fie îmbrăcată cât mai colorat, ca nu cumva să scape privirii invidioase a vreunei doamne aflată în parc doar ca să se umple de draci.
     După 1 an s-au luat la Starea Civilă, iar proaspătul soț al Pușei l-a trecut pe numele lui pe plodul tuciuriu, numit Johnny (după Johnny Weismuller din filmul Tarzan), a primit prin repartiție un apartament cu trei camere, iar cel de două care aparținuse domnului Nicu l-au vândut și și-au cumpărat o Dacie 1310, mobilă și două covoare persane de la țigani. Și apoi au trăit fericiți până când Johnny s-a hotărât să plece în Africa să-și găsească tatăl adevărat și tribul de care aparținuse, dar nu a primit Pașaport de la Miliție pe motiv că era pe numele inginerului și nu al vreunui fiu de șef de trib, după care, căzut într-o adâncă depresie s-a apucat de băut și a tot băut până când a venit Revoluția și am devenit cu toții liberi să deținem pașaport și să fugim încotro vedem cu ochii.
    Am auzit că Johnny nu și-a găsit tribul, ba mai mult de atât, nimerise undeva în Asia, unde s-a făcut un fel de vraci, iar lumea venea la el mai mult să vadă un mulatru, decât să se vindece de anumite beteșuguri, unele dintre ele chiar inventate. Ca povestea asta.


miercuri, 12 iulie 2017

Mici drame de cartier sau ”Mutu` fute pământu`!”

      Umblau zvonuri prin cartier, cam pe o rază deee... cât să zic? 15 km? Da, pare exagerat și asta ar însemna că ar fi știut tot orașul, ceea ce nu era exclus deloc, dată fiind viteza cu care circulau zvonurile pe vremea aceea, când puteam trăi foarte bine și fără internet, știind tot se întâmpla și chiar ce ar fi putut să se întâmple, de exemplu... Dar, am deviat, n-am zis ce zvonuri circulau precum particulele browniene (din cauza cantității mari de informații zilnice breaking news, anii 80, se mai devălmășeau uneori, iar informația se deteriora cu fiecare secundă, până ajungea scenariu de film de Bolliwood), acele zvonuri o priveau pe doamna Pușa cea delicată din blocul V7, de deasupra tutungeriei.
     Toată lumea de la care am tras cu urechea era de părere că puteam să ne închipuim că doamna Pușa e o curvă, chiar dacă nimeni n-a văzut-o vreodată cu altcineva plimbându-se prin parcul Magnolia decât cu domnul Nicu, soțul ei, dar tocmai de aceea și conform proverbului adus în atenția opiniei publice chiar și de doamna Gavriș Eleonora, femeia de serviciu de la blocurile C, că ”mutu` fute pământu`”. Da, toată lumea a căzut pe gânduri preț de 10 secunde, dar cu delay de 15 până ajungea raționamentul și la strâzile ce dădeau spre calea ferată și blocurile NATO unde stăteau alte curve decât doamna Pușa.
      După căderea pe gânduri, din poate zeci de mii de minți a țâșnit întrebarea ”Cine-i futalăul?”
      Futalăul doamnei Pușa s-a dovedit a fi domnul Kovacs, instalatorul, cu care nimeni nu-și permitea să facă pula mare sau să-l denigreze cumva, măcar cu o bârfă nevinovată, altfel riscai să te scalzi în căcatul țâșnit prin chiuveta de la bucătărie sau să-ți lipești singur țevile cu leucoplast... sau să te duci în pizda mă-tii de prost! Cam așa ar fi zis domnul instalator în caz că cineva ar fi îndrăznit să-i strice ziua.
      Doamna Pușa cea delicată, fostă curvă pentru jumătate de oră, cât au durat dezbaterile în Consiliul de Cartier și sondajul ad hoc prin telefonia cu fir, a divorțat de domnul Nicu și s--a măritat cu domnul instalator care era holtei datorită faptului că încă mai stătea cu mă-sa. Zvonurile de mai târziu, de la moartea babei Kovacs au adus în dezbatere publică faptul că doamna Pușa cea delicată umblase trei zile beată cu un violonist la higyegye cu goarnă necunoscut de masele de bețivi și nuntași, după ea, răcnind un amestec de bocete cu chirăituri cum se execută la nunțile mai țărănești de oameni transpirați, la cort. Chirăiturile sau ”jghierătele” cum se pronunță corect în limbaj bihorenesc erau preponderent vesele și de bășcălie la adresa soacrelor și, îndrăznesc acum, când părțile direct implicate s-au rablagit sau au murit de-a dreptul, chiar la dorința nurorilor de a vedea cum crește pătrunjelul pe mormântul soacrelor.
      Domnul instalator Kovacs a recuperat-o de la postul de miliție de lângă restaurantul Modern, destul de ciufulită și mirosind a spermă. De altfel, pe domnul Kovacs îl contrariase aspectul fericit al gradaților, trei la număr și al sergentului de serviciu, oscilând între extaz și dorința năpraznică de a se însura cu doamna Pușa la prima oră. Chiar și doamna Pușa îl alintase pe domnul Kovacs cu ”Dane”, ”Viorele”, ”Vlăduț” etc... o vreme, până când a dispărut din nou trei zile, timp în care bietul domn instalator se perpelise de grija ei sau a salariului lui cu care plecase fără să-l anunțe în prealabil.
     În cea de-a patra zi, domnul Kovacs primi un telefon cu taxă inversă din Reșița, prin care doamna Pușa îl anunța că bagă divorț pentru că vrea să se mărite cu sergentul care fusese virgin până când o întâlnise pe ea la postul de Miliție. Și au trăit fericiți până la adânci bătrânețe sau până când l-a tăiat trenul pe sergent, aflat mort de beat pe șine, din cauza unui deces în familie, iar sergentul se îmbătase ca un porc la priveghi.
      Domnul Kovacs și-a refăcut viața și s-a însurat cu croitoreasa Rozalia, alintată Roji. Împreună au format un cuplu puternic, un fel de capi mafioți cărora li se aduceau tot felul de ofrande constând în informații în exclusivitate și diverse alimente cultivate de părinți la țară sau chiar de locatari în fața blocului, pe spațiul verde. Nu s-a auzit ca domnul și doamna Kovacs să fi refuzat vreodată să primească mărfuri de furat din fabrici și uzine, deoarece așa ceva era considerat normal. Să furi din fabrici și uzine era un fel de mândrie și, aș merge până a spune că era considerat a fi chiar o datorie generală!
      Din toată povestea asta, domnul Nicu, fostul soț, cam pămpălău aș fi zis, a ieșit cel mai rău, respectiv spânzurat de bătătorul de la C4 unde a fost găsit de niște plozi ce mergeau la școală pe ora 7 și care s-au dus imediat să raporteze la părinții lor că ”un nene se dă pe bară, cred că e nebun!”
      S-a speculat mult pe tema sinuciderii domnului Nicu de care nu mai știuse nimeni nimic de câțiva ani și, la drept vorbind, nici nu durea pe nimeni în cur de soarta insipidului ăla încornorat, dar după tragedie, doamna Pușa a redevenit pentru câteva săptămâni, de data asta pentru că nu mai era domnul instalator Kovacs implicat și nu avea de ce să nu lase informația să meargă mai departe, întărind și el curvoșenia fostei neveste. Peste vreo lună, cam așa, se află că domnul Nicu se despărțise de Pușa fără nicio împotrivire pentru că avea în buzunar lozul în plic pe care scria că a câștigat o Dacia 1300. S-a dus să-l încaseze imediat ce căsătoria lor a fost anulată pentru că domnul Nicu ar fi fost de-acord să spună la judecătorie că de fapt, căsătoria lor nici nu se consumase în cei 7 ani, întrucât nu putuse s-o fută pe doamna Pușa deoarece era cam impotent. În fine, ar fi zis orice, chiar și e homosexual, numai să nu împartă mașina cu curva aia, iar doamnei Pușa îi ardea... să se-ntoarcă la sergentul ei
      Cică s-ar fi spânzurat din cauza unor datorii pe care le acumulase încercând să facă bișniță cu marfă sârbească adusă de la Deta și cu carne de la Comtim. Adunase bani de la doritori de marfă de contrabandă și chiar rezultată din furt din avutul obștesc și-i pierduse cu o noapte înainte de a pleca la cumpărături, la poker cu niște țigani din Velența  pe care, miloși, după câteva zile de hărțuire asiduă i-a lovit mila și l-au împrumutat cu forța, ca să le plătească datoria. Pe bani s-a aplicat, firește, și o dobândă de 200%, dobândă pe care domnul Nicu nu avea cum s-o achite din salariul lui de manipulant marfă la Înfrățirea. Dacia câștigată a fost revalorifcată la fier vechi de către creditori, iar fizionomia domnului Nicu suferea modificări de culoare și chiar reașezarea maxilarului inferior, foarte des aflat în contact cu robineții din fier de pe pumnii țiganilor.
      Aflându-se adevăratul motiv al sinuciderii, din ”săracu domnu Nicu” a devenit ”porc impotent”, ”curvar ordinar”, ”bișnițar” și altele pe care nu mi le aduc aminte, Consiliul de Cartier (organizație oarecum la limita legii, că doar nu avea ștampilă) a decis în unanimitate că doamna Pușa a știut ea ce-a știut când și-o trăgea în ilegalitate fiind, cu domnul Kovacs, mândria cartierului și l-a lăsat pe escrocul pe care-l crezuseră a fi un pămpălău. S-a conchis, tot în unanimitate că ”mutu fute pământu!”, doamna Pușa fiind exonerată în absență de orice suspiciune de curvăsărai sau alte fapte nedemne și imorale, interzicându-se tacit orce bârfă la adresa ei.

Poate că va urma...

vineri, 9 iunie 2017

Lansare Copiii Războiului - București

Vă invit la lansarea volumului Copiii Războiului, în data de 24 iunie, ora 11, la Muzeul Național al Literaturii Române, Strada Nicolae Crețulescu nr.8 - București. Aduceți prieteni, eu aduc palincă!

Vă aștept cu drag!

luni, 29 mai 2017

Două suflete curate

Fini (Fragment din Copiii Războiului)

”- Unii dintre prizonierii francezi fluturaseră bucăți de pânză rupte din cămășile lor, alții batiste albe. Pe noi ne bombardau aliații, mai târziu am aflat, deși nu sunt sigură, erau englezi. Însemnele păcii se dovediseră a fi fost o greșeală, cu toate că nimeni nu și-ar fi imaginat că în ciuda cârpelor albe și a intențiilor vădite de a ne preda, vom fi împușcați din avioanele ce-și goliseră burțile de bombe. Până atunci bombardaseră poate doar să scape de încărcătură, odată pornite pline de la baze nu se puteau întoarce cu bombele înapoi, dar la vederea batistelor albe și-au dat seama că sunt oameni în pădure. Atunci au pornit rafalele de mitralieră, o ploaie asurzitoare de metal încins. Părea că vor să omoare tot ce era viu în pădurea aceea, deși în afara prizonierilor francezi de care-ți spuneam, eram doar civili acolo, mai mult femei și copii. Pe mine m-au nimerit în laba piciorului, glonțul a intrat printre oasele degetelor și a ieșit prin talpă. Nu m-a durut atunci, pe moment, am simțit doar o căldură ca de foc în tot piciorul. M-am prăbușit la pământ. Nici măcar nu mai urlam, din gât nu-mi mai ieșea niciun sunet, vacarmul, vaietele și țipetele celorlalți se estompau, dispăreau undeva departe și-mi rămânea doar mirosul de carne arsă, de sânge și explozibil în nări, în creier, în toată ființa mea. Nu știu cât a mai durat bombardamentul și răpăitul mitralierelor, îmi pierdusem cunoștința, m-a trezit însă o durere pe care acum n‑o pot descrie în cuvinte. Piciorul îmi era aproape zdrobit, se vedeau doar oasele ieșind prin piele, schijele înfipte prin ciorapii de lână, pentru că bocancii mi-i pierdusem demult în goana printre copaci și bombe.”





Oma (Ana Hafner) - Fragment din Copiii Războiului

”- Mama s-a ridicat cumva de jos, așa plină de sânge cum era, ținându-se de rana din gât, și ne-a scos pe mine și pe Mira din casă, după ce s-a asigurat că partizanii plecaseră. Ne-am dus direct la Jandarmerie și mama a început să bată în ușă implorând să ne deschidă. Abia când am început și noi să țipăm iar jandarmii au auzit vocile de copii au avut curajul să deschidă ușa. Pe mama Mirei au dus-o la spital, a murit după trei zile. Angajatul care urcase cu noi în pod se ascunsese în horn, de aceea nu l-au găsit. A scăpat cu viață. Unul dintre partizani era tot angajat al croitorului, el îi adusese pe ceilalți doi, știa că în casă sunt bani și obiecte de valoare și au venit la sigur. Tata fusese plecat în noaptea aceea cu munca și când a venit a încărcat tot ce le mai rămăsese într-un camion de marfă și am trecut munții aici, în Austria. ”








Două dintre personajele cărții mele, cărora le mulțumesc pentru emoția pe care mi-au transmis-o odată cu povestea lor. Două femei minunate, cu suflet curat și nealterat de traumele copilăriei.

Dor de casă

        Cred că sufăr de home sick, dacă n-ar fi copiii mei aici, o săptămână mi-ar fi deja prea mult. Nu cred că aș putea trăi în USA și nici nu-mi doresc asta. Mă simt seacă de imaginație și toate gândurile, planurile și visurile mele se-ntorc printr-un flux nevăzut de energie dincolo de ocean, în bătrâna Europă așa cum o iubesc eu, și-n colțul de țară de unde-mi trag seva, unde scriu, mă bucur, râd sau plâng, cu râsul și plânsul meu adevărat, unde fiecare pietricică are o poveste. Mi-e dor de puțină dezordine, de o creangă ruptă de vânt și aruncată în mijlocul străzii, de-un tăpșan sălbatic, de-un pârâu lângă care să stau și să țes gânduri.
         Prea multă ordine aici, prea coafată natura, prea multe reguli pe care n-am curajul să le-ncalc. America te copleșește și plictisește în același timp. Oamenii îmi par mai mult dresați decât liberi, însă nu cred că sunt conștienți de asta. Majoritatea trăiesc greu plătind chirii uriașe, dar probabil gadgeturile din casă, mașinile, le creează iluzia unei vieți fericite. Se nasc, cresc, fac copii, devin obezi, suferă de boli de care nici n-am auzit, rămân văduvi sau divorțează, după care decid că trebuie să devină gay. Orașul ăsta e plin de gay, bărbați efeminați și femei masculinizate... Explicația e că se retrag la pensie aici, în statul fără taxe.
         Nu dau doi bani pe felul în care se îmbracă, în care arată și asta e valabil și la tineri. N-am văzut de când sunt atâția oameni îmbrăcați ca și cum abia s-ar fi ridicat din pat, n-am văzut nicăieri, niciodată, atâția oameni suferind de obezitate morbidă. Până și cei slabi arată bolnavi.
Sunt conștientă că orașele mari sunt diferite, am fost și la Washington, și la New York de care m-am îndrăgostit. 

         Totuși, cred că locul meu e colțul acela pe care-l numesc cu atâta duioșie ”acasă”, la margine de țară, de unde pot evada când vreau, dar la care mă întorc mereu, de oriunde m-aș duce.
Cred cu tărie că sunt legată cu niște fire nevăzute de tot ceea ce reprezintă Ardealul și, implicit, România. Și mai cred că unii oameni sunt făcuți anume, să plece mereu, dar să se întoarcă de fiecare dată... Printre ei sunt și eu.

Anul trecut pe vremea asta, în Austria

       Azi noapte, pe la 12 jumate, pe vecinul de peste drum l-a adus cineva cu mașina. Știu pentru că stăteam pe terasă, la aer curat (mint, fumam ca turcu) și mi-am ițit capul printre mușcatele soră-mii ca să văd în ce stare vine. Beat rangă. S-a împleticit până în casă și apoi l-am auzit borând vreun sfert de oră, apoi s-a făcut liniște.
      Azi dimineață la 8 au început să apară holteii satului (a se citi ”ratații”) la o ședință de dregere. Pe la prânz, vecinul s-a retras la un somnic de frumusețe, acum se adună cireada la loc. Omul e pensionat medical, are vreo 800 de euro pensie, casa și-a făcut-o cu credit de la bancă iar cumnatu-meu îi prevede un viitor incert. Mai mult de-atât, când ne-am dus să mâncăm, a profețit că în curând, viermii din cimitir vor fi beți. Umor austriac. Oricum, plouă în sfârșit, mie-mi pleznește capul, cireada scoate tot felul de mugete, semn că-s beți, spre beți praf. Asta ca să nu ziceți că Austria n-are bețivanii și ratații ei. Dar măcar, ăștia vin cu băutura de-acasă, că deh, pretenarul nu-și permite să le dea de băut de la el. Sau poate, nu-i ajunge lui. Așa ceva... Bine că vine mă-sa de vreo 80 de ani să-i lucreze în grădină.
      Gata, au plecat bețivanii, dar presimt că diseară se mai adună o tură, pe când se trezește vecinu` din somn, că din beție nu cred că se trezește vreodată. Dar nu asta voiam să spun... Tommy, motanul ciacâr, fiul Borefettei mele, cel care a venit în Austria dormind într-o pălărie, a fugărit azi dimineață mâțele bețivului, apoi s-a dus sfidător pe terasa lui. Adică, voia să dea de înțeles că el e proprietar și acolo. Mâțele s-au refugiat prin vecini și au așteptat să plece dihania, un răsfățat cu un ochi verde și unul albastru, alb ca zăpada și stăpân absolut pe toate prispele din jur. M-a mușcat din prima zi, de mână, exact ca mă-sa când voiam s-o mângâi. Adică, să nu credeți că de violenți sau ceva ci de drag, doar că nu se pot controla, bestiile. Se-ntorc cu cracii-n sus, te-apucă de mână, te mușcă și te zgârâie în același timp. Mi-am purtat zgârâieturile cu grație, recunoștință și mândrie totodată, pentru că nici nu mă așteptam să nu semene cu nebuna de mă-sa. Atâta că nu mai avem efuziuni sentimentale de niciun fel, eu îl ocolesc, el se freacă de mine, mă umple de păr și se urcă pe mobile să arunce câte-un fleac pe jos... Telefoane, de obicei.

sâmbătă, 27 mai 2017

Vântul

Știu că vântul de ieri
S-a ținut de cuvânt...
A livrat ce-am trimis
Înspre tine,
Pentru că azi
Îmi pare atât de calm
Și liniștit, încât
Cred că și-a îndeplinit misiunea.
A venit înapoi
Și m-a mângâiat.
Șușotind printre ramurile
Unui pin bătrân...
A susurat niște vorbe
De-a valma,
Ca și cum se-ngrămădiseră
De multă vreme
Să fie spuse...
Nicio stridență
Niciun reproș
Doar șoapte descătușate
Desferecate,
Șoaptele tale
Printre ramuri, prin păduri,
În iarbă, la limita orizontului,
Iar mai apoi,
Printre miliardele de stele
Ale aceluiași cer
Apăsător și trist uneori,
Nerăbdător,
Gata să se năpustească
Asupra noastră
Cu dojană
Pentru timp risipit,
Ce nu ne aparține.
Timp furat de la alții,
Ce-și așteaptă rândul resemnați
La spovedanie
La renaștere,
La orice le-ar putea deschide
Alte drumuri, pe care
Să nu se mai împiedice
De urmele pașilor noștri.

vineri, 12 mai 2017

eBook Copiii Războiului de Angela Tocilă

Varianta de eBook pentu volumul Copiii Războiului este accesibilă aici.
În curând, varianta print pe Amazon!


”Femeia s-a întins lângă mine și m-a luat în brațe iar eu n-am îndrăznit să mă opun, deși îmi doream să o resping cu toată ființa mea. Mirosea urât, probabil că trecuse multă vreme de când nu se spălase… N-am să uit niciodată mirosul ei și strădaniile mele de a respira departe de ea, fără să îndrăznesc însă să mă mișc. Eram parcă prizoniera brațelor ei. Am stat așa până s-a luminat de ziuă, când am putut să număr 17 bărbați claie peste grămadă, dormind înghesuiți unul în celălalt, ca să se apere de frig. Femeia de lângă mine s-a trezit și ea, mi-a dat drumul din brațe și a ieșit afară, nu înainte de a le spune bărbaților ce începuseră să se întindă și să caște, să nu cumva să se atingă de mine, că altfel au de-a face cu ea și cu Zorița ei. Mai târziu am aflat că Zorița era mitraliera de care nu se despărțea nici când mergea să-și facă nevoile. Bărbații mă priveau încruntați și bombăneau între ei că ar fi fost mai bine să mă fi împușcat și pe mine, că aveam să fiu o povară, că numai asta le-a lipsit și că Anja e nebună de legat.” Mariska (Fragment din Copiii Războiului - Angela Tocilă)


luni, 8 mai 2017

Copiii Războiului de Angela Tocilă (fragment și recenzie de Mirela Butnariu - jurnalist)

”M-am trezit într-o cameră care mirosea urât, a transpirație, picioare nespălate și sânge. Nu știam unde sunt și dacă avusesem un coșmar iar mama și tata erau acolo, undeva în întuneric, la adăpost. Am strigat-o pe mama, apoi pe tata și nu mi-au răspuns. M-am ridicat pe coate, încercând să aud vreun sunet familiar, respirația ușoară a mamei când dormea uneori cu mine, când visam urât. Am mai strigat-o o dată prelung, mă înecase plânsul amintindu-mi grozăvia de la liziera pădurii, dar încă mai speram că fusese doar un vis urât. Cineva a aprins un chibrit, apoi o lumânare și s-a apropiat de mine. Atunci am văzut că sunt culcată pe niște paie acoperite cu o haină și că o față de femeie era aplecată asupra mea. Nu era mama. Am început să plâng și am dat să țip, însă ea mi-a acoperit gura cu palma și mi-a făcut semn cu degetul la buze să tac. Cineva a început să sforăie, altcineva să ofteze în somn, iar la auzul vocii mele de sub palma femeii o voce de bărbat a strigat să mă împuște, să poată dormi liniștit. Am amuțit în momentul acela, temându-mă de tot ce e mai rău. Nu știam, nu aveam idee cine sunt oamenii aceia, nici ce caut eu acolo, nici de ce nu m-au împușcat și pe mine la un loc cu ceilalți.”
Fragment din volumul Copiii Războiului de Angela Tocilă

”Recunosc, sunt subiectivă, îmi place de ea. De ea, de neamul ei, de gura ei - uneori slobodă, nu-i bai, trebuie și așa - și de sufletul ei imens. Adică, așa se vede ea de aici, de la mine, în condițiile in care nu am apucat s-o îmbrățișez. Drept îi, e pe sufletul meu când ia cuvantul și-l mângâie, nu atunci cand trântește cu el de sar scântei, dar sigur pune pasiune în ambele situatii. C-așa e ea. Pentru că chimie, c-așa cred eu.
Am citit și "Picături de soare" (acolo am găsit-o, împrăștiată în toate paginile) și "Iris" (am dibuit-o și acolo, mai întunecată) și da, admit că nu mă așteptam la cartea asta, "Copiii războiului". Nu știu ce-am citit, sunt tentată să spun că reportaj literar, ar putea fi foarte bine și proză scurtă, de fapt are prea puțin importanță asta. Am citit o carte scrisă de un om ce stăpânește cu talent cuvintele, documentată în câteva țări, cu personaje care au trăit situații-limita la vârsta când viața ar fi trebuit să fie plină de promisiuni frumoase. Întoarceri dureroase în timp, făcute cu multă grijă pentru sufletele copiilor de altădată și ale adulților de acum. Introspecții marca "Angela".
De la Fini, care, în fuga disperată pentru a-și salva viața, a străbătut pădurea în care cadavrele celor uciși de bombardament atârnau prin copaci, aruncate de suflul exploziilor, la Bogomir - trezit din leșin cu trupurile calde ale părinților de curand uciși deasupra lui, la Gertrude, supraviețuitoare din lagărul Ravensbruck - doar câteva din poveștile de viața ale unor învingători. S-a strâns carnea pe mine de-atâtea orori și chin și-am dat drumul lacrimilor ori am zâmbit dimpreună cu toți intervievații Angelei.
Și nu pot să repet aici ce am scris într-o postare anterioară, dar prea bine se leagă ca să nu o fac: am citit "Copiii războiul" în câteva ore, vreme în care, în faţa blocului, răsunau voci fericite de copii, la joacă. Ieșeam din carte, le ascultam ciripitul și îmi spuneam, reintrând in vremurile alea tulburi și descrise atât de sugestiv de Angela, că e atât de bine când e pace.”
Recenzie de Mirela Butnariu - Jurnalist


duminică, 7 mai 2017

Angela Tocilă, scriitor: „Supraviețuirea în sine e un happy ending” – interviu

„Visătoare de zi și de noapte, copil, femeie și mamă cu normă întreagă. Nu vreau să schimb lumea, dar am convingerea că ea, lumea, țipă după schimbare. Și că schimbarea țipă la rândul ei, după lume.” – asta spune Angela Tocilă despre ea. Angela Tocilă este scriitor, blogger și un colaborator important al ziarului „Evenimentul zilei”. A debutat în anul 2009 cu un volum de proză scurtă, iar în luna iunie își va lansa a 4-a carte „Copiii războiului”, carte pe care am citit-o și-am vrut neapărat să-i pun autoarei câteva întrebări.
InSociety: Spune-mi, te rog, cum a apărut ideea cărţii şi de ce tocmai acest subiect?
Angela Tocilă: Cred că m-am trezit cu ideea cărții, dar nu oricum ci ca un întreg. Pur și simplu am avut cartea odată cu ideea, cu excepția personajelor. Și ca să fiu ceva mai clară, eram la aniversarea cumnatului meu într-un restaurant din Austria, iar în sala rezervată cinei erau mai multe generații. Cred că privindu-i pe copii jucându-se în spațiul gol dintre mese  și pe rudele cumnatului meu, mai în vârstă, așa mi-a venit ideea. Copilăria mă fascinează, iar oamenii în vârstă au o aură de mister, o așezare tainică a etapelor vieților lor pe rafturi bine delimitate, în ordine și nemișcare. 
  • Cât timp ţi-a luat să culegi poveştile relatate de însăşi persoanele care le-au trăit?
Angela Tocilă: În noiembrie m-am întors din Statele Unite, iar după o săptămână eram deja în Austria… Petrecerea de care spuneam a avut loc chiar a doua zi după ce-am ajuns, deci de pe la jumătatea lui noiembrie 2016, până acum 4 zile când am luat ultimul interviu, povestea finală a cărții.
  • Ce te-a făcut să nu renunţi? Mi se pare extraordinar de dificil ce-ai făcut.
Angela Tocilă: Nu renunț niciodată la ceva în care cred, iar eu cred în tot ceea ce fac. S-a scris mult despre război, despre războaie în general, dar nu cred că a scris nimeni până acum o carte care să cuprindă poveștile din război trăite de copii, percepute de ei prin prisma înțelegerii lor… Copiii au un alt mod de a înțelege viața din jurul lor, mult mai curat, mult mai simplu. Desigur și emoțiile lor sunt diferite de cele ale adulților, dar ei îți povestesc exact ceea ce îşi amintesc că s-a întâmplat. Adulții care s-au întors pentru jumătate de oră, o oră în trecutul lor, la vârste cuprinse între 4 și 15 ani au scos la iveală exact ceea ce vedea copilul din ei la momentul în care s-au întâmplat evenimentele. Nu puteam și nici nu mi-a trecut prin minte să renunț… Ar fi fost absurd, ar fi fost ca și cum aș ști că sub un metru de nisip zace o comoară și mie mi-ar fi fost lene s-o dezgrop. A meritat tot, să știi… Pe mine m-a îmbogățit experiența asta, cu tot cu drumuri, căutări, dar mai ales cu oamenii ale căror povești le-am ascultat.
  •  Cum ţi-a fost să stai faţă-n faţă cu acei oameni şi le-asculţi poveştile privindu-i în ochi?
Angela Tocilă: M-am temut la început… M-am temut și pentru mine, să nu fiu copleșită, să nu mă zdrobească suferința lor de copii neajutorați. Dar timpul care a trecut de la acele suferințe a acționat ca un tampon de vată… Copiii se împacă mai ușor cu pierderile pentru că nu le analizează, nu încearcă să și le explice, iar pe măsură ce înaintăm în vârstă, suferințele se acutizează, cresc în intensitate din cauza modului în care le accentuăm noi, prin analize și încercările de a ni le explica, de a căuta vinovați… O pierdere la maturitate e mult mai greu de suportat. Asta am observat eu ascultându-mi „copiii”. De fapt, ca să răspund, toți au fost senini, aproape toți au lăcrimat, dar cu o singură excepție, nu au fost încrâncenați. Cred că acceptare a tot ceea ce li s-a întâmplat, bun sau rău, asta am văzut pe fețele lor. Și mai e ceva… Cred că a fost vorba și de recunoștință pentru că știu că n-ar fi vrut ca aceste povești să rămână doar ale lor.
  • După ce i-ai ascultat, ai avut tendinţa să-i priveşti, nu ştiu… cu compasiune, milă?
Angela Tocilă: Da, la început. Îmi venea să-i iau în brațe, ca și cum ar fi fost cu adevărat copii. Mă uitam la ei ca și cum mă uit la copiii mei, cu duioșie. Nu cred că am simțit milă ci mai degrabă o tendință de a-i ocroti.
  • Te-ai simţit vreo secundă vinovată că le ceri să retrăiască acele momente?
Angela Tocilă: Nu, nu m-am simțit vinovată, dar m-am temut că mă voi simți așa… Închipuie-ți cum e să-ți povestească cineva cum i-a fost împușcată mama care înainte de a se prăbuși și-a luat copila în brațe, ca s-o protejeze. Cum a zăcut copila sub mama ei care sângera pe ea, neîndrăznind să se miște sau să scoată un scâncet… Cum să nu te temi că ai să simți că nu meriți să stai în fața acelui „copil” care a trecut prin asemenea tragedie și, totuși, e viu, respiră lângă tine, mănâncă o prăjitură și-ți zâmbește cald? Cum?
  •  Ştiu că ultimul capitol din carte e foarte special pentru tine. N-o să te pun să dai din casă, însă-mi permit să te-ntreb ce ţi-a transmis în plus faţă de celelalte? 
Angela Tocilă: E o metaforă de-o frumusețe aproape ireală. Nu dau din casă, dar pot să-ți spun că e ceva legat de spațiu-timp. Românesc pur. E ca o poveste cu un moșneag cu păr lung și alb care apare de nicăieri, are o misiune pe care o îndeplinește și apoi dispare la fel de misterios cum a apărut. „Copilul” care povestește nici nu-și mai amintește numele lui, al moșneagului cu care a fost plecat în bejanie timp de o lună și jumătate, iar după întoarcerea acasă nu mai pomenește deloc de el, ceea ce întărește ideea dispariției misterioase. Dar copilul nu-și pune întrebări, cine știe, poate că el văzuse îngerul, știuse că era înger și nu avea nevoie ca acesta să poarte un nume. Nu-mi pot scoate povestea asta din minte, are ceva ce mă intrigă și mă înduioșează deopotrivă. Cred că într-o zi, după ce toate acestea se vor așeza, voi găsi și cuvintele potrivite pentru a descrie ceea ce mă leagă atât de tare în această ultimă poveste.
  •  Ai ales o temă sensibilă şi dureroasă şi mă-ntrebam, te-ai gândit să scrii şi despre copiii revoluţiei, de ex?
Angela Tocilă: Pentru mine, copilăria e un univers, acolo e cheia devenirii noastre ca oameni, e curățenie, e miracol, inocență. Despre copilărie am scris și în prima carte, cea din 2008, și în Picături din Soare de anul trecut. Nu știu dacă voi mai scrie despre copiii altor războaie, al revoluțiilor, dar despre cei din al doilea război mondial trebuia să scriu pentru că ei mai au puțin… puțin timp printre noi, iar poveștile lor s-ar fi pierdut odată cu dispariția lor. Ar fi fost păcat, nu?
  •  Care sunt aşteptările tale în ceea ce priveşte cartea?
Angela Tocilă: Să ajungă la inima celor care o citesc. Atât.
  •  Ştiu că ai menţionat faptul că vei trimite câte un exemplar fiecărui om ce-a devenit personaj în cartea ta. Ai păstrat într-o oarecare măsură legătura cu aceştia ori ai pe cineva care te ţine la curent?
Angela Tocilă: Azi am scos cartea de la editură și deja am dat primul exemplar celui care mi-a oferit povestea ultimului capitol. Și celorlalți țin să le-o înmânez personal, așa cum am promis.
  • O să te rog să-mi răspunzi la întrebarea pe care mi-am pus-o eu în momentul în care am terminat de citit cartea. După ce pierzi tot, dar absolut tot ce ai avut, însă reuşeşti să supravieţuieşti, mai poţi spune despre tine că ai parte de-un „happy ending”?
Angela Tocilă: Supraviețuirea în sine e un happy ending, doar că noi nu știm cum e să pierzi tot. Noi credem că pierdem totul odată cu o casă, cu un teren, o slujbă, o mașină… Nu știm cum e să-ți omoare cineva părinții în fața ta, nu știm cum e să zaci sub cadavrele lor, nu știm cum e să stai doi ani în lagăr, nu știm cum e să fii copilul nimănui, rătăcit într-o lume răscolită de bombe, sânge și morți. Nu știm cum e să te bucuri de o coajă uscată de pâine, de un cub de zahăr oferit de un ofițer rus. Nu știm cum e să spună un partizan că nu strică gloanțele pe două fetițe de 4 și 6 ani. Nu, nu știm cum e să pierdem și de aceea nu știm să avem nici happy ending-uri. Ei, toți „copiii” mei și ai războiului au parte de un happy ending pentru că ei au fost la un pas să piardă totul… Viața e totul, Alex…
 Interviu preluat de pe http://insociety.ro/
Autor: Alex Andronic - scriitor

joi, 9 februarie 2017

Dimensiunile jafului la scară națională - Partea a doua

Am încărcat documentele pe scribd ca să poate fi citite în original. Reamintesc că nu se pot încărca fișiere pe blog, doar fotografii și clipuri.Urmați în ordine linkurile de mai jos și veți putea citi documentele. Pentru cei care nu au răbdare, recomand doar procesele verbale.


aici
aici
aici
Proces verbal 1
Proces verbal 2
Proces verbal 3

Dimensiunile jafului la scară națională - Raport al Curții de Conturi

Am primit în cursul nopții niște documente care arată negru pe alb dimensiunile jafului la scară națională. Mărturisesc că m-am îngrozit. Nu e de mirare că toată clasa politică dorește distrugerea DNA, ca jaful să poată continua pe viitor. Din păcate, pe această platformă nu se pot încărca fișiere. Documentul e structurat tabel pe 5 rânduri orizontale, eu am luat cu copy paste. Importante sunt sumele și am evidențiat cu roșu prima sumă din raport, ca să știți unde să vă uitați. (Prima parte, mai am)
Later edit: Am încărcat documentul integral pe scribd. Găsiți linkul la sfârșitul acestei postări.


Anexa nr.1A
S I T U A Ț I A
sesizărilor transmise Ministerului Public pentru efectuarea urmăririi penale în cazurile în care 
prejudiciul estimat depășește suma de 500.000 de euro, nesoluționate la data de 31.12.2015
Nr.
crt.
Structura de control
/
Nr. actului de control
Entitatea publică controlată
Fapta săvârșită /
Prejudiciul estimat
Nr. hotărârii de plen și adresa de sesizare a organelor de urmărire penale
Organul de
urmărire penală
sesizat
ANUL SESIZĂRII - 2015
1.  Camera de Conturi a
județului Buzău/
Proces verbal de
constatare nr.
981/30.06.2014
Municipiul
Buzău
Abuz în serviciu
Prejudiciu estimat
15.592.960 lei
Hotărâre plen nr.
12/22.01.2015
Adresa nr.
41195/02.02.2015
DNA

Documentul integral aici