sâmbătă, 1 octombrie 2016

”Taci, iubita mea...”

Vântul îi purtase și-i împrăștiase vorbele în așa fel încât ajunseseră pe alte continente, trecând peste mări și oceane, planând peste luciul apei, lăsând în urma lor pustiul tăcerii. Cuvintele lui ajunseseră astfel la alte destinatare năuce, ce nu-i cunoșteau nici vocea și nici vibrația ei, acel tremur din piept, frumos și cald ce-ți făcea timpanul să se-nfioare și inima să tresalte tulburată în adăpostul ei. Nimeni nu știa cui aparține vocea și cine vibrează în urma ei, al cui oftat se aude din toate părțile și nici a cui inimă se zbătuse cu disperare de câteva ori într-un piept necunoscut ce tresărise puternic, cu teamă de moarte.

”Taci, iubita mea, uite, îmi pun palma pe oasele ce te ocrotesc și nu te lasă să cazi din adăpostul lor. Nu, nu ești într-o colivie, ești în cuibul, adăpostul tău iar eu te mângâi și te liniștesc și-ți domolesc bătăile. Ești în siguranță atâta vreme cât te simt. Știu că doare, știu că uneori e de nesuportat, dar nădăjduim împreună că trece...”

Șoapta se pierdu pe sine într-o mare de gânduri amestecate, de voci ce se grăbeau să țipe una peste alta. Fiecare cerea ceva, fiecare își clama cu forță întâietatea. Puteam, eventual, să le fiu arbitru, dar eram prea sătulă de ele, prea obosită, sfârșită chiar, ca după muncă silnică și nu-mi doream decât să tacă. Și atunci am țipat la ele cu toată forța, până când au amuțit până la ultima, cea mai încăpățânată... iar când în sfârșit a tăcut și ea, am prins din nou vorbele lui risipite de vântul cald de vară, le-am pus una lângă alta în ordinea în care au fost rostite. Nu mai erau vagaboande prin lume, erau acasă. Toate. Nu lipsea nici una, le pusesem cap la cap ca pe un puzzle complicat. Și mi-au rămas mie, mi le-am însușit și le-am ascuns cât de adânc am putut, în așa fel încât să nu le găsească nimeni, niciodată.

Apoi m-am așezat pe iarbă, am luat un fir de pai și mi l-am pus între buzele crăpate și arse. M-am lăsat pe spate și m-am uitat la cer, era albastru, presărat cu norișori albi, ca florile de bumbac. Am început să cânt un cântec ale cărui cuvinte erau într-o limbă necunoscută mie și, totuși, le înțelegeam. Știam ce cânt iar vocea mi se întorcea cu ecou din munții de piatră ce-i ghiceam dincolo de câmpul de margarete ce-și unduiau tulpinile făcând să foșnească pământul sub mine...

”Taci, iubita mea, uite, îmi pun palma pe oasele ce te ocrotesc și nu te lasă să cazi din adăpostul lor. Nu, nu ești într-o colivie, ești în cuibul, adăpostul tău iar eu te mângâi și te liniștesc și-ți domolesc bătăile. Ești în siguranță atâta vreme cât te simt. Știu că doare, știu că uneori e de nesuportat, dar nădăjduim împreună că trece...”



Un comentariu: