luni, 18 iulie 2016

Povestea ”petrenjelului”

Mi-am adus aminte de o poveste din prima mea carte, în care îi făceam mamei tabloul de spaima plozilor, dar și a adulților, una pentru că tuturor copiilor le e teamă de injecții, vaccinuri, dezinfectat răni și bandajat și, alta pentru că mama mea nu curăța ouă nimănui. Te trimitea, cum se zice acum, cu subiect și predicat, apăsat, cu sete, în pizda mă-tii.

Pe vremea când stăteam cu ea într-un sat unde primise repartizare și făcea naveta cu bicicleta de la un beteag la altul, zi și noapte, o femeie și-a trimis plodul cu o ”șpagă” pentru mama care nu știu de la ce suferințe groaznice îl scăpase cu un bandaj și un ”lasă, nu-ți ies mațele pe-acolo”, constând in niște ouă, poate și lapte, și o legătură de pătrunjel.


Plodul intră precaut pe poartă, alb de spaimă, era cam de vârsta mea, vreo 5 ani, dă cu ochii de mine, își mai vine în simțiri și zice pe nerăsuflate:

- Acasă-i doamna felceriță?
- Acasă, zic eu, strepezită de vișinele de la gardul ce da înspre casa lui Bace Ciucă.

Apare Tartorul în ușă, copilul înlemnește, cred că vede numai seringi de doi metri repezindu-se spre el. Începe să se smiorcăie.


-Doamna felcerițăăă, zice el printre muci, lacrimi și sughițuri... M-o trimis mama să v-aduc niște petrenjeeel... Ușurat parcă de sfârșitul misiunii învățată cuvânt cu cuvânt de-acasă, copilul dă să pună ofranda la picioarele înfricoșătoarei mânuitoare de seringi, iod și blasfemii.

Mamei îi place spaima plodului, o văd zâmbind ușor, semn că deja victima e moartă și îngropată și zice calmă:

- Zi-i lu` mă-ta să și-l bage-n pizdă.


Copilul o luase deja la goană pe uliță, ridicând praful în urma lui. Nu-mi aduc aminte dacă lăsase ”petrenjelul” pe jos sau îl luase cu el, chiar și eu eram uluită de reacția ei, dar îmi stăruie în minte râsul, expresia de satisfacție, știind ce groază băgase în băiatul acela, care, cu siguranță, nu s-ar mai fi întors nici mort în curtea noastră, nici dacă i-ar fi promis mă-sa că-l scutește de dus vaca toată vara...


Drept e că nici nu l-am mai văzut, nici măcar nu știam ”al cui e”, că eu stăteam mai mereu singură prin curte, prin podul grajdului părăsit de orice suflare de animal, țesând povești pe care le spuneam în șoaptă, ca nu cumva să vină Tartorul pe furiș să mi le-audă și să râdă de ele. Nu-i plăcea când țeseam povești, mă simțea departe și nu mă putea controla, dar eu învățasem de mică toate stratagemele prin care s-o țin în afara lumii mele, până seara când mă lua în brațe și mă culcușea cu capul între umărul și obrazul ei moale iar eu o țineam cu amândouă mâinile de după gât și îmblânzeam cumva Tartorul, Spaima Satului, care devenea ca prin farmec, doar Mămica Mea.






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu