joi, 14 aprilie 2016

Du-te, băh, la scara ta!

Instinctul de proprietate zace în noi de mici. De la jucăriile pe care nu vrem să le împărțim cu alții, până la imobilul în care locuim. Și mi se pare normal să trimiți pe cineva să se joace la scara sau la blocul lui când te superi temporar pe el. Pentru că în copilărie nu te poți supăra altfel decât temporar, așa că azi îl trimți la scara lui, mâine îl chemi să se joace la scara ta, cu o mărinimie infinită, mai ales dacă n-ai cu cine te juca sau râvnești la bicicleta, trotineta sau mingea alungatului.
Alungatul nu face nici el nazuri, fiind poate, în aceeași situație cu tine, doar că uneori blufează, se lasă rugat, te face să te umilești un pic cu un ”hai, te roooog, am zis numai așa, n-am vorbit serios!”.
Treaba devenea serioasă când se amestecau părinții și te alungau ei. Atunci nu mai puteai negocia, pentru că la vremea copilăriei mele, unii nu se dădeau în lături să te articuleze dacă reușeau să te prindă sau, în cazul meu, dacă era fata doamnei Spaima Cartierului, adică mama.
Mama mea a avut o calitate extraordinară, n-a lăsat pe nimeni să pună mâna pe mine, începând de la profesori și termind cu orice vecin pe o arie de 5 km.
Dacă venea cineva să mă pârască pentru cine știe ce delict minor, gen aruncat antena de pe bloc, călcat straturi de ceapă în căutarea mingii, furat flori sau spart capete, asculta politicoasă în ușă, apoi întreba persoana dacă a terminat. Aia zicea în general, că da, a terminat, după care se trezea cu ușa trântită în nas. Nu voia mama cu niciun chip să dea satisfacție cuiva, să mă certe sau să mă caftească în prezența lor, dar asta nu înseamnă că nu mi-o încasam. Nu întotdeauna pentru că mama nu se prea dădea în vânt după niciun vecin și considera că bine le-am făcut. Totuși, îmi băga arătătorul între ochi, chestuonându-mă cam în ce hal mă mănâncă pielea și dacă doresc să fiu scărpinată. Nu țineam neapărat, de fapt, nu știu să-mi fi dorit vreaodată să mă scarmene.
Apoi îmi dădea drumul afară, să mă răzbun pe plozii care mă pârâseră.
O dată, în timp ce amestecam niște noroi cu frunze pe pervazul beciului, LA SCARA MEA, sub geamul mamei, Lia, o fată mai mică decât mine cu vreo 2 ani, mă maimuțărea de la colțul blocului, adică de la SCARA EI. M-am prefăcut de câteva ori c-o fugăresc și, fricoasă cum era, alerga repede în fața blocului. Sătulă de naveta între ”bucătăria” mea și colțul blocului, am stat lipită de perete și-am ateptat-o. Când și-a ițit capul de după colț, i-am trâznit o palmă peste ochi de i-au aplaudat urechile, după care, calmă, m-am intors să-mi desăvârșesc arta culinară cu o păpădie în cutia de conserve plină cu noroi și frunze.
Apare aia cu mă-sa, dar stau tot la colțul blocului. Mint că Lia a dat prima. Mă-sa mă ademenește să-i arăt de-aproape unde m-a lovit fata ei. Eu, naivă, dau să mă duc spre ele, când înțepenesc ca statuia: Nu te duce nicăieri, fată!” Era mama, de după perdea, auzise și văzuse tot. Normal că nu m-am dus, poate mă chelfănea mă-sa Liei, deși nu cred că ar fi avut curaj decât să mă urecheze, cel mult, dar atunci s-ar fi dezlănțuit jihadul...
După ce-a trecut pericolul iar Liei îi pierise cheful de maimuțăreli definitiv, m-am dus în casă, mama m-a chestionat dacă chiar m-a lovit fricoasa. Am recunoscut că mințisem, deși minciuna a fost în ochii mamei cel mai greu păcat. Am recunoscut din mândrie, bleaga aia n-avea cum să mă bată în viața ei și, culmea, am scăpat de ”scărpinat”. Era și mama mândră.
Oricum, de la ea am învățat să trântesc ușa în nasul pârâcioșilor și să nu le dau satisfacție certându-mi copiii în fața lor. Și, tot de la mama am învățat să nu mint. Și nu mint niciodată.




Delirul popii

Se aude de afară un popă cântând. Mi-am adus aminte de popa care l-a îngropat pe tata... Îi dădusem, deșteapta de mine, o carte de-a mea, adică prima, aia pe care n-o mai am nici eu și pe care nu mi-o pot cumpăra nici second hand pe internet.
Omul a vrut să-mi demonstreze că și el e intelectual și, Doamneee, ce mi-a mai demonstrat... Tata a murit în Săptămâna Luminată, după Paști, am alergat de la Biserica Albastră din cartierul în care am crescut și unde mi-am botezat copiii, unde avem popă de familie, cam ca medicul de familie, până la școala generală care a avut onoarea să mă aibă elevă din clasa a treia. Mă avea dintr-a doua, ultimul trimestru dar n-a binevoit să fie gata, ghinionul ei. 
Acolo, în locul secretariatului se făcuse beserică. Am comandat popă, am plătit și i-am dat cartea. Nu știu ce m-a posedat și nici unde mi-a fost capul în momentul acela. Să vă explic de ce... În ziua înmormântarii, vine popa cel rotofei, roșu în obraji, de la vinul sfințit, cred, și ține slujba. Cum mie mi-a murit jumătate din familie din 2001 până în 2009, știu toată slujba pe de rost. Ajunge domn părinte cu slujba standard până la ”iertăciune”, moment în care începe să improvizeze răcnind, de nu mai cârâia o cioară în cimitir: ”în postul Paștelui, m-am dus să-mi cumpăr un ziar de la chioșc... N-am văzut decât femei în țâțele goale și pe Becali în toate ziarele!” tună el cu vocea aia de bețiv de vin sfințit. Mă uit la el, încerc să-i prind privirea, dar el o dă mai departe cu țâțele și Becali.
Într-un târziu, se uită la mine, înțelege că mi-aș fi dorit să am laser în ochi să-l pot felia ca pe parizer și după 15 minute de delir, se potolește cu spume la gură. Neamurile stau și ele cu gura căscată, nu mai pomeniseră așa slujbă la mort de când lumea și vilagu.
L-am intalnit și la înmormântarea socrului unei prietene, la care s-a prefăcut că plânge după mortul pe care nu-l cunoscuse și nici nu auzise de el în viața lui de intelectual wannabe. Îmi pare rău că i-am dat cartea, îmi pare rău că l-am inspirat, săracul, dar nu-mi pare rău că s-a dat în spectacol, măcar am ce povesti.
Data viitoare vă povestesc cum am luat foc, tot la înmormântare, eu și Hafner, soră-mea.

Intoleranța la lactoză și ziua de 13

Nu știu de ce-s pedepsită să am intoleranță la lactoză, că ori de câte ori mă învârt prin supermarket mă uit cu jind la smântână, că de lapte nu mă pot atinge fără să mă înalț ca un balon cu heliu. 
Când mă trimitea mama să cumpăr smântână, lingeam capacul, cam până în dreptul măcelăriei, adică la ușa următoare după alimentară. Apoi, discret și timid, băgam limba în pahar, lipăiam ca mâța și ajungeam acasă cu jumătate. Mă bodogănea mama uitându-se urât la mine, pomenind de cio
rba ei ratată din cauza mea, dar nu mă trimitea să cumpăr alta, așa cum speram. Mă mulțumeam cu 25 de bani rest, nu că i-aș fi păstrat, Doamne ferește, n-am pus ban pe ban de când mă știu, îmi luam caramele în care-mi mai lăsam câte-o plombă, gumă de-aia în formă de țigară cu gust de cretă, gips și făină, cu care mă maimuțăream că fumez până mozoleam capătul cu ”filtru” sau un corn simplu, cât încă se mai găsea. 
Când lua tata salariul, eram boier, îmi dădea zece lei, aducea pui rotisat și câte-o rudă de salam București, ăla scârbos cu slănină multă și ațoasă și, asta v-am mai spus, doi-trei pui de găină, primăvara, că-s moartă după ei și acum.
Cu banii fugeam la cofetărie, la Cireșica și-mi cumpăram prăjitură Albina și Brifcor la jumătate de litru. Mă umflam și când alergam înapoi spre casă cloncănea brifcorul în mine ca valurile Dunării.
Azi m-a tentat să-mi iau o găleată cu smântână, dar mi-am zis că trăiesc prea periculos, așa că am luat baby mozarella, de la brânzeturi n-am nici pe dracu, decât eventual, mi se umflă buzele fără botox sau bătaie.
 M-am înjurat cu un cocalar în trafic, mi-am uitat banii acasă când m-am dus la poștă, mi s-a desfăcut cheia de la mașină și partea metalică a rămas în butucul de la portbagaj, m-am enervat pe dobitocul care-a parcat pe trei locuri, dar una peste alta, având în vedere c-a fost o frumoasă zi de 13, a fost bine că n-a fost rău. Adică, nu m-am certat cu nimeni, eu l-am înjurat cu ”fuți pe mă-ta” pe cocalarul cu Merțan care mi-a luat fața în sensul giratoriu, el mi-a arătat muie, dar nu ne-am bătut sau ceva, am fost civilizați.