vineri, 10 iunie 2016

Fragment - Cap. Pregătiri de plecare

Coșmar și Mars

Reuși să aprindă lumina, gura îi era uscată. Se temea, simțea o groază indescriptibilă… Își zise că ar fi mai bine să iasă pe terasă, ca nu cumva să adoarmă la loc și să continue Coșmarul de unde l-a lăsat. Își aprinse o țigară. În jur, doar greierii mai aveau glas și vântul ce-i aducea miros de caprifoi. Curtea era întunecată iar teama n-o părăsise încă. Habar nu avea cum ajunsese acasă de la liziera pădurii și nici nu-i păsa. Avea doar un sentiment de ușurare că  nu o prinsese Coșmarul singură, la marginea pădurii, în câmp sau oriunde hălăduia ea.

-Dragă Subconștientule, te bag în pizda mă-tii… Înțeleg că tu n-ai somn, n-ai odihnă, dar altceva n-ai găsit să-mi aduci în vis? Cu din astea vii? Cu Satana în persoană? Și de când Satana e chinez, mă rog frumos?

Subconștientul nu răspunse, însă Sinele pufni disprețuitor din nas:

-Dă-i pace, e dus, săracul… I-ai dat Pepsi, poate de-aia…

Se culcă la loc, fără alte discuții. Îl visă pe el sărutând-o. Avea gura amară ca pelinul, și ea simțea amărăciunea aceea ca și cum ar fi fost a ei. Se duse la magazin și-i cumpără un Mars, să-l îndulcească. Din trist și amar cum era, se-ndulcise la loc, așa fusese mereu. Și zâmbea cu gura plină de ciocolată și cu ochii ce nu mai lăcrimau pe la colțuri.





(fragment) - Ruina

”Acolo e terenul lor, mi-a zise țiganca zâmbind satisfăcută... L-au primit de la părinții ei și au stat în mijlocul terenului trei zile, sărutându-se în văzul satului, că vezi, Doamne, ce fericiți erau și ce casă o să-și facă ei, de-o să-i pizmuiască lumea. Și praful s-a ales de ea, mai zise țiganca uitându-se la țiganul ei, complice. Fericit și ăla, întărise: da, praful s-a ales de ea, doar pentru că s-au dat mari, că cine-s ei și ce bine le merge. Dar acum...


Intrase el pe ușă. Beat mort. Bâiguise că-și bagă pula-n toată lumea și ieși. L-am urmărit cu privirea din poarta țiganilor cu ei în spatele meu, cum se îndreaptă spre casă. O ciurdă de copii se buluciră spre mașina din fața casei lui: Neneaaa, nu pleca, ești beat! țipau ei.”

luni, 6 iunie 2016

Pledoaria inimii - fragment

-Atunci înțelege că am propria viziune asupra vieții tale, am memoria mea, am putere. Nu sunt doar o bucată de carne care-ți pompează ție sânge în instalație, sunt o entitate care poate exista și fără Mintea ta, fără Sinele tău. Singurul fără de care nu pot trăi, e Sufletul tău, doar de el am nevoie. Carcasa ta nu e importantă, va îmbătrâni, se va ofili, dar eu voi rămâne la fel de vie, chiar dacă
Timpul mă va obosi, mă va încetini și mă va opri până la urmă. Dar tu, tu nu ai dreptul s-o faci, nu ai nici un drept asupra mea și nicio putere, chiar dacă, la un moment dat am fost în pericolul de a suporta consecințele inconștienței tale. Îți accept scuzele, le-am simțit în ventricule, semn că sunt sincere. Mă bucur că ți-ai venit în simțiri în sfârșit și, dacă vrei părerea mea, eu aș rămâne aici, în Lumea Veche pentru că Cel a Cărui Ureche mă Asculta deține Inima mea pereche și eu n-o pot părăsi... Noi nu suntem despărțite, nu încă și nu poți fi atât de egoistă încât să vrei să ne desparți cu forța. Când vom fi pregătite să suportăm așa ceva… vei putea pleca, până atunci ai putea da dovadă de altruism și să rămâi. Și te mai rog să ai grijă de mine…

Iris se așeză pe iarbă, se întinse pe spate cu fața la soare. Lacrimile i se prelingeau pe tâmple. Nu știuse sau nu înțelesese până acum că nu e singură, că-n trupul ei e o lume întreagă, nu atât de diferită de cea de dinafară. Se simțea un fel de Christofor Columb al propriei existențe, al întregii sale ființe. Adormi pe iarba moale, la marginea pădurii, în țârâit de greieri. Se lăsa seara…




duminică, 5 iunie 2016

Pregătiri de plecare

O trezi un clopot de biserică. O singură bătaie prelungă ce suna ca începutul unui cântec. Se făcuse noapte iar ea era singură la marginea pădurii. Iarba se umezise și se făcuse rece. Își cuprinse umerii cu brațele și-i frecă înfrigurată. Totul amuțise în jurul ei și, pentru  clipă crezu că în timpul somnului, Sinele obținuse cumva consimțământul ei s-o ducă în Lumea Nouă. Apoi își aduse aminte că acolo nu era niciodată nici frig, nici cald, doar cum voia ea să-i fie.

-Nu te-am dus nicăieri, se auzi Vocea Sinelui. Ești încă aici unde-ai ales să mai rămâi, Unde ai Cerut Răgaz. Eu n-am să te duc niciodată fără voia ta nicăieri și nici de șiretlicuri n-am să mă folosesc. Ești mereu unde dorești tu să te afli, că-mi place mie sau nu, oricum sunt obligat să rămân cu tine atâta timp cât trăiești. La urma urmei, nici nu ești atât de rea, îmi place că înveți să ții cont și de alții, de părerea Noastră, mai exact. După pledoaria Inimii credeam că o să faci ca toți dracii, însă ai plâns și ai adormit plângând. Ea n-a vrut asta, a vrut doar să-ți arate care îi e locul și, implicit care-ți este ție locul. Mă bucur că ți-ai ținut Ego-ul în frâu, de fapt, îl ții de ceva vreme, nu l-am mai auzit preamărindu-se în nici un fel și nici nu știu să te fi sfătuit șoptit, pe de-ascuns de Noi. Ridică-te din iarbă, ai să răcești. Nu vrei să mergi acasă acum?


-Nu, rămân aici și-mi fac un foc. Stau până mă limpezesc cu totul și aflu ce am de făcut. N-are rost să merg acasă, acolo mă iau cu una-alta și vreau să profit de Adunarea asta a Noastră cât pot mai mult. Îmi place să fiu doar eu cu voi, aveam nevoie de asta, de introspectivă și analiză și, da, aveam nevoie de Intervenția Voastră. Nu am ce să vă reproșez, fiecare aveți dreptate. Acum vom face un sumar, altfel ar însemna că ne-am pierdut Timpul degeaba.