marți, 13 septembrie 2016

”Cine sunt eu?”

Mulțumită facebook, am găsit textul ăsta din 13 septembrie 2014. Era păcat să-l fi pierdut, zic eu...
------------------------------------


Avusese o strângere de inimă în dimineața aceea ploioasă și întunecată, de parcă se-nchisese soarele în casă, încăpățânat și morocănos, binevoind să strecoare printre crăpăturile porții cerești câte-o rază, așa, ca dintr-un simț al datoriei față de galaxie.

Gândul trecuse fugar, nici măcar prin mintea mincinoasă și fricoasă nu apucase să se cearnă, fusese mai mult vocea instinctului. Sau poate că totuși dăduse înainte o raită printre neuronii tremurând de spaime, aceia care te trimit întotdeauna în locurile greșite, cei ce-ți dictează acțiunile prin prisma dorinței lor de a se conserva la întuneric, la adăpost de orice schimbare, de orice i-ar putea smulge din siguranța lipicioasă și încăpățânată a rutinei lor. Aceia care te trimit în casă când alergi, șoptindu-ți panicați ”gata, ești obosită moartă, du-ne înapoi în bârlogul tău unde ne place pentru că nu se întâmplă mai nimic în afară de stupidele tale accidente domestice, când te arzi cu tava cuptorului sau îți zdrobești degetele de lada canapelei. Du-ne acasă, proasto, te dor picioarele, inima-ți bate, îți țiuie urechile, gâfâi și abia te târâi! Fumează o țigară, e sănătate curată pe lângă ce ne faci acum! La ce-ți trebuie, la ce ne trebuie nouă asta?”


Strângerea de inimă, gândul sau instinctul îi spuseseră în dimineața aceea, într-o fracțiune de secundă, tot ceea ce i se repetase, tot ce citise, toate clișeele nenorocite ce se prinseseră fără voie de ea, făcuseră rădăcini și crengi. Totul începe doar ca să se termine, așa ca viața omului dar până să se termine, tot ce e frumos se urâțește, se-nvechește, orice vrajă se rupe, orice strălucire pălește. ”Du tu gunoiul”. 


Apoi, se trezise cu vocea lui pe care-o auzea chiar și când nu spunea nimic, nu i se mișcau buzele ci doar ecoul gândurilor rostite și nerostite foșnea printre ramurile înfrunzite ale crengilor ce-i cuprinseseră ei mintea:


”Cine sunt eu și ce-am făcut ca să merit atâta iubire?”


”Ai făcut tu ceva...”, răspunse ea zâmbind înduioșată.


Gândul, instinctul sau ce-o fi fost, se sparse ca un balon de săpun ce plutise preț de-o clipă înșelând cu tot curcubeul său de culori. Din micul mincinos rămăsese doar o lacrimă stingheră pe cearșaf, o pată lucioasă ce murea sub raza aceea zgârcită a soarelui morocânos ce binevoise să poposească nițel pe patul ei, ca o răsplată divină pentru fiorul ce-o trecuse sorbind cuvintele lui înainte de a pleca: ”Iubirea nu strică, ea repară, vindecă și înnobilează