miercuri, 3 august 2016

Credeați că e ușor? Ei, uite, nu e!



Petra și-a făcut canal de youtube, la care vă roagă să subscrieți. Pasiunea ei de acum e grădinăritul, asta când nu-i citește povești fratelui Ethan. Poate că sunt subiectivă pentru că e a mea, dar garantez, merită s-o vedeți, e adorabilă! Și poate că nu știți de ce anume aveți nevoie ca să plantați o floare. Vă spune ea, expresivă și veselă și vă și arată exact, inclusiv cum trebuie udată. :)

duminică, 31 iulie 2016

Dialogurile minciunii (fragment din romanul IRIS)

-Fii liniștit, nu s-a terminat nimic, ea te va primi ori de câte ori îi vei greși, indiferent ce-ai face. Fără tine, ea nu e nimic, nu are nicio perspectivă, nu are nici un țel, nici un hobby, nici un talent. Ea cunoaște doar viața cu tine, te va primi și dacă te-ar prinde la curve pe centură, și dacă i le-ai aduce în casă, orice grozăvie ai face. Ai să vezi… Și n-o va face pentru că te iubește ci pentru că nu vrea să-ți dea drumul decât cu picioarele înainte. Doar așa vei ieși din casa aceea, mort, pe năsălie. Iar ea te va boci și va spune oricui, ce bărbat bun și credincios i-ai fost. Dar până atunci, îți garantez, că după ce se vor liniști apele și vă veți preface că n-am existat, o vei înșela din nou, pentru simplul motiv că-ți lipsește ceva acolo, la tine acasă, lângă ea. Că doar de asta m-ai căutat pe mine, știai că eu îți umplu toate golurile din inimă și din suflet și chiar am făcut-o. Du-te acasă, plângi și las-o să te consoleze, să te îndoape, apoi decideți iar că eu sunt singura vinovată. Coalizați-vă împotriva mea și lăudați-vă cu iubirea voastră perfectă, pe facebook. Or mai fi câțiva care să vă creadă, restul, cei care știu adevărul, și sunt sigură că-l știu mulți, vor râde de voi. Veștile astea circulă repede, chiar dacă sunt spuse sub consemnul tăcerii: să nu spui nimănui, știm doar noi două! Și cea de-a doua, care tocmai a aflat, spune mai departe, cu același consemn, ”nu spune nimănui, doar noi două știm!” și tot așa… În plus, tensiunile dintre voi se văd chiar și pe facebook, nu mai ai pe cine să minți, decât pe tine însuți și, din nou, mereu, pe ea!

Claudiu cel roșcat, cu arici în buzunare

Claudiu a fost singurul meu gagic roșcat. Dar când zic roșcat, apăi zic din ăla cu pistrui pe toată fața roză ca fundul unui purceluș de lapte, avea și genele roșii, ferească Dumnezeu! Dar era drăguț, așa, avea nasul cârn și buze faine (pistruiate și alea) și era deștept. Aveam vreo 23 de ani și mă consideram doamnă, umblam doar pe tocuri, deux pieces-uri, rochii și rar, dar rar de tot în blugi, când stăteam la coadă la lapte.

Ăsta, Claudiu, se îndrăgistise mort, oriunde mă-ntorceam, dădeam cu ochii de el. Nu mi-a plăcut la început, dar deșteptăciunea e un afrodisiac mai al dracu decât frumusețea și, cum băiatul era destul de simetric la trăsături, cu toată roșcățeala lui, începuse să-mi placă, cât să ies cu el în oraș.

Ei, aici era problema, ăla nu voia prin oraș nici mort, mă căra pe dealuri, pe la Releu, se urca pe Releu și mă invita și pe mine, io care-mi zdrelisem bunătate de pantofi Guban pe coclaurile unde mă căra el și-mi mărisem șlițul fustei din cauză de descusut de la urcat dealuri. Azi așa, mâine, tot așa, până la urmă, văzând că omul insistă să se cațăre ca o maimuță pe orice stâlp, am pus piciorul în prag și i-am spus că vreau în oraș, că de-aia m-a născut mama aici, că dacă mă voia plină de noroi până-n genunchi și desculță, mă făcea în vreun sat uitat și de Maica Precista, să păzesc vacile sau gâștele pe imaș.

Mi-a făcut pe plac, m-a scos în oraș, pe Corso. Galant, mă întreabă dacă vreau plăcintă cu cartofi. Vreau, zic, deși îmi imaginasem că stăm și noi la o terasă, bem un cico, fumăm o țigară ca toată lumea bună din orașul ăsta, când era zi de salariu, dar na, să mă fut în plăcintele tale, fie! Ne vine rândul la plăcintărie, se scobește prin buzunare și zice:

-Auzi, cumpăr una, că e mare și o facem jumi-juma... Ai un leu?
-Adică vrei să plătesc jumătate din plăcinta? întreb neîncrezătoare, realizând brusc că ies cu unul care are câte un arici în fiecare buzunar și că ăla era singurul motiv pentru care mă plimba pe arături.
-Dacă nu te superi... face el, clipind din genele alea roșii...
-Bine, zic... Și în gând, ”futuți ochii tăi și genele alea roșii, și bagu-mi, scotu-mi in pistruii tăi și-n bocancii tăi de umblat pe coclauri...

Am înghițit plăcinta aia cu noduri și abia așteptam să ajung acasă. El țopăia prin jurul meu ca un Cocker, de mă obosea de nervii capului și-mi venea să-i pleznesc una cu plăcinta după ceafă, să se astâmpere dracului. El, pesemne, era bucuros că i-a ieșit faza cu plătitul pe din două a unei plăcinte de 2 lei și considera că sunt corespunzătoare pentru a-i deveni nevastă sau ceva, că tare insistase să mă prezinte mă-sii și aia era la fel de doritoate să mă cunoască, bag de seamă că abia aștepta și ea să scape de el.

M-am mai lăsat dusă la un concert, într-o luni, la Filarmonică, era mare modă să te duci la concert lunea în orașul meu, dar și atunci reușise să-mi facă nervii praștie cu neastâmpărul lui enervant și am decis că e cazul să pun capăt, să-l dau dracului și să-mi văd de viață.

M-a hărțuit două luni, mă aștepta în fața scării, la colțul blocului, în parcul pe care treceam să merg la tramvai, mă temeam deja și să deschid debaraua, de teamă că și-ar fi ițit capul roșcat și nasul cârn de-acolo. Știa unde merg să dansez și m-am trezit cu el, având piciorul în gips până la șold, la discotecă. Insistase să dansăm. Am dansat cu el gipsat, abia se mișca și cred că-l și durea ca dracu. Am scăpat de el într-o zi când îl găsisem lângă bătătorul de covoare și l-am înjurat cu patos. Știam că altfel nu se lasă. L-am umilit și l-am înjurat, am țipat la el și l-am mințit că am deja pe altul.

Nu l-am mai văzut decât după vreo 15 ani, în treacăt, pe centru. Am trecut pe lângă el ca pe lângă un stâlp, sperând să nu mă vadă. Nu m-a văzut și nici eu pe el de-atunci. Sper să-l fi luat vreuna care să-i fi tocat banii până la ultimul leuț, uite-așa, că se mai întâmplă și din astea...