Prizoniera

Reluase încercările timide de apropiere și mă trezeam dimineața cu poezii de jale și dor, știam că-i e dor, încă-l mai simțeam aproape, cu toată ființa mea. Voiam doar să nu se mai chinuie, să nu ne mai chinuim niciunul dintre noi doi. Fiecare vers al poeziilor lovea în adâncul inimii, răscolea bruma de liniște și seninătate ce mi-o căpătasem și mă azvârlea în hăurile dorului nesfârșit. Aștepta din nou un semn din partea mea: ”Lasă-mi un semn!” Refuzam să-l las, refuzam să-i dau de înțeles că-mi pasă sau că văd în ce stare e. Știam că dacă aș fi avut vreo inițiativă, el s-ar fi simțit din nou absolvit de orice vină și ne-am fi întors în același loc de unde plecasem atunci vara, în iulie, înainte de Casa fără Gânduri… Știam că lașitatea lui va prima din nou, iar în privința asta, avusese dreptate Fata Lumânăresei, ea îi cunoștea latura asta cel mai bine…

Narcisistul voia să știe că încă-l mai iubesc, doar așa, pentru ego-ul lui. Mă voia prizoniera lui, rezerva în caz că se satură de crizele gazelei sau dacă se termină butoiul cu miere de acasă…Voia să știe că-l aștept, că-i sunt la îndemână, că n-avea de făcut nimic altceva decât să mă țină ancorată în plasa lui de minciuni. Nu-i păsa de mine și nici de ea, de ceea ce simt și prin ce sentimente contradictorii și confuze treceam. Îi păsa doar de el, de binele lui iar eu nu mai puteam permite așa ceva. Nici nu mai puteam tolera ca el să dispună de restul zilelor mele, după cum avea el chef, după toanele și în funcție de furtunile lor de-acasă. Îmi conduseseră prea mult timp viața, fusesem o marionetă în mâinile lor. El o folosea pe ea ca să-mi transmită că sunt fericiți, în timp ce-mi transmitea mie că mă iubește. Ce om normal la cap face așa ceva?

Fragment din romanul IRIS