joi, 2 iunie 2016

CAM curvă

Nu știu de ce mi-am adus aminte acum de Aurica. Era pe vremea când ne vorbeam, eram chiar prietene câteodată, în afară de zilele care începeau dimineața la 3 cu ea bătând în ușă, stând umilă cu un pahar în mână să-i dau pălincă, sau cerându-mi o țigară.

Era vremea chiolhanelor, a festivalului Romstock, când ea cu nenea Faur se rupeau în figuri pe vioara cu goarnă a lui Zbiciu, un muzicant campion pe sate. Îl auzeam pe nenea Faur târșindu-și papucii de gumă pe trotuar prin curte când pleca, mai scăpînd căte-o hâră, mai suflându-și mucii cu degetele. Avea cheie, ca să nu se deranjeze Aurica, mai ales că dacă chiar era nevoită să se ducă până la poartă, după o jumătate de rom, o găseam ținând în brațe mărul din stratul de flori sau bălăngănindu-se pe balustrada vecinilor.

Știu de ce mi-am adus aminte... Am văzut azi fotografiile din tinerețe ale unei bătrâne de 82 de ani iar Aurica mi le-a arătat și pe ale ei, într-un moment rar de trezie și nostalgie. Nu fusese urâtă, dar nici frumoasă, însă în niciun caz nu amintea de fata din poze, cum nici bătrâna de azi nu părea să aibă nimic în comun cu femeia elegantă din anii 60...

Printre pozele Auricăi, erau și cele ale fraților și surorilor ei și, pe scurt, îmi povestea una-alta despre fiecare. Ăsta e cutare, acum lucrează la Cutare fabrică, ăsta e handicapat din naștere, e pensionar etc... Asta e soră-mea, eu și ea am fost cam curve, zise râzând de-i tremurau țâțele și cei trei colaci de pe burtă.

-Cum vine asta CAM curve? întreb eu, atentă la exprimare, cârcotașa și băgătoarea de vină ce sunt.

-Așe bine, zice ea, râzând și mai tare. Cam curve. Adică nu curve de drumul mare, dar curve, na! Mai venea unul cu un vin, mai cu o sută de lei, mai cu o cutie de ciocolată...

Atunci mi-am dat eu seama că și printre curve există o ierarhie: curvele și CAM curvele.



Printre flori, azi-ul meu








Povețe pe potecă

-Nu te mai gândi, te rog… Eu încerc să te protejez de tine însăți, de Mintea ta, de Inima ta. Uită-te la ea, s-a blegit iar, abia mai bate. Îi plac poveștile tale și tânjește după ele. Abia așteaptă să fugi din realitate, să-i amintești de Omul cu Urechea Lipită de Ea și parcă moare, învie, tresaltă, plânge, jelește și tânjește. Nu ți-e milă de ea? A trecut prin atâtea, săraca… Și vezi, e mereu zâmbitoare, mereu atentă și caldă, n-ai zice că e o bucată de carne care pompează sânge prin trupul tâu, ținându-te, ținându-ne în viață, ai zice că e o entitate, o ființă, o zeitate, un ceva cu voință, creier și dorințe proprii. Nu-i așa că uneori ai impresia că în tine mai locuiește cineva? Nu merită s-o cerți, zău, ea e doar barometrul ființei tale. Ai putea să zici ”merci” că n-ai îmbolnăvit-o, că n-ai fărâmat-o, că n-ai zdrobit-o.

Ar trebui să-i fii recunoscătoare că-ți mai temperează impulsivitatea data de nesiguranță, de tendința de a te apăra chiar și când nu te paște niciun pericol. Ar trebui s-o iubești… Nu așa cum iubește ea, pentru că nu poți, creierul tău poate fi și rece, și crud, și detașat, ea însă n-are cum să fie altfel decât ți-am descris-o: blândă și caldă, ca o bunică bătrână cu mâinile în poală, pe laviță la poarta casei. Și te rog, fii îngăduitoare, las-o să-și aducă aminte de ce vrea ea, las-o să tânjească, să jelească sau să se bucure în legea ei. Oricum o face, dar tu o întristezi cu severitatea pe care ți-o impui pentru că ea știe că tu te străduiești să pari așa. N-ai cum s-o minți pe ea, cum nu mă poți minți nici pe mine, nici pe Subconștientul tău, ăsta de nu zice nimic acum când suntem în febra dezbaterilor, poate doar Ego-ul tău e de altă părere. Însă cu el, eu nu mai vorbesc. E un prost, un încrezut și-un papa-lapte. Tace și el, se semețește doar când e vorba să faci câte-o prostie. Apare și el ca un parvenit ce este, își dă aere și, de obicei, strică tot ce clădim noi.

Să știi, când eram pe mal și-ți țineam Inima și Mintea în brațe, aproape adormise, extenuată. Pulsa domol, frumos, visa cred. Visa frumos, până ai început tu să dai din gură în apă și mi-ai trezit-o. Dă-i un răgaz, dă-i și ei măcar două minute de libertate și n-o mai repezi când îți vorbește așa cum știe ea, cum simte de ea, de Urechea ce-o Asculta. Tu câtă atenție i-ai dat vreodată? De câte ori ți-ai pus palma pe ea, în afară de momentele în care te durea în piept? Îți spun eu, n-ai făcut-o niciodată. Nici măcar nu te-ai bucurat că încă bate în momentele în care ar fi trebuit să se oprească de tot, când nu mai putea și trăgea să moară. Nici măcar atunci n-ai atins-o, n-ai iubit-o și nu i-ai arătat măcar puțină grijă. Vezi tu, vorbești cu noi, ne cerți, ne ierți, ne accepți ca fiind parte din tine, dar niciodată nu ți-a trecut prin cap că avem nevoie de dragostea ta. Avem nevoie să ne iubești, adică să te iubești pe tine însăți. Mă și mir, proastă nu ești, rea nu ești, dar crezi că poți iubi doar ființe din exteriorul tău? De ce te poți bucura de un copac, de exemplu, de o pasăre și nu te bucuri niciodată că ai o inimă caldă în piept? Sau că ai un Sine atât de profund și de grijuliu ca mine? Sau o Minte brici? De fapt, doar pe ea o iubești, ești superficială și crezi că doar Mintea te conduce prin viață, chiar și acum pe poteca asta, deși ea nu face decât să-ți pună un picior înaintea celuilalt…




miercuri, 1 iunie 2016

Spre lac. Cearta

Drumul până la lac era destul de lung. Sinele mergea cu un pas în urmă, încercând să deslușească ce-i dădea ea de analizat și, cum avea pretenția să-i verifice fiecare posibilitate, ipostază, fiecare cuvând, orice privire sau atingere, toate amintirile adunate la un loc, risipite și iar regăsite, se simți ca un sclav, ca un viețaș la ocnă. ”Femeia asta mă termină, o clipă de răgaz nu-mi dă... Și când te gândești că încercam s-o țin trează, în loc să mă fi bucurat de pustietatea mea fără ea, când n-aveam nimic de făcut decât să scormonesc nițel subconștientul, ca să mă distrez și s-o fac și pe ea curioasă cînd se trezea. Acum mă chinuie cu gândurile și întrebările ei la care, să fiu cinstit, nu știu întodeauna să-i dau un răspuns. Am încercat tactica să-i răspund ce vrea ea să audă, dar n-a ținut. Îi place să se chinuie și implicit, mă chinuie și pe mine. Oare de ce n-am fost distribuit cuiva mai puțin pretențios și introspectiv? De ce tocmai fâșneței ăsteia care, în pofida staturii ei mignone, e în stare să comande o armată și să pună creierii oricui pe moațe?”

- Te-am auzit, să știi...

- Normal că m-ai auzit, doar locuiesc în tine, numai umbra mea umblă ca un țigan în spatele tău. Mă mai chinui mult? Primește-mă la loc și hai să terminăm nebunia asta. Te duc înapoi în Lumea Nouă, te las să dormi cât vrei, să-ți stresezi animalele uitând de el, făcându-le să pleznească de sătule. Te las să faci ce vrei, dar încetează să ne chinui!

- Știi și tu că nu pot pleca până nu aflu, până nu știu exact, cuvânt cu cuvânt ceea ce am de aflat. Și nu pot pleca pentru că aici e Lumea mea, surprizele nu sunt atât de șocante ca Dincolo. Aici mă pot surprinde oamenii cu acțiunile lor, cu minciunile și trădările lor, cu fricile lor. Dincolo mă surprind doar pe mine dacă creez o cămilă cu 4 cocoașe. Acolo e cum vreau eu, aici rareori se întâmplă să fie cum îmi doresc și asta mă incită, mă irită și mă face să fiu cu atât mai căpoasă. Bine că nu m-am acrit, stafidit, scofâlcit sau paradit la cap.

- S-o crezi tu, murmură Sinele, ca apoi să-i rânjească ăn dreptul urechii drepte, unde până mai ieri i se șopteau prăjituri cu ciocolată vocale, am glumit!

Nici măcar nu-l învrednici cu o uitătură piezișă de-a ei, îl ignoră cu oarecare generozitate, știind că-l obligase la o poziție de inferioritate făcându-l să umble în urma ei.”Așa-i trebuie, în fond, rolul lui era să mă protejeze, nu să stea degeaba la căldurică, așteptând să-l răcoresc eu cu niște înjurături groaznice, că de l-aș fi putut bate, praf îl făceam!”

- Nu aveam ce face, sări Sinele ofensat... Nu m-ai ascultat, ba mai mult, m-ai ignorat, m-ai desconsiderat și m-ai călcat în picioare. Te înhăitaseși cu Instictul pe care-l lauzi la toată lumea, primitivo! Și el ți-a copt-o, n-aveam ce să mă bag între voi, umblați toată ziua de gât unul cu altul, rânjind ca două maimuțe, de parcă nimeni și nimic nu v-ar fi stat în cale. Eu înțeleg rolul lui, știu că te-a apărat când a fost nevoie, dar au fost acțiuni spontane, scurte, ce n-au implicat deloc Rațiunea, care, a propos, e și ea supărată pe tine, cum ar trebui să fiu și eu, de altfel, în loc să umblu în urma ta ca un câine, ar trebui să te fac să te ții tu după mine, încrezută ce ești!

- Lasă istericalele, problema ta e că nu pricepi și pace, că faci parte dintr-un întreg, că tu fără restul nu însemni nimic. Și da, mă înhăitasem cu Instinctul pentru că era vremea lui, avea rolul lui și nu, nu m-a înșelat nici de data aceea. Atâta doar că el e răspunzător doar pentru mine și și-a făcut treaba bine, ca de obicei. Nu poți să-l acuzi de nimic, decât eventual dacă ești gelos ca o adolescentă pe care a părăsit-o iubitul pentru alta. Uite, se vede lacul, nu te mai văicări, așează-te undeva la umbră să te răcorești la Ego și să-mi ții mintea și sufletul ca pe ochii din cap. Ca pe ochii mei, că tu nu ai.



Vișine acre și mere dulci

Obișnuiam să mă urc în vișinul din spatele casei care, cred, aparținea lui Bace Ciucă, vecinul de peste gard. Ei n-au avut copii și au botezat-o pe soră-mea, implicit, m-au adoptat și pe mine, doar eu fusesem prima acolo.

Mă strepezesc și acum cu gândul la vișinele alea, dar copil fiind, nimic nu mi se părea prea acru. Din vișin mă dădeam singură jos, cu bluzele pătate, imposibil de curățat. Mama ridica sprânceana fioroasă, dar nu-și prea bătea capul cu mine pe vremea aia, se învățase să-mi lase lesa mai lungă, atâta vreme cât nu ieșeam din curte sau livadă.

În livadă, aveam un măr preferat, nu pentru merele lui viermănoase ci pentru că era cel mai ușor de cățărat. Scund, bifurcat fix unde trebuia să-mi pun picioarele, plin de mere mărunte și dulci. Mă cățăram cu ușurință, mâncam mere până mă durea burta și apoi venea momentul să mă dau jos.

Mă învârteam pe toate părțile, când cu spatele, când cu fața, întindeam un picior să ating vreun ciot mai ieșit în afară și nu găseam nimic. Mă apuca disperarea, apoi plânsul, în timp ce țipam după mama pe toate tonalitățile: Maaaami, mamaaa, mămicăăăă, mămicuța meeea! Nimic. Făcea pe surda. O enerva că insistam să mă cațăr în nenorocitul de măr, fără să mă pot da jos, la fel cum se enerva pe soră-mea mai târziu, când se urca până la etajul 4 și de-acolo începea circul, se temea să coboare.

Când în sfârșit mă convingeam că ori mama a murit subit de nu mă aude, ori a surzit, cuprindeam pomul în brațe și-mi dădeam drumul, zdrelindu-mi un obraz, burta și pulpele. Mă duceam în casă să verific dacă mama a murit, o găseam amestecând senină în tocăniță sau ce-o fi avut ea pe sobă și-o întrebam printre lacrimi, sughițuri și muci, de ce n-a venit să mă salveze. Răspunsul mă năucea: ca să te înveți minte să nu mai faci ceea ce știi că nu poți! După ce sărăcie te tot urci acolo dacă nu știi să te dai jos?

Ei bine, nu m-am învățat minte... Învățasem să sar direct de pe bifurcația pe care-mi țineam picioarele în timp ce mă-ndopam cu mere dulci, fără teamă că-mi vor ieși mațele pe undeva, dacă mă rănesc. Și dulcea mea răzbunare era să intru în casă și să mușc sfidătoare dintr-un măr, în fața mamei, fără un cuvânt. Pufnea cu dispreț, dar nu mai avea ce zice... Crescusem.


Și am să să rămân copil...

Eu scriu mult despre copilărie... Am fost un copil fericit până în momentul în care toți adulții din jurul meu deciseseră că trebuie să cresc și să mă maturizez. Nu înțeleg nici acum care e șpilul cu maturizarea pentru că dacă-mi vine să sar într-o baltă în mijlocul drumului, o fac. Dacă simt nevoia să țopăi ca o capră pe stradă, o fac și pe asta. Uneori, mă descalț și umblu cu pantofii în mână. Alteori mă strâmb la copii prin parcuri, ei se strâmbă la mine îndărăt.

M-am fugărit cu Missy prin sufrageria fiicei mele și încă aș mai sta într-un cort făcut din pături, sub masă. M-aș mai juca de- telefonista, de-a doctorul, de-a v-ați ascunselea. Lumea s-a obișnuit greu cu felul meu de-a fi, au impresia că e nu știu ce scofală să umbli țeapăn și plin de importanța propriei persoane, sobru și încrezut.

Mie nu-mi displace să mă murdăresc când gătesc. N-am făcut niciodată o tragedie pentru o cană sau farfurie spartă și nu știu să-mi fi certat copiii să rămână curați.. Îmi doresc la fel de tare o bicicletă, la fel ca în copilărie și, am să mi-o cumpăr. Îmi doresc o casă în copac și un leagăn. Am aproape aceleași dorințe ca atunci când eram mică și n-aveam altă treabă decât să scotocesc prin poduri și să ascult poveștile înfiorătasre ale babelor care susțineau  că dacă te așezi pe o ladă, rămâi gravidă.

Îmi doresc să mă țină bunicul pe genunchi și sunt sigură că ar face-o și acum. Îmi doresc să sfidez adulții cu ifose și să-i maimuțăresc ori de câte ori am ocazia.
Îmi e dor de invențile mele de copil și de bucuria nedisimulată la orice fleac...

Am rămas copil, nu am cum să-l pierd din mine pentru că e mereu prezent, parte din mine și, cu niciun chip, nu vreau să-l pierd. Nu vrea să fiu responsabilă, vreau să fiu mereu la fel cum sunt, liberă și căpoasă pentru tot restul vieții. Iar dacă-mi vine să sar în băltoace, o fac fără să ezit. În concluzie, nu vreau să cresc, să mă maturizez și să fiu încuiată ca toți alții. Vreau să copilăresc până mor!

La mulți ani, copii!

marți, 31 mai 2016

Cele Patru Zile Și Patru Nopți

O găsi murmurând pe un ciot de copac, desculță, trecându-și iarba răcoroasă printre degetele picioarelor, uitându-se în jos, în ea însăși, în gândurile ei.

- Ți-am mai spus să nu-i mai vorbești, decât dacă-l întrebi dacă știe ce-a făcut ea. Eu zic c-a știut, dar fiindcă n-a aflat niciodată ce s-a întâmplat În Timpul Celor Patru Zile Și Patru Nopți, va spune că nu crede în așa ceva. Și tu nu ai puterea să-i spui, ca să nu pari ridicolă. Pe de-o parte, e bine că nu-i spui, oricum nu ai nicio dovadă în sensul ăsta, dar poate că ar face legături. Poate ar întreba-o și ea, într-un acces de sinceritate sau măcar de milă, i-ar spune, măcar cu nervi: ”Da, am făcut-o, dar numai pentru că a insistat soră-mea, maică-mea (sau oricine altcineva). A murit? N-a murit! Că era aproape să moară și trăgeam nădejde, e altceva, dar uite, n-a murit!”

Își ridică ochii din pământ, din ea însăși și-și privi Sinele ce se fâțâia încurcat, fără curaj, în jurul ei.

- Asta-i spuneam acum, ai dreptate, nu mă crede, deși am văzut o umbră de îndoială. Știa, fără doar și poate, n-a negat cu convingere, doar a râs strâmb și m-a făcut nebună. Glumind, cum ar veni... Dar știu că i-am dat o temă, sunt curioasă cum o va aborda fără să pară el însuși ridicol.

- Hai, nu vrei să ne ducem la lac? Îți mai schimbi și tu dispoziția, îți speli picioarele... Uite, ești plină de noroi, habar n-am unde l-ai găsit, mi-e și rușine să umblu cu tine pe drum.

- Nu mă duc nicăieri, îmi place foșnetul pădurii, lacul nu face nimic în afară de vălurele, stă acolo și așteaptă ceva, parcă. Habar n-am ce, dar eu nu mai am chef de așteptările nimănui.

- Lacul e ”ceva”, nu ”cineva”, se trezi Sinele vorbind fără el...

- Știu, deșteptule, așa cum știi și tu ce-am vrut să spun, dar uite, dacă ți-e rușine să mergi cu mine pe drum, așa înnoroiată cum sunt, du-te singur. Mi-ai fost de-ajuns pentru azi și nu știu dacă nu mi-ar prinde bine un pui de somn. Pentru că oricum eu mai stau aici, poate-poate-l conving, și-i povestesc ce s-a întâmplat în Cele Patru Zile ȘI Patru Nopți. Și nu doar mie, tu știi... Și Azaleei...

- Te superi dacă stau cu tine? Nu te-aș lăsa singură, nici ție nu-ți place, chiar dacă-ți dau târcoale căprioarele ca-n Lumea Nouă, recunoaște că te temi puțin.

- Nu mă mai tem de nimic, murmură ea... Am simțit protecția Lui când l-a trimis pe tata, acolo în camera aceea murdară de hotel, unde dormea fetița cu șalele descoperite. L-a mai trimis și la mine acasă, când impostorul acela mic, cu spatele ca argintul, ce ședea pe covor în poziția fetusului, pretinzând că e Conștiința mea și insista trebuie să vină cu mine. L-am trimis cu Salvarea la balamuc și nu mai știu ce s-a ales de el. Apoi, pe tata l-a înlocuit mama. Artileria grea... Și atunci s-a terminat totul, nimeni nu se pune cu mama, și nimic nu i-a stat în cale când a fost vorba de copiii ei. Așa s-au terminat Cele Patru Zile Și Patru Nopți. Apoi ne-am liniștit, aflaserăm tot ce era de aflat, fără dubii, fără îndoieli. Azaleea păruse cea mai afectată, ea căzuse în timpul nopții între pat și perete și mi-a spus că ”gata, eu am terminat cu asta, nu mă mai rog pentru nimeni!” În plus, ea fusese cu mine mereu, cum și eu fusesem cu ea tot timpul Celor Patru Zile și Patru Nopți.

Sinele tăcu și se așeză pe jos, pe frunzele uscate, și-i îndreptă o șuviță de pe tâmpla dreaptă. Un gest de tandrețe menit s-o mângâie, știind prea bine cât de grele fuseseră Cele Patru Zile Și Patru Nopți, doar fusese și el afectat și speriat.

- Hai să mergem la lac! spuse ea, țâșnind în picioare. Azi sunt atât de fericită încât aș putea cuprinde toată pădurea asta în inimă, aș duce-o cu mine și-aș planta-o în grădină. Ar fi ca un poster, ca o fotografie a locului ăstuia și aș putea crede, cu un mic efort de voință că sunt parte din ea. De fapt, nu trebuie să fac niciun efort, sunt parte din ea de pe vremea când bunicul îmi zicea ”Pădureanca”. Hai să ne scăldăm, să ne prostim și să ne spălăm picioarele! Mintea și sufletul nu trebuie să se ude, s-ar murdări de orice le-ar atinge din afară. Ți le las în grijă, pe mal. Hai, vii?