Prefața volumului ”Picături din Soare” - Elisei Virgil

Ar trebui să-ți iei toate măsurile de precauție atunci când cauți un superlativ absolut pentru a defini ironia din „Picături din soare”, cartea Angelei Tocilă. Riști să-i atribui un epitet sau o construcție consacrată și astfel să devii, involuntar, superficial. Indicat este să renunți la analiza pe text, să citești și să exclami! Ar fi de ajuns.

Și, totuși, dacă dorești neapărat să cuprinzi într-un singur termen tranșant caracteristica generală a povestirilor, primul care îți vine, automat, pe buze, este introspecție.

Din frânturi de universuri, cu personaje inocente sau profane, Angela Tocilă crează un mega-univers, în care explorează caractere, de la primitivismul spectacular la banditismul intelectual.

Totul trece prin filtrul psihologic al autoarei, care, la rându-i, este și ea personaj real sau contemplativ. Relatează afectiv și-n același timp acid întâmplări din viața reală, imprimându-ți pe retină, în timp ce lecturezi, scurt-metraje. Fetița cu sandale romane, construite din copertele vechi ale unui registru de contabilitate, cutreieră dezinvolt lumea în care se desfășoară, interpretând evenimente cu naivitatea minții de copil ori, tranșant, cu ochiul analitic al omului matur, care emite judecăți de valoare juste.

Pe lângă exuberanța copilăriei, sunt scoase în evidență metehne ale ființei umane, caractere care, în funcție de conjunctură și interes, produc hilaritate.

În general, stilul de abordare al multora din povestirile cuprinse în carte este unul persiflant. Mustul semantic al verbului se transformă ușor, ușor în vin veritabil, de colecție. Aroma o dau, de multe ori, construcțiile stilistice surprinzător de originale și termenii graiului regional. Intriga e una specială, derivând din contextul lingvistic, creat de un prozator de forță maximă. Un mesaj subtil, care îți relaxează psihicul și ți-l încântă. Ești prezent printre personaje și participi la acțiunile lor.

„Picături de soare” te hipnotizează. Pur și simplu. Rămâi perplex. Afli lucruri pe care nu le-ai știut niciodată. Ca, de exemplu, de ce trebuie să înghiți preventiv antinevralgic... De ce câinele bețiv Filcou s-a întors acasă după două luni, reabilitat și însurat! Sau despre tabieturile „bolșevico-progresiste” ale tovarușului Ion Iliescu, despre dialogurile „celebre” dintre Crin Antonescu și vasalul său, Ghișe... Plus, povești de dragoste de subsol și apartament!

În momentul când termini de citit povestirile Angelei Tocilă, te cuprinde nostalgia și ți se face dor să le recitești...

Elisei Virgil

Prefața volumului ”Picături din Soare”

Bucolic, jucăuş, edulcorat şi cu umor. Angela Tocilă şi renaşterea şantierului micro-novelei fantastice

Iulian Chifu

Nu sunt critic de artă, cu atât mai puţin critic de carte. Dar cum Angela Tocilă, o prietenă veche, a îndrăznit să-mi prefaţeze şi să descrie o carte de specialitate a mea, în Relaţiile Internaţionale, curajul său m-a contaminat, reuşita m-a ambiţionat şi am acceptat şi eu să citesc şi să îi apreciez colecţia de miniaturi pe care le-aş situa în zona şantierului micro-novelei fantastice.

Prospeţimea, iuţimea cuvântului, asprimea auto-criticii din propriile crochiuri ale juneţii, căderea în ludic şi bucolic, semănătorismul din amintirile din copilărie şfichiuit cu umorul subtil, de excelentă calitate, totul combinat cu penelul înmuiat în călimara micro-novelei citadine de mahala ascunsă între blocuri totul e şantierul creaţiei Angelei. Şi nu m-am abţinut să văd şi colecţia iubirilor Angelei Tocilă, pe care le văd mai repede drept caricaturi succinte ale realităţii inconjurătoare, moravuri şi tipologii ale dragostei la repezeală pe care o practică semenii noştri astăzi, decât colecţie a propriilor experienţe. O epopee luminoasă, ca picături rupte din soare, cu nimic încrâncenat, tenebros sau asuns în valuri de ceaţă.

Nu mai puţin inedite sunt povestioarele cu personaje politice, în parabole şi hiberbole epice construite frugal sau profund, în care preferaţii Crin, Ghişe şi Ion Iliescu sunt beneficiarii exclusivi ai naraţiunilor fantastico-realiste. Realiste prin referinţe şi trăsături, decupate din realitate şi întreg mozaicul recompus ingenios şi fantastic în „tocilisme” caracteristice care pot comunica emoţii, sentimente şi crochiuri ale sufletului Angelei în raport cu personajele şi faptele disecate şi recompuse. Un Picasso al condeiului, înclinat spre decupaje şi ciuntiri cu foarfeca şi recompuneri de povestiri din mozaicul aşezat inedit şi fără reguli aparente, dar cu atâta semnificaţie şi profunzime.

Angela Tocilă îşi iubeşte trecutul, amintirile, poveştile, aşa cum îşi îndrăgeşte duios personajele din istrioarele zidite în carte, precum construia poveştile copilăriei la bunicii paterni. Piscina din coteţ, dispensarul din cămară şi spaţiul visărilor din grajdul bunicilor au devenit modele cu care se joacă decupând şi relipind părţile într-o formă inedită şi recompunându-şi propria lume în care imaginile se topesc în emoţii, formele în percepţii şi culorile în sentimente dulci ce reflectă transparent asprimea judecăţii sale pentru cei ce-i sunt subiecţi şi modele în faţa şevaletului care i-a lipsit şi pe care-l regretă astăzi, la maturitate.

Prospeţimea inedită, expresivitatea şi originalitatea cred că adună senzaţiile din proza scurtă a Angelei Tocilă. Şi-mi place să o citesc pentru că se împărtăşeşte cu curaj şi fără preget, presărând toate simţirile sale în povestirile creionate metodic şi jucăuş, printre zâmbete şi zumzet de albine, în picături din soare, aşternute altfel liniar şi regulat în cuvinte negre pe pagina albă din faţa noastră. Semnificat şi semnificant deopotrivă, respiră grandios în rândurile sale. Mă-nclin!

Frica

Rareori mă tem. Mă tem de câini și de șerpi. Nu mă tem de oameni, niciodată, pentru că pe ei îi înțeleg. Știu cum funcționează frica la ei, ceva mai complicat ca la animale, dar perfect pe înțelesul și intuiția mea. Frica paralizează în primă fază, apoi te face să uiți tot ce ai învățat, tot ce ai trăit și, locul acestora îl ia instinctul primar. Acela de a fugi sau de a ataca. Foarte mulți fug, alții atacă și, alții atacă, apoi fug.

 Din punct de vedere biologic, sunt reacții perfecte de conservare, animalice. Unii subiecți transpiră abundent în timpul acestor emoții, alții uită pe loc ce li s-a întâmplat în timpul atacului de panică. Odată șocul depășit, se pot întâmpla două situații: se alătură sau se formează o haită, din unul sau mai mulți subiecți. Când dușmanul este devorat sau alungat, frica dispare, haita rămâne fără obiectul muncii. Fără un dușman vizibil, haita se plictisește. Obișnuită să atace sau să se apere, rămasă fără dușman, fără hrană, se devorează în interiorul haitei. mai precis, se mănâncă între ei. De foame, din instinctul de a-și marca teritoriul, de a-și devora partenerul mai slab. Evident, supraviețuiește cel mai puternic, cel fără scrupule.

Cum spuneam, nu mă tem decât de câini și de șerpi, dar spre deosebire de oameni, câinii și șerpii pot fi evitați. Oamenii, nu. Dai peste ei când nu te aștepți. Și pot fi răi, pot fi esența răului. Dar pentru că ești conștient că răutatea umană poate lua forme sofisticate, ale căror valențe le poți intui, nu te temi de ei, pentru că și ei, la fel ca animalele, acționează din instinct. Și ăștia de care vorbesc, sunt atât de speriați, încât miros a frică. Și atunci, cum să-ți mai fie frică de frica lor?

Capitolul ”Cele 7 zile”

Ziua întâi

”De unde vii iubita mea? Tu nu ești din lumea asta…” îi șoptea el, iar ea îi răspundea ștrengărește că vine din același loc de unde vine și el, că fusese trimisă după el să-l ducă înapoi ”acasă”.

Știau că dragostea lor e nepământeană pentru că ajunseseră la mijlocul vieții fără să știe sau să-și poată imagina că poate exista. Iubiseră amândoi înainte dar nimic din ceea ce simțiseră nu se compara cu ceea ce simțeau, nimic nu fusese nici pe departe atât de intens încât uneori părea agonizant. Nu, nu erau din lumea asta sau cel puțin, ceea ce dăduse peste ei părea să vină din altă lume, de la divinitate, de la univers, din stele sau din paradis.

Nici un gest al celuilalt nu trecea neobservat, nicio atingere nu era altfel decât echivalentă cu un fior resimțit în fiecare por. Uneori li se părea că nu se poate mai mult și evidența că de fiecare dată se poate mai mult, ajunsese s-o sperie, să se teamă că într-o bună zi se va volatiza pur și simplu în brațele lui și se vor trezi luați pe sus, așezați undeva pe un nor sau pe altă planetă, doar ei doi și iubirea lor.

Capitolul ”Tell her you belong to me”

Regretă că venise. Se simți murdară dintr-o dată. Pângărită. Femeia aceea cu ifose își dădea ochii peste cap cu superioritate, încercând s-o intimideze, pomenise de ”păcat” de câteva ori iar expresia ”am trăit împreună” o lămuri pe deplin cu cine are de-a face.

Nu mai auzise expresia asta de foarte multă vreme și știa că e folosită doar în cazul amanților, la țară. ”Cutare trăiește cu al lui Cutare”, cum bârfeau babele pe șanțuri, dar nu o auzise niciodată în ceea ce privește doi soți. Femeia aceea era atât de redusă încăt se jena să spună pe șleau: am făcut dragoste, am făcut sex, ne-am futut, ne-am tras-o…

I-a ieșit căcatul acela de expresie pe gură: ”am trăit împreună”. Atunci fusese momentul în care ar fi trebuit să se ridice și să plece, însă, atracția grotescului o paralizase parcă. O lăsă pe femeia aceea dezgustătoare să-și facă numărul, când amuzată, când scârbită.

Îi povestise cum o așteptase el mai bine de un an când fusese însărcinată prima dată. Nu-l lăsase ”să trăiască cu ea” de teama pierderii sarcinii. Faptul că pusese 40 de kilograme și se făcuse, după cum povestise chiar el, imensă, nu-i periclitase în nici un fel bunul mers al sarcinii. Așa descoperi un alt țopism, învățat din moși strămoși: să nu-l lași să te fută când ești gravidă, că doar își bagă pula în copilul tău. În plus, așa se ține bărbatul în frâu, îi dai cu porția și numai ca să nu meargă la altele.

În fond, și dorința fizică e tot păcat iar muierea ce fuma ca o divă, reprezenta o a doua generație încălțată, la oraș. Așa-l ținuse pe bărbatu-său toată viața, într-un post continuu, după nașterea copiilor, pretextul fusese grija față de ei și, ”nu-mi las eu copiii pentru nicio…” voise să zică ”pulă”, dar eleganța de țoapă o făcuse să se răzgândească, înlocuind infamul cuvânt cu ” un bărbat”.

Cap. Cronici de balamuc

Jarmila (fragment)

Jarmila era un spectacol în sine, n-avea stare, tot timpul își căuta ceva de făcut și când nu găsea pe cineva dispusă să se lase pensată sau fardată, ieșea în curte și-o fugărea pe una mai grasă ca ea, s-o facă să slăbească. Într-o zi, se îmbrăcă civil și-o tuli din spital. Se întoarse cu un tablou imens, pictat cică, de ea, pentru o mănăstire. Era o icoană naivă pe care o proptise pe chiuvetă și se prefăcea că o retușează. Își adusese și pensule, și trei borcane cu vopsea care puțeau îngrozitor. Nebunele din alte saloane veniseră să vadă opera și să se-nchine. Salonul lor devenise loc de pelerinaj și asta o înfurie... Îi sugeră Jarmilei să meargă să picteze afară unde are lumina mai bună și unde puteau s-o vadă toți nebunii din spital. Până la urmă, vanitatea Jarmilei fu satisfăcută pe deplin când asistentele îi expuseseră ”opera” în sala de mese, pentru a opri circul și pelerinajul la icoană.

Jarmila nu-și lua medicamentele, le ținea în gură până pleca asistenta, apoi le arunca. Nici nu era de mirare de unde avea atâta energie, când după ora 7 seara, erau toate leșinate, una mai zombi ca cealaltă, doar Jarmila bântuia prin spital, cânta, asculta muzică la un casetofon ce și-l luase cu ea la internare, crezând că se duce la Felix. 

Jarmila chiar nu era violentă, era doar enervantă uneori și trebuia mereu să-i spună să tacă, să dea mai încet muzica, să lase fata în pace, să n-o tundă, să n-o penseze. Jarmila se executa de fiecare dată, dar să tundă fata ținea morțiș, ca orbul de traistă. Norocul fetei ce se așezase docilă pe un scaun și așteptă s-o ”aranjeze” Jarmila care se pricepea la toate, fusese că nu avea foarfece și aștepta asistentele cu tratamentul, să-i dea una. În spitalul de nebuni nu ai voie să ai foarfeci, cuțite, furculițe, altfel decât din plastic, asta pentru a evita ”accidente” sau sinucideri. Nu ai voie nici cu bijuterii sau obiecte de valoare pentru că se fură ca-n codru.

Venise o tută cu depresie, cu tableta de acasă și în ziua de salariu ținuse morțiș să-i aducă bărbatul banii, să-i țină ea. Era genul de femeie căreia îi plăcea să se dea mare cu ce avea, dar în prima noapte după ce i se aduseseră banii, se lecuise poate, definitiv. Banii dispărură și, în zadar venise poliția, în zadar se scotocise prin tot pavilionul, nici urmă de bani. Tuta nu se împăca nicicum cu pierderea și începuse să scotocească pe sub toate pietrele din curte, prin dărâmăturile ce păreau să fi fost un pavilion vechi ce se prăbușise sub greutatea vremii și a degradării. În zadar căuta ea, obsedată că cine-i furase nu apucase să-i scoată din spital și poate că nici nu-i scosese, poate stăteau frumos în portofelul Jarmilei care mai avusese o tentativă de evadare, zădărnicită de o coadă de mătură pe care o învelise toată în leucoplast alb, pe post de baston. Așa se prinsese portarul că Jarmila era clienta spitalului și că nu venise în vizită la cineva.

Cap. Cronici de balamuc

Fragment

”Ce să fac, doamnă?” o întrebase el ca răspuns la întrebarea ei… ”Îmi fac o penală, asta fac. Decât să fur…”

Își încălcă promisiunea de a nu da țigări și-i dădu lui una. Îi mulțumise uimit și-i povesti cum ajunsese acolo de la Urgențe, tăiat la încheieturi și în pielea goală. ”Sunt orfan, doamnă, am crescut la orfelinat și anul trecut mi-am luat chirie la o familie de țigani. Muncesc cu ziua, nu fur, nu cerșesc, sunt tânăr și în putere însă, sunt prost când beau. Am făcut scandal, am spart un geam, acolo la țigani și așa m-am tăiat la mână. Mai departe, nu știu ce s-a întâmplat, m-am trezit la Urgențe, apoi aici, fără nicio haină pe mine. Nici chiloți n-aveam. Mi-a dat cineva pantalonii ăștia scurți și altcineva tricoul.

Nu știu ce-o să fac când mă dau afară de aici, nu am unde să mă duc, țiganii n-o să mă mai primească, sunt sigur. Au și ei copii, le e frică de mine acum. O să văd eu, poate se-ndură Dumnezeu de mine și mă lasă să mor sau îmi iau eu zilele, că așa nu mai pot trăi.” Era atâta tristețe în vocea și ochii lui, încât aproape că sinuciderea părea o promisiune. Era desculț, pantofi sau șlapi nu-i dăduse încă nimeni, însă primise de la Radu o pereche de pantofi din piele pe care nu-i purtase niciodată. Îi erau mici, însă băiatului îi erau mari cu aproape două numere. Nu făcuse nazuri, era mai bine decât desculț, chiar dacă era vară și căldură înfiorătoare, măcar nu se tăia prin pietre și cioburi prin curte.”

--------------------------------------------------------------------------------------------------------------

Trecuseră deja aproape două săptămâni, se simțea bine, se împrietenise și cu țiganca pe care-o acuzase de furt. Îi era milă de ea, fetița ei de 15 ani urma să fie operată la stomac, avea tumori iar bărbatul ei făcea naveta între spitale și ca și cum n-ar fi fost de-ajuns, unul dintre băieții lor ajunsese la Urgențe bătut și plin de sânge în urma unei încăierări în colonie.

Într-adevăr, nu fura și nici nu părea să aibă nevoie. Țiganul ei îi aducea țigări și mâncare și părea s-o iubească. În zilele în care nu aveau nici un copil prin spitale se pupau pe bancă sau tolăniți pe iarbă sub copaci. O singură dată îi ceruse o țigară dar ținuse morțiș să i-o înapoieze când își cumpărase și nu ca să-i demonstreze ceva, pur și simplu, așa era ea.

Era o nebunie în adevăratul sens al cuvântului, cu țigările. Aceleași cerșetoare își încercau zilnic norocul. Dependența le făcea să nu simtă rușine sau umilința de a fi refuzate și alungate zilnic, de câteva ori. Ele își încercau mereu norocul, poate-poate. Se întâmpla ca cerșetoarea știrbă de dinții din față, ce se plimba cu aer princiar prin curte dar care, în realitate era cea mai cerșetoare nerușinată dintre toate, să se întoarcă victorioasă de la pavilionul bărbaților, cu țigara în gură. Umbla vorba prin curte că unele ofereau felații și sex pentru o țigară, mai ales o țigancă ce ajunsese într-o zi să adune frunze uscate și să le fumeze. Își vomitase și creierii, acolo sub copacul unde fumase frunzele, dar până la urmă iși găsi un fraier bătrân, îl prostise cu nurii ei iar acela-i aducea țigări, îi dădea bani de cafea și semințe. Devenise încrezută, ziceai că l-a apucat pe Dumnezeu de-un picior, nu mai vorbea cu nimeni și trecea rânjind superioară cu sticla plină cu cafea în mână, scuipând cu dispreț coji de semințe.

Cap. Cronici onirice

Fragment


”Până la urmă, cum ți-am spus, e vorba doar de bine și de rău. Bine faci, bine culegi iar mesajele astea, exact asta ne sugerează. Ne spun, pentru că și eu le primesc pentru tine. Nu poți face rău și să aștepți bine în schimb. Zi-i justiție divină, zi-i cum vrei, dar fii sigură că există o lege a echilibrului în toate iar roata se întoarce. Oamenii pot spune despre ei că sunt buni, asta nu înseamnă că așa și sunt. Pot spune și alții despre ei că sunt buni, asta pentru că n-au avut ocazia să le vadă partea întunecată și-ți garantez, draga mea, că ăștia care insistă asupra bunătății lor, nu se conving nici pe ei singuri, e un fel de tentativă de justificare a ceea ce zace adânc în ei, ceea ce n-ar vrea să se vadă la suprafață, ceea ce ascund dacă pot, o viață întreagă.

Cu propriii demoni poți lupta doar dacă admiți că-i ai, dacă recunoști că-ți dau ghies să faci rău. Nimic, absolut nimic nu justifică dorința de a distruge un om, cum e cazul tău. Sau mai mulți, pentru că s-a răsfrânt și asupra mea când am căzut între pat și calorifer, împinsă fiind de ceva nedefinit.

Maleficul din om, diabolicul, iese la suprafață când omul respectiv se consideră îndreptățit să apeleze la orice modalitate de a-și îndepărta un rival, un cineva pe care-l consideră dușman. Și, iată, tu ești dușman pentru ele. De asta te caută mereu, cu sau fără popă, de asta ai visele astea ce vin din altă lume, pentru că în a ta, așa cum te știu, nu ar avea ce să caute. Subconștientul tău nu avea de unde să scoată asemenea trăiri onirice. Știu, te-ai speriat, era și normal să se întâmple asta, dar spaima și instinctul de conservare te-au salvat. Și mama, tata, și eu.

Acum s-a terminat, poți să dormi liniștită, nu au nicio putere asupra ta. De-acum încolo începe calvarul lor, ele vor plăti scump și ignoranța de a crede că ceea ce fac e spre binele uneia dintre ele, dar și aroganța celeilalte, de a nu-și recunoaște demonii, de a-i nega și de a pune stăpânire ca o caracatiță asupra tuturor celor care crede ea că-i aparțin. De fapt, eu tind să cred că și-i cunoaște și e mândră de ei, mândră că doar ea știe că-i are, asta pentru că încă habar nu are că ai aflat și tu, ceea ce face ca orice demers al ei să fie nul, anihilat, pentru că ai conștientizat și identificat exact ce se întâmplă.

Va fi bine, ai să vezi. Drumul tău e liber de-acum, iubita mea. Și nu uita, roata se întoarce mereu...”