vineri, 12 mai 2017

eBook Copiii Războiului de Angela Tocilă

Varianta de eBook pentu volumul Copiii Războiului este accesibilă aici.
În curând, varianta print pe Amazon!


”Femeia s-a întins lângă mine și m-a luat în brațe iar eu n-am îndrăznit să mă opun, deși îmi doream să o resping cu toată ființa mea. Mirosea urât, probabil că trecuse multă vreme de când nu se spălase… N-am să uit niciodată mirosul ei și strădaniile mele de a respira departe de ea, fără să îndrăznesc însă să mă mișc. Eram parcă prizoniera brațelor ei. Am stat așa până s-a luminat de ziuă, când am putut să număr 17 bărbați claie peste grămadă, dormind înghesuiți unul în celălalt, ca să se apere de frig. Femeia de lângă mine s-a trezit și ea, mi-a dat drumul din brațe și a ieșit afară, nu înainte de a le spune bărbaților ce începuseră să se întindă și să caște, să nu cumva să se atingă de mine, că altfel au de-a face cu ea și cu Zorița ei. Mai târziu am aflat că Zorița era mitraliera de care nu se despărțea nici când mergea să-și facă nevoile. Bărbații mă priveau încruntați și bombăneau între ei că ar fi fost mai bine să mă fi împușcat și pe mine, că aveam să fiu o povară, că numai asta le-a lipsit și că Anja e nebună de legat.” Mariska (Fragment din Copiii Războiului - Angela Tocilă)


luni, 8 mai 2017

Copiii Războiului de Angela Tocilă (fragment și recenzie de Mirela Butnariu - jurnalist)

”M-am trezit într-o cameră care mirosea urât, a transpirație, picioare nespălate și sânge. Nu știam unde sunt și dacă avusesem un coșmar iar mama și tata erau acolo, undeva în întuneric, la adăpost. Am strigat-o pe mama, apoi pe tata și nu mi-au răspuns. M-am ridicat pe coate, încercând să aud vreun sunet familiar, respirația ușoară a mamei când dormea uneori cu mine, când visam urât. Am mai strigat-o o dată prelung, mă înecase plânsul amintindu-mi grozăvia de la liziera pădurii, dar încă mai speram că fusese doar un vis urât. Cineva a aprins un chibrit, apoi o lumânare și s-a apropiat de mine. Atunci am văzut că sunt culcată pe niște paie acoperite cu o haină și că o față de femeie era aplecată asupra mea. Nu era mama. Am început să plâng și am dat să țip, însă ea mi-a acoperit gura cu palma și mi-a făcut semn cu degetul la buze să tac. Cineva a început să sforăie, altcineva să ofteze în somn, iar la auzul vocii mele de sub palma femeii o voce de bărbat a strigat să mă împuște, să poată dormi liniștit. Am amuțit în momentul acela, temându-mă de tot ce e mai rău. Nu știam, nu aveam idee cine sunt oamenii aceia, nici ce caut eu acolo, nici de ce nu m-au împușcat și pe mine la un loc cu ceilalți.”
Fragment din volumul Copiii Războiului de Angela Tocilă

”Recunosc, sunt subiectivă, îmi place de ea. De ea, de neamul ei, de gura ei - uneori slobodă, nu-i bai, trebuie și așa - și de sufletul ei imens. Adică, așa se vede ea de aici, de la mine, în condițiile in care nu am apucat s-o îmbrățișez. Drept îi, e pe sufletul meu când ia cuvantul și-l mângâie, nu atunci cand trântește cu el de sar scântei, dar sigur pune pasiune în ambele situatii. C-așa e ea. Pentru că chimie, c-așa cred eu.
Am citit și "Picături de soare" (acolo am găsit-o, împrăștiată în toate paginile) și "Iris" (am dibuit-o și acolo, mai întunecată) și da, admit că nu mă așteptam la cartea asta, "Copiii războiului". Nu știu ce-am citit, sunt tentată să spun că reportaj literar, ar putea fi foarte bine și proză scurtă, de fapt are prea puțin importanță asta. Am citit o carte scrisă de un om ce stăpânește cu talent cuvintele, documentată în câteva țări, cu personaje care au trăit situații-limita la vârsta când viața ar fi trebuit să fie plină de promisiuni frumoase. Întoarceri dureroase în timp, făcute cu multă grijă pentru sufletele copiilor de altădată și ale adulților de acum. Introspecții marca "Angela".
De la Fini, care, în fuga disperată pentru a-și salva viața, a străbătut pădurea în care cadavrele celor uciși de bombardament atârnau prin copaci, aruncate de suflul exploziilor, la Bogomir - trezit din leșin cu trupurile calde ale părinților de curand uciși deasupra lui, la Gertrude, supraviețuitoare din lagărul Ravensbruck - doar câteva din poveștile de viața ale unor învingători. S-a strâns carnea pe mine de-atâtea orori și chin și-am dat drumul lacrimilor ori am zâmbit dimpreună cu toți intervievații Angelei.
Și nu pot să repet aici ce am scris într-o postare anterioară, dar prea bine se leagă ca să nu o fac: am citit "Copiii războiul" în câteva ore, vreme în care, în faţa blocului, răsunau voci fericite de copii, la joacă. Ieșeam din carte, le ascultam ciripitul și îmi spuneam, reintrând in vremurile alea tulburi și descrise atât de sugestiv de Angela, că e atât de bine când e pace.”
Recenzie de Mirela Butnariu - Jurnalist


duminică, 7 mai 2017

Angela Tocilă, scriitor: „Supraviețuirea în sine e un happy ending” – interviu

„Visătoare de zi și de noapte, copil, femeie și mamă cu normă întreagă. Nu vreau să schimb lumea, dar am convingerea că ea, lumea, țipă după schimbare. Și că schimbarea țipă la rândul ei, după lume.” – asta spune Angela Tocilă despre ea. Angela Tocilă este scriitor, blogger și un colaborator important al ziarului „Evenimentul zilei”. A debutat în anul 2009 cu un volum de proză scurtă, iar în luna iunie își va lansa a 4-a carte „Copiii războiului”, carte pe care am citit-o și-am vrut neapărat să-i pun autoarei câteva întrebări.
InSociety: Spune-mi, te rog, cum a apărut ideea cărţii şi de ce tocmai acest subiect?
Angela Tocilă: Cred că m-am trezit cu ideea cărții, dar nu oricum ci ca un întreg. Pur și simplu am avut cartea odată cu ideea, cu excepția personajelor. Și ca să fiu ceva mai clară, eram la aniversarea cumnatului meu într-un restaurant din Austria, iar în sala rezervată cinei erau mai multe generații. Cred că privindu-i pe copii jucându-se în spațiul gol dintre mese  și pe rudele cumnatului meu, mai în vârstă, așa mi-a venit ideea. Copilăria mă fascinează, iar oamenii în vârstă au o aură de mister, o așezare tainică a etapelor vieților lor pe rafturi bine delimitate, în ordine și nemișcare. 
  • Cât timp ţi-a luat să culegi poveştile relatate de însăşi persoanele care le-au trăit?
Angela Tocilă: În noiembrie m-am întors din Statele Unite, iar după o săptămână eram deja în Austria… Petrecerea de care spuneam a avut loc chiar a doua zi după ce-am ajuns, deci de pe la jumătatea lui noiembrie 2016, până acum 4 zile când am luat ultimul interviu, povestea finală a cărții.
  • Ce te-a făcut să nu renunţi? Mi se pare extraordinar de dificil ce-ai făcut.
Angela Tocilă: Nu renunț niciodată la ceva în care cred, iar eu cred în tot ceea ce fac. S-a scris mult despre război, despre războaie în general, dar nu cred că a scris nimeni până acum o carte care să cuprindă poveștile din război trăite de copii, percepute de ei prin prisma înțelegerii lor… Copiii au un alt mod de a înțelege viața din jurul lor, mult mai curat, mult mai simplu. Desigur și emoțiile lor sunt diferite de cele ale adulților, dar ei îți povestesc exact ceea ce îşi amintesc că s-a întâmplat. Adulții care s-au întors pentru jumătate de oră, o oră în trecutul lor, la vârste cuprinse între 4 și 15 ani au scos la iveală exact ceea ce vedea copilul din ei la momentul în care s-au întâmplat evenimentele. Nu puteam și nici nu mi-a trecut prin minte să renunț… Ar fi fost absurd, ar fi fost ca și cum aș ști că sub un metru de nisip zace o comoară și mie mi-ar fi fost lene s-o dezgrop. A meritat tot, să știi… Pe mine m-a îmbogățit experiența asta, cu tot cu drumuri, căutări, dar mai ales cu oamenii ale căror povești le-am ascultat.
  •  Cum ţi-a fost să stai faţă-n faţă cu acei oameni şi le-asculţi poveştile privindu-i în ochi?
Angela Tocilă: M-am temut la început… M-am temut și pentru mine, să nu fiu copleșită, să nu mă zdrobească suferința lor de copii neajutorați. Dar timpul care a trecut de la acele suferințe a acționat ca un tampon de vată… Copiii se împacă mai ușor cu pierderile pentru că nu le analizează, nu încearcă să și le explice, iar pe măsură ce înaintăm în vârstă, suferințele se acutizează, cresc în intensitate din cauza modului în care le accentuăm noi, prin analize și încercările de a ni le explica, de a căuta vinovați… O pierdere la maturitate e mult mai greu de suportat. Asta am observat eu ascultându-mi „copiii”. De fapt, ca să răspund, toți au fost senini, aproape toți au lăcrimat, dar cu o singură excepție, nu au fost încrâncenați. Cred că acceptare a tot ceea ce li s-a întâmplat, bun sau rău, asta am văzut pe fețele lor. Și mai e ceva… Cred că a fost vorba și de recunoștință pentru că știu că n-ar fi vrut ca aceste povești să rămână doar ale lor.
  • După ce i-ai ascultat, ai avut tendinţa să-i priveşti, nu ştiu… cu compasiune, milă?
Angela Tocilă: Da, la început. Îmi venea să-i iau în brațe, ca și cum ar fi fost cu adevărat copii. Mă uitam la ei ca și cum mă uit la copiii mei, cu duioșie. Nu cred că am simțit milă ci mai degrabă o tendință de a-i ocroti.
  • Te-ai simţit vreo secundă vinovată că le ceri să retrăiască acele momente?
Angela Tocilă: Nu, nu m-am simțit vinovată, dar m-am temut că mă voi simți așa… Închipuie-ți cum e să-ți povestească cineva cum i-a fost împușcată mama care înainte de a se prăbuși și-a luat copila în brațe, ca s-o protejeze. Cum a zăcut copila sub mama ei care sângera pe ea, neîndrăznind să se miște sau să scoată un scâncet… Cum să nu te temi că ai să simți că nu meriți să stai în fața acelui „copil” care a trecut prin asemenea tragedie și, totuși, e viu, respiră lângă tine, mănâncă o prăjitură și-ți zâmbește cald? Cum?
  •  Ştiu că ultimul capitol din carte e foarte special pentru tine. N-o să te pun să dai din casă, însă-mi permit să te-ntreb ce ţi-a transmis în plus faţă de celelalte? 
Angela Tocilă: E o metaforă de-o frumusețe aproape ireală. Nu dau din casă, dar pot să-ți spun că e ceva legat de spațiu-timp. Românesc pur. E ca o poveste cu un moșneag cu păr lung și alb care apare de nicăieri, are o misiune pe care o îndeplinește și apoi dispare la fel de misterios cum a apărut. „Copilul” care povestește nici nu-și mai amintește numele lui, al moșneagului cu care a fost plecat în bejanie timp de o lună și jumătate, iar după întoarcerea acasă nu mai pomenește deloc de el, ceea ce întărește ideea dispariției misterioase. Dar copilul nu-și pune întrebări, cine știe, poate că el văzuse îngerul, știuse că era înger și nu avea nevoie ca acesta să poarte un nume. Nu-mi pot scoate povestea asta din minte, are ceva ce mă intrigă și mă înduioșează deopotrivă. Cred că într-o zi, după ce toate acestea se vor așeza, voi găsi și cuvintele potrivite pentru a descrie ceea ce mă leagă atât de tare în această ultimă poveste.
  •  Ai ales o temă sensibilă şi dureroasă şi mă-ntrebam, te-ai gândit să scrii şi despre copiii revoluţiei, de ex?
Angela Tocilă: Pentru mine, copilăria e un univers, acolo e cheia devenirii noastre ca oameni, e curățenie, e miracol, inocență. Despre copilărie am scris și în prima carte, cea din 2008, și în Picături din Soare de anul trecut. Nu știu dacă voi mai scrie despre copiii altor războaie, al revoluțiilor, dar despre cei din al doilea război mondial trebuia să scriu pentru că ei mai au puțin… puțin timp printre noi, iar poveștile lor s-ar fi pierdut odată cu dispariția lor. Ar fi fost păcat, nu?
  •  Care sunt aşteptările tale în ceea ce priveşte cartea?
Angela Tocilă: Să ajungă la inima celor care o citesc. Atât.
  •  Ştiu că ai menţionat faptul că vei trimite câte un exemplar fiecărui om ce-a devenit personaj în cartea ta. Ai păstrat într-o oarecare măsură legătura cu aceştia ori ai pe cineva care te ţine la curent?
Angela Tocilă: Azi am scos cartea de la editură și deja am dat primul exemplar celui care mi-a oferit povestea ultimului capitol. Și celorlalți țin să le-o înmânez personal, așa cum am promis.
  • O să te rog să-mi răspunzi la întrebarea pe care mi-am pus-o eu în momentul în care am terminat de citit cartea. După ce pierzi tot, dar absolut tot ce ai avut, însă reuşeşti să supravieţuieşti, mai poţi spune despre tine că ai parte de-un „happy ending”?
Angela Tocilă: Supraviețuirea în sine e un happy ending, doar că noi nu știm cum e să pierzi tot. Noi credem că pierdem totul odată cu o casă, cu un teren, o slujbă, o mașină… Nu știm cum e să-ți omoare cineva părinții în fața ta, nu știm cum e să zaci sub cadavrele lor, nu știm cum e să stai doi ani în lagăr, nu știm cum e să fii copilul nimănui, rătăcit într-o lume răscolită de bombe, sânge și morți. Nu știm cum e să te bucuri de o coajă uscată de pâine, de un cub de zahăr oferit de un ofițer rus. Nu știm cum e să spună un partizan că nu strică gloanțele pe două fetițe de 4 și 6 ani. Nu, nu știm cum e să pierdem și de aceea nu știm să avem nici happy ending-uri. Ei, toți „copiii” mei și ai războiului au parte de un happy ending pentru că ei au fost la un pas să piardă totul… Viața e totul, Alex…
 Interviu preluat de pe http://insociety.ro/
Autor: Alex Andronic - scriitor

joi, 9 februarie 2017

Dimensiunile jafului la scară națională - Partea a doua

Am încărcat documentele pe scribd ca să poate fi citite în original. Reamintesc că nu se pot încărca fișiere pe blog, doar fotografii și clipuri.Urmați în ordine linkurile de mai jos și veți putea citi documentele. Pentru cei care nu au răbdare, recomand doar procesele verbale.


aici
aici
aici
Proces verbal 1
Proces verbal 2
Proces verbal 3

Dimensiunile jafului la scară națională - Raport al Curții de Conturi

Am primit în cursul nopții niște documente care arată negru pe alb dimensiunile jafului la scară națională. Mărturisesc că m-am îngrozit. Nu e de mirare că toată clasa politică dorește distrugerea DNA, ca jaful să poată continua pe viitor. Din păcate, pe această platformă nu se pot încărca fișiere. Documentul e structurat tabel pe 5 rânduri orizontale, eu am luat cu copy paste. Importante sunt sumele și am evidențiat cu roșu prima sumă din raport, ca să știți unde să vă uitați. (Prima parte, mai am)
Later edit: Am încărcat documentul integral pe scribd. Găsiți linkul la sfârșitul acestei postări.


Anexa nr.1A
S I T U A Ț I A
sesizărilor transmise Ministerului Public pentru efectuarea urmăririi penale în cazurile în care 
prejudiciul estimat depășește suma de 500.000 de euro, nesoluționate la data de 31.12.2015
Nr.
crt.
Structura de control
/
Nr. actului de control
Entitatea publică controlată
Fapta săvârșită /
Prejudiciul estimat
Nr. hotărârii de plen și adresa de sesizare a organelor de urmărire penale
Organul de
urmărire penală
sesizat
ANUL SESIZĂRII - 2015
1.  Camera de Conturi a
județului Buzău/
Proces verbal de
constatare nr.
981/30.06.2014
Municipiul
Buzău
Abuz în serviciu
Prejudiciu estimat
15.592.960 lei
Hotărâre plen nr.
12/22.01.2015
Adresa nr.
41195/02.02.2015
DNA

Documentul integral aici