miercuri, 20 iulie 2016

”Niciodată”


Am un șir lung de morți în urmă, nu insist să-i prezint și nici măcar nu voi menționa vreunul, în afara bunicului din partea mamei, pentru că atunci când a murit, cu totul și cu totul accidental, bând dintr-o sticlă cu Lindan în care crezuse că e apă, am realizat eu ce înseamnă să moară cineva.

Aveam 7 ani și am plâns două zile și o noapte, nebăgată de nimeni în seamă pentru că și ceilalți erau ocupați cu organizarea, cu bocitul etc... Am leșinat pentru prima și singura dată în viața mea, probabil pentru că mă hiperventilasem, eram obosită și sfârșită de jale. Nu neapărat după bunicul pe care nu-l cunoscusem prea bine. Îl vedeam seara când venea de la muncă, așezat la masă cu ochelarii pe nas și ziarul în mână, mâncând tăcut și încercam să-i atrag atenția, așa cum făceam cu bunicul celălalt, făcând sfoara, roata țiganului și orice altceva consideram eu că ar trebui să-l facă atent. Celălalt bunic se temea mereu că mă rup în două și insista să mă opresc, cu toate că el îmi punea pe dușumeaua din sufragerie-bucătărie, plapumi și pături, ca nu cumva să-și rupă ”fătuța” lui oasele. Tot el chema câte-un vecin să vadă ce nepoată talentată are iar nepoata, nu-și mai încăpea în piele de fericire.

Bunicul mamei doar întreba ceea ce se întreabă de obicei: când ai venit, ce clasă ești, cum ai terminat anul, ce face tata, ce fac ceilalți bunici, aceleași întrebări cu care mă obișnuisem de câțiva ani, de când devenisem conștientă că adulții au un cu totul alt fel de exprimare, total diferit de cel al meu. Nu-l impresionau tumbele mele și, toată vacanța il vedeam doar seara, în aceeași ipostază, cu ziarul și ochelarii pe nas. Era un bărbat scund, cu mustață a la Hitler, avea pomeții proieminenți pe care-i moștenesc și eu, fusese aspru, chiar foarte aspru cu copiii lui, ducând uneori asprimea la sadism. 

Când l-au pus în groapă și o fată îmbrăcată în alb, pe care pusesem ochii ca fiind lipsită de respect, încă din curtea bunicilor unde ținuse popa slujba de înmormântare, aruncase niște bulgări peste sicriu, am făcut o criză de isterie în toată regula... Fata aia, îmbrăcată în alb, arunca pământ peste bunicul meu și, dintr-o dată realizasem grozăvia, anume că n-am să-l mai văd NICIODATĂ! Sicriul coborât și cei câțiva bulgări de pământ aruncat de fată m-au făcut să înțeleg ce înseamnă acel NICIODATĂ, pe care îl spusesem și eu de nenumărate ori când mă supăram pe prietenele mele de la bloc și le spuneam eu lor sau ele mie că ”niciodată nu mă mai joc cu tine, in viața mea!”, dar mereu, peste o 10 minute, o oră, cel mult o zi ne împăcam ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat iar atunci îmi dădusem seama că, odată pus în groapă avea să plece definitiv și nu-l voi mai vedea vreodată cu ochelarii pe nas și ziarul în mână. Niciodată n-aveam cum să-l impresionez, dacă la anul, să zicem, reușeam în sfârșit să fac flick-flackul acela nenorocit cu care mă chinuiam mai bine de 2 luni și nu-mi ieșea cum trebuie... 

Abia m-a potolit mama, se speriase și ea de răbufnirea mea și, probabil, abia atunci observase că în acele două zile, copilul ei de doar 7 ani trăise singur o dramă iar în sufletul lui se petrecuseră schimbări atât de mari încât viața nu mai avea să fie la fel niciodată. Descoperise moartea și ce înseamnă ea...

În camera în care a stat trupul bunicului pentru priveghi n-a mai dormit nimeni, niciodată. Unchii și mătușile mele nici nu prea intrau în camera aceea. Doar  pe mine nu m-a deranjat niciodată că acolo se veghease un mort și dormeam liniștită în patul dublu în care nu mă-nghesuia nimeni.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu