sâmbătă, 1 octombrie 2016

”Taci, iubita mea...”

Vântul îi purtase și-i împrăștiase vorbele în așa fel încât ajunseseră pe alte continente, trecând peste mări și oceane, planând peste luciul apei, lăsând în urma lor pustiul tăcerii. Cuvintele lui ajunseseră astfel la alte destinatare năuce, ce nu-i cunoșteau nici vocea și nici vibrația ei, acel tremur din piept, frumos și cald ce-ți făcea timpanul să se-nfioare și inima să tresalte tulburată în adăpostul ei. Nimeni nu știa cui aparține vocea și cine vibrează în urma ei, al cui oftat se aude din toate părțile și nici a cui inimă se zbătuse cu disperare de câteva ori într-un piept necunoscut ce tresărise puternic, cu teamă de moarte.

”Taci, iubita mea, uite, îmi pun palma pe oasele ce te ocrotesc și nu te lasă să cazi din adăpostul lor. Nu, nu ești într-o colivie, ești în cuibul, adăpostul tău iar eu te mângâi și te liniștesc și-ți domolesc bătăile. Ești în siguranță atâta vreme cât te simt. Știu că doare, știu că uneori e de nesuportat, dar nădăjduim împreună că trece...”

Șoapta se pierdu pe sine într-o mare de gânduri amestecate, de voci ce se grăbeau să țipe una peste alta. Fiecare cerea ceva, fiecare își clama cu forță întâietatea. Puteam, eventual, să le fiu arbitru, dar eram prea sătulă de ele, prea obosită, sfârșită chiar, ca după muncă silnică și nu-mi doream decât să tacă. Și atunci am țipat la ele cu toată forța, până când au amuțit până la ultima, cea mai încăpățânată... iar când în sfârșit a tăcut și ea, am prins din nou vorbele lui risipite de vântul cald de vară, le-am pus una lângă alta în ordinea în care au fost rostite. Nu mai erau vagaboande prin lume, erau acasă. Toate. Nu lipsea nici una, le pusesem cap la cap ca pe un puzzle complicat. Și mi-au rămas mie, mi le-am însușit și le-am ascuns cât de adânc am putut, în așa fel încât să nu le găsească nimeni, niciodată.

Apoi m-am așezat pe iarbă, am luat un fir de pai și mi l-am pus între buzele crăpate și arse. M-am lăsat pe spate și m-am uitat la cer, era albastru, presărat cu norișori albi, ca florile de bumbac. Am început să cânt un cântec ale cărui cuvinte erau într-o limbă necunoscută mie și, totuși, le înțelegeam. Știam ce cânt iar vocea mi se întorcea cu ecou din munții de piatră ce-i ghiceam dincolo de câmpul de margarete ce-și unduiau tulpinile făcând să foșnească pământul sub mine...

”Taci, iubita mea, uite, îmi pun palma pe oasele ce te ocrotesc și nu te lasă să cazi din adăpostul lor. Nu, nu ești într-o colivie, ești în cuibul, adăpostul tău iar eu te mângâi și te liniștesc și-ți domolesc bătăile. Ești în siguranță atâta vreme cât te simt. Știu că doare, știu că uneori e de nesuportat, dar nădăjduim împreună că trece...”



vineri, 30 septembrie 2016

Cerșetoarele

-Și mai erau și cerșetoarele alea pe capul meu, toată ziua ”dă-mi o țigară, dă-mi un leu…” Era o nebunie în adevăratul sens al cuvântului, cu țigările. Aceleași cerșetoare își încercau zilnic
norocul. Dependența le făcea să nu simtă rușine sau umilința de a fi refuzate și alungate în fiecare zi, de câteva ori. Ele își încercau mereu norocul, poate-poate. Se întâmpla ca cerșetoarea știrbă de
dinții din față, ce se plimba cu aer princiar prin curte, dar care, în realitate era cea mai cerșetoare nerușinată dintre toate, să se întoarcă victorioasă de la pavilionul bărbaților, cu țigara în gură. Umbla
vorba prin curte că unele ofereau felații și sex pentru o țigară, mai ales o țigancă ce ajunsese într-o zi să adune frunze uscate și să le fumeze. Își vomitase și creierii, acolo sub copacul unde fumase
frunzele, dar până la urmă își găsiun fraier bătrân, îl prostise cu nurii ei iar acela-i aducea țigări, îi dădea bani de cafea și semințe.

Fragment din IRIS


miercuri, 28 septembrie 2016

Dimineața Marelui Plan

În dimineața în care am făcut Marele Plan eram binedispusă, așa cum sunt în fiecare dimineață, de când mă știu. Reușisem, după aproape 7 luni, să-mi blochez gândurile și speranțele înspre el. Nu
eram resemnată, eram doar decisă să-mi reiau viața de dinainte și apucasem să-mi dau seama că puteam foarte bine să trăiesc fără el, cu condiția să mă exorcizez singură. Acum devenise doar problema mea, ei păreau împăcați cu tot ce li se întâmplase și, ce era mai important, erau împreună. Aveau de cine să-și sprijine infirmitățile, erau ca orbul și ologul. Profund defecți, dar cu instinctul de
conservare treaz iar asta îi făcea să treacă prin toate ca gâștele prin apă și aveam convingerea că peste o vreme vor reuși să-și blocheze și gândurile, ranchiunele, ura,  dezamăgirile, tristețile și eîmplinirile printr-un simplu efort de voință, în timp ce eu nu aveam cu ce să-mi înlocuiesc eșecul, pierderea, absența afecțiunii, dorințele și dorul. Dar, cel puțin, eu nu mințisem.

Fragment din romanul IRIS

marți, 27 septembrie 2016

Prizoniera

Reluase încercările timide de apropiere și mă trezeam dimineața cu poezii de jale și dor, știam că-i e dor, încă-l mai simțeam aproape, cu toată ființa mea. Voiam doar să nu se mai chinuie, să nu ne mai chinuim niciunul dintre noi doi. Fiecare vers al poeziilor lovea în adâncul inimii, răscolea bruma de liniște și seninătate ce mi-o căpătasem și mă azvârlea în hăurile dorului nesfârșit. Aștepta din nou un semn din partea mea: ”Lasă-mi un semn!” Refuzam să-l las, refuzam să-i dau de înțeles că-mi pasă sau că văd în ce stare e. Știam că dacă aș fi avut vreo inițiativă, el s-ar fi simțit din nou absolvit de orice vină și ne-am fi întors în același loc de unde plecasem atunci vara, în iulie, înainte de Casa fără Gânduri… Știam că lașitatea lui va prima din nou, iar în privința asta, avusese dreptate Fata Lumânăresei, ea îi cunoștea latura asta cel mai bine…


Narcisistul voia să știe că încă-l mai iubesc, doar așa, pentru ego-ul lui. Mă voia prizoniera lui, rezerva în caz că se satură de crizele gazelei sau dacă se termină butoiul cu miere de acasă…Voia să știe că-l aștept, că-i sunt la îndemână, că n-avea de făcut nimic altceva decât să mă țină ancorată în plasa lui de minciuni. Nu-i păsa de mine și nici de ea, de ceea ce simt și prin ce sentimente contradictorii și confuze treceam. Îi păsa doar de el, de binele lui iar eu nu mai puteam permite așa ceva. Nici nu mai puteam tolera ca el să dispună de restul zilelor mele, după cum avea el chef, după toanele și în funcție de furtunile lor de-acasă. Îmi conduseseră prea mult timp viața, fusesem o marionetă în mâinile lor. El o folosea pe ea ca să-mi transmită că sunt fericiți, în timp ce-mi transmitea mie că mă iubește. Ce om normal la cap face așa ceva?

Fragment din romanul IRIS