miercuri, 20 iulie 2016

Lampa

Mereu am fost atentă la tot ceea ce se petrece în jurul meu, mereu am fost curioasă, dar nu iscoditoare și, cum eram mai mereu singură pe-acasă, nici nu aveam cui să pun prea multe întrebări. Apoi m-am dezobișnuit, mama era prea obosită seara când ajungea acasă, aprindea lampa cu petrol din grindă, lampă care ajunsese pentru mine mai necesară decât chiar podul de la grajd și mă culca, după un scurt ritual numai al nostru.

Seara mă prindea de multe ori singură prin curte și aveam indicații clare să intru în casă la apusul soarelui și să aștept. Așteptam să vină ea... Între timp, întunericul cuprindea ulița pustie, turma cu bivoli băloși trecuse demult iar de pe lavițe se retrăsese lumea prin case. La țară, după ce apunea soarele, lumea se culca, a doua zi aveau de muncă la câmp și la animale, dar eu, în camera aceea ce devenea din ce în ce mai întunecoasă, stăteam cu spatele lipit de canapea, căutând umbre, înfiorată de poveștile cu stafii și strigoi ce le auzisem peste zi de la copii sau babele din sat.

N-aveam cum să ajung la lampă, nici dacă m-aș fi urcat pe masă și, oricum, era un tabu de netrecut. N-aveam voie să umblu la chibrituri și oricum, nici nu le-aș fi găsit, mama le ținea bine ascunse, de când dăduse Petrică foc la o căpiță de fân, fapt ce-i adusese o mamă de bătaie de-l scosese tanti Florica, mă-sa, aproape leșinat din mâinile lui Trăian, ta-su.

Florica și Trăian se băteau și între ei ca chiorii, mai ales după ce trăgeau la măsea. Nu erau bețivi, doar că mai pileau din când în când. La țară, până și bețiile erau altfel... Eu n-am văzut vreun țăran în satul acela picat prin șanțuri iar când se adunau la băut, cântau de răsuna toată valea. Asta mi-a plăcut tare și mi-am amintit acum o săptămână, la munte, când două adolescente urcau dealul la Minerva, cântând. Ziceam de Florica și Trăian, că se cafteau din când în când, Petrică, băiatul lor, cădea victimă colaterală și o lua și el pe cocoașă. Nu tocmai nevinovat, era prăpădit și al dracului și, deși știa că mănâncă bătaie soră cu moartea, nu se abținea de la nimic. V-am povestit că i-a furat ceasul lui taică-său de l-a căutat ăla ca disperat pentru că pe vremurile alea, să ai un ceas de mână Pobeda, era semn de mare fală. Nu înțeleg de ce Trăian n-a fost mulțumit când l-a găsit pe piciorul din față al vacii pe care o ducea Petrică la pășune și nici de ce a trebuit să-l rupă cu biciul pe Petrică, în loc să se bucure că și-a găsit sărăcia aia de ceas, când el știa cât e ceasul numai uitându-se după soare. A zăcut Petrică atunci vreo două zile, dar a zăcut mai mult când se dovedise a fi un mic piroman și a dat foc căpiței de fân.

Eu n-aveam voie să mă joc cu el decât când era mama acasă, de când imi arătase Petrică puța și mă invitase să facem fu-fu-fu iar eu nu pricepeam și pace de ce-mi arată degețelul acela din pantaloni și ce naiba era fu-fu-fu-ul ăla. Judecând după reacția mamei, care auzise de la geam, era ceva ce nu trebuia să se întâmple iar după felul în care Petrică a fugit, lovindu-se cu călcâiele în turul pantalonilor, înțelesesem că din ziua aceea am să-l văd rar și doar cu mama de față, ceea ce s-a și întâmplat. Nu cred că l-a pîrît mama lui Trăian, altfel aflam iar că a zăcut la pat, dar știu că mereu când îl vedea, ridica o sprânceană și-i făcea cu degetul. Lui Petrică îi ajungea atât și dispărea imediat.

Îmi amintesc și acum de serile acelea pe întuneric, m-au marcat într-un fel. Frica m-a învățat să stau mereu cu spatele la perete, ca să mă protejez, să nu fiu luată prin surprindere, dar nu mă tem niciodată, de nimic ce vine din fața mea. Îmi amintesc și de momentul în care auzeam poarta, de clipele în care încă mă gândeam că strigoii sunt cei care vin să mă mănânce sau mai știu eu ce grozăvie făceau ei copiilor și de ușurarea când vedeam lumina lanternei mamei prin curte. Teama și strigoii dispăreau ca prin magie, ca magia cu care mișca unchiul meu preferat cu voce frumoasă, paharele din aluminiu cu înghețată de la cofetăria din Tinca, pe masă. 

Aprindea lampa cu gesturile ei hotărâte și calme, de femeie singură, apoi mă privea cum fac ochii mari de la lumină. Mă lua în brațe și mă-ntreba dacă mi-a fost frică. Mințeam cu gura știrbă de dinții de lapte... Nu, nu mi-a fost frică delooooc, nici măcar un pic, mami... Voiam să fiu ca ea, curajoasă și fără teamă, ei nu-i era frică de nimeni și de nimic, nici de strigoi și nici de oameni...



”Niciodată”


Am un șir lung de morți în urmă, nu insist să-i prezint și nici măcar nu voi menționa vreunul, în afara bunicului din partea mamei, pentru că atunci când a murit, cu totul și cu totul accidental, bând dintr-o sticlă cu Lindan în care crezuse că e apă, am realizat eu ce înseamnă să moară cineva.

Aveam 7 ani și am plâns două zile și o noapte, nebăgată de nimeni în seamă pentru că și ceilalți erau ocupați cu organizarea, cu bocitul etc... Am leșinat pentru prima și singura dată în viața mea, probabil pentru că mă hiperventilasem, eram obosită și sfârșită de jale. Nu neapărat după bunicul pe care nu-l cunoscusem prea bine. Îl vedeam seara când venea de la muncă, așezat la masă cu ochelarii pe nas și ziarul în mână, mâncând tăcut și încercam să-i atrag atenția, așa cum făceam cu bunicul celălalt, făcând sfoara, roata țiganului și orice altceva consideram eu că ar trebui să-l facă atent. Celălalt bunic se temea mereu că mă rup în două și insista să mă opresc, cu toate că el îmi punea pe dușumeaua din sufragerie-bucătărie, plapumi și pături, ca nu cumva să-și rupă ”fătuța” lui oasele. Tot el chema câte-un vecin să vadă ce nepoată talentată are iar nepoata, nu-și mai încăpea în piele de fericire.

Bunicul mamei doar întreba ceea ce se întreabă de obicei: când ai venit, ce clasă ești, cum ai terminat anul, ce face tata, ce fac ceilalți bunici, aceleași întrebări cu care mă obișnuisem de câțiva ani, de când devenisem conștientă că adulții au un cu totul alt fel de exprimare, total diferit de cel al meu. Nu-l impresionau tumbele mele și, toată vacanța il vedeam doar seara, în aceeași ipostază, cu ziarul și ochelarii pe nas. Era un bărbat scund, cu mustață a la Hitler, avea pomeții proieminenți pe care-i moștenesc și eu, fusese aspru, chiar foarte aspru cu copiii lui, ducând uneori asprimea la sadism. 

Când l-au pus în groapă și o fată îmbrăcată în alb, pe care pusesem ochii ca fiind lipsită de respect, încă din curtea bunicilor unde ținuse popa slujba de înmormântare, aruncase niște bulgări peste sicriu, am făcut o criză de isterie în toată regula... Fata aia, îmbrăcată în alb, arunca pământ peste bunicul meu și, dintr-o dată realizasem grozăvia, anume că n-am să-l mai văd NICIODATĂ! Sicriul coborât și cei câțiva bulgări de pământ aruncat de fată m-au făcut să înțeleg ce înseamnă acel NICIODATĂ, pe care îl spusesem și eu de nenumărate ori când mă supăram pe prietenele mele de la bloc și le spuneam eu lor sau ele mie că ”niciodată nu mă mai joc cu tine, in viața mea!”, dar mereu, peste o 10 minute, o oră, cel mult o zi ne împăcam ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat iar atunci îmi dădusem seama că, odată pus în groapă avea să plece definitiv și nu-l voi mai vedea vreodată cu ochelarii pe nas și ziarul în mână. Niciodată n-aveam cum să-l impresionez, dacă la anul, să zicem, reușeam în sfârșit să fac flick-flackul acela nenorocit cu care mă chinuiam mai bine de 2 luni și nu-mi ieșea cum trebuie... 

Abia m-a potolit mama, se speriase și ea de răbufnirea mea și, probabil, abia atunci observase că în acele două zile, copilul ei de doar 7 ani trăise singur o dramă iar în sufletul lui se petrecuseră schimbări atât de mari încât viața nu mai avea să fie la fel niciodată. Descoperise moartea și ce înseamnă ea...

În camera în care a stat trupul bunicului pentru priveghi n-a mai dormit nimeni, niciodată. Unchii și mătușile mele nici nu prea intrau în camera aceea. Doar  pe mine nu m-a deranjat niciodată că acolo se veghease un mort și dormeam liniștită în patul dublu în care nu mă-nghesuia nimeni.


luni, 18 iulie 2016

”S-o duci, te rog, de unde ai adus-o!”

Vă spun sincer și cu responsabilitate, că am vrut să-mi trimit sora mai mică de unde a venit, adică, la Maternitate. Da, știam ce e Maternitatea, doar îmi petrecusem ceva vreme cu mama, la Casa de Nașteri. Știam că acolo vin femeile să urle, să înjure pe cineva (nu auzisem vreun nume pomenit, doar că ele se adresau cuiva cu ”nu mai bagi tu pula-n mine câte zile-i avea”), deci știam că cineva a făcut atâta rău unei femei care naște încât ea nu mai putea să-l sufere, că altfel, cum ar fi urlat ele așa de tare ca să mă sperie pe mine și să mă facă să-mi bag degetele în urechi?

În fine, punctul maxim al geloziei a fost atins la botez, moment în care toată lumea scotea onomatopee înspre pătuțul soră-mii iar eu rămăsesem undeva, ascunsă între perne și pilote și sfârșisem răcnind, doar-doar m-o băga și pe mine cineva (mama, neapărat), în seamă.

M-a găsit într-un târziu, așa mi s-a părut mie, după ce s-a prefăcut că mă caută prin casă: ”dar unde e fetița mea?” și-mi spunea pe nume, ca nu care cumva să cred eu că e vorba despre cealaltă fetiță, răsfățata din pătuț, cuminte și rotundă ca o lună plină.

Și atunci m-a luat în brațe, și atunci mi-am pus fruntea în locul meu preferat, la îmbinarea dintre umărul și obrazul ei, suspinând și temându-mă că ”pe mine nu mă mai iubește nimeni...” și ”s-o duci, te rog, de unde ai adus-o!”

Mi-a explicat mama că ne iubește la fel pe amândouă și eu am crezut-o, dar abia când am devenit mama a 3 copii, mi-am dat seama că mă mințise fără să vrea. Nu poți iubi la fel, și nu mă refer la intensitatea sentimentului, îl iubești pe fiecare, așa cum cere. Eu sigur nu-mi iubesc copiii în același fel, dar îi iubesc pe fiecare în parte așa cum se cer ei iubiți: pe una, ca pe o temerară, pe alta ca pe-un înger și pe al treilea, ca pe-un zbuciumat. Și sunt sigură că fiecare dintre ei, mă iubesc diferit, pentru ceea ce reprezint eu pentru ei, în afară de a le fi mamă.

Dar mama mea, a noastră, ne-a iubit cum a știut ea, fără să sesizeze diferența, poate obligată de cei din jurul ei, poate pentru că așa i se părea normal să spună. Eu știu că pe sora mea a iubit-o altfel și pe mine, cu totul altfel. Mai știu că se temea de cerbicia mea, de sălbăticia mea, se temea că sora mea va avea nevoie de protecție toată viața, dar n-a fost așa... Nici cu mine, nici cu ea... Uneori, am avut eu nevoie de protecție ei iar ea de cerbicia mea. Și ne-am completat, ne-am iubit și ne iubim, comunicăm uneori fără cuvinte. Și acum mă bucur că nu m-a ascultat mama, atunci, când aveam eu 5 ani, și nu mi-a dus sora înapoi, de unde a venit...



Povestea ”petrenjelului”

Mi-am adus aminte de o poveste din prima mea carte, în care îi făceam mamei tabloul de spaima plozilor, dar și a adulților, una pentru că tuturor copiilor le e teamă de injecții, vaccinuri, dezinfectat răni și bandajat și, alta pentru că mama mea nu curăța ouă nimănui. Te trimitea, cum se zice acum, cu subiect și predicat, apăsat, cu sete, în pizda mă-tii.

Pe vremea când stăteam cu ea într-un sat unde primise repartizare și făcea naveta cu bicicleta de la un beteag la altul, zi și noapte, o femeie și-a trimis plodul cu o ”șpagă” pentru mama care nu știu de la ce suferințe groaznice îl scăpase cu un bandaj și un ”lasă, nu-ți ies mațele pe-acolo”, constând in niște ouă, poate și lapte, și o legătură de pătrunjel.


Plodul intră precaut pe poartă, alb de spaimă, era cam de vârsta mea, vreo 5 ani, dă cu ochii de mine, își mai vine în simțiri și zice pe nerăsuflate:

- Acasă-i doamna felceriță?
- Acasă, zic eu, strepezită de vișinele de la gardul ce da înspre casa lui Bace Ciucă.

Apare Tartorul în ușă, copilul înlemnește, cred că vede numai seringi de doi metri repezindu-se spre el. Începe să se smiorcăie.


-Doamna felcerițăăă, zice el printre muci, lacrimi și sughițuri... M-o trimis mama să v-aduc niște petrenjeeel... Ușurat parcă de sfârșitul misiunii învățată cuvânt cu cuvânt de-acasă, copilul dă să pună ofranda la picioarele înfricoșătoarei mânuitoare de seringi, iod și blasfemii.

Mamei îi place spaima plodului, o văd zâmbind ușor, semn că deja victima e moartă și îngropată și zice calmă:

- Zi-i lu` mă-ta să și-l bage-n pizdă.


Copilul o luase deja la goană pe uliță, ridicând praful în urma lui. Nu-mi aduc aminte dacă lăsase ”petrenjelul” pe jos sau îl luase cu el, chiar și eu eram uluită de reacția ei, dar îmi stăruie în minte râsul, expresia de satisfacție, știind ce groază băgase în băiatul acela, care, cu siguranță, nu s-ar mai fi întors nici mort în curtea noastră, nici dacă i-ar fi promis mă-sa că-l scutește de dus vaca toată vara...


Drept e că nici nu l-am mai văzut, nici măcar nu știam ”al cui e”, că eu stăteam mai mereu singură prin curte, prin podul grajdului părăsit de orice suflare de animal, țesând povești pe care le spuneam în șoaptă, ca nu cumva să vină Tartorul pe furiș să mi le-audă și să râdă de ele. Nu-i plăcea când țeseam povești, mă simțea departe și nu mă putea controla, dar eu învățasem de mică toate stratagemele prin care s-o țin în afara lumii mele, până seara când mă lua în brațe și mă culcușea cu capul între umărul și obrazul ei moale iar eu o țineam cu amândouă mâinile de după gât și îmblânzeam cumva Tartorul, Spaima Satului, care devenea ca prin farmec, doar Mămica Mea.