Cu
timpul, odată ce crescuse și toți cei din jurul ei insistau că trebuie să se
maturizeze și chiar nu înțelegea care e treaba și de ce era așa de important
maturizatul acesta, în Lumea ei Perfectă veniseră tot felul de intruși
nechemați, neinvitați, de multe ori obrăznicături din acelea care spuneau că au
văzut lumină și-au intrat. Maturizarea i s-a părut mereu o mare tristețe, era
abilitatea fiecăruia de a încasa. Era momentul acela când accepți să fii sacul
de box al celor care aveau chef să dea în tine. De aceea, nu s-a lăsat cu una
cu două, periodic, mai rupea lanțul și evada în Lumea Perfectă, dădea afară
intrușii, o păstra curată cât putea de mult, până intrau alți și alți
nechemați. O muncă de Sisif care se numea Proces de Maturizare. La dracu` cu
ea, la dracu`cu toți nepoftiții!
Apoi, singurătatea nu i se mai păru o povară, nici
măcar nu părea s-o mai afecteze în vreun fel, singurătatea fizică începuse să-i
placă, izolarea și-o hotărâse ea, nu și-o impusese pentru că nu mai avea să-și
impună absolut nimic din momentul în care văzuse că nu se potrivește niciunui
tipar și nici nu trebuia să se străduiască să încapă în vreunul. În definitiv,
ea nu trebuia să mai mulțumească pe nimeni, doar pe ea însăși, în absolut toate
modurile în care dorea ea să se automulțumească. Vremurile când vorbise cu
sinele se întorseseră, erau doar ei doi și era perfect, de-acum, din Noaptea
Flăcărilor, nu ca atunci când zăcuse în pădure, murdară și pe jumătate moartă…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu