miercuri, 20 iulie 2016

Lampa

Mereu am fost atentă la tot ceea ce se petrece în jurul meu, mereu am fost curioasă, dar nu iscoditoare și, cum eram mai mereu singură pe-acasă, nici nu aveam cui să pun prea multe întrebări. Apoi m-am dezobișnuit, mama era prea obosită seara când ajungea acasă, aprindea lampa cu petrol din grindă, lampă care ajunsese pentru mine mai necesară decât chiar podul de la grajd și mă culca, după un scurt ritual numai al nostru.

Seara mă prindea de multe ori singură prin curte și aveam indicații clare să intru în casă la apusul soarelui și să aștept. Așteptam să vină ea... Între timp, întunericul cuprindea ulița pustie, turma cu bivoli băloși trecuse demult iar de pe lavițe se retrăsese lumea prin case. La țară, după ce apunea soarele, lumea se culca, a doua zi aveau de muncă la câmp și la animale, dar eu, în camera aceea ce devenea din ce în ce mai întunecoasă, stăteam cu spatele lipit de canapea, căutând umbre, înfiorată de poveștile cu stafii și strigoi ce le auzisem peste zi de la copii sau babele din sat.

N-aveam cum să ajung la lampă, nici dacă m-aș fi urcat pe masă și, oricum, era un tabu de netrecut. N-aveam voie să umblu la chibrituri și oricum, nici nu le-aș fi găsit, mama le ținea bine ascunse, de când dăduse Petrică foc la o căpiță de fân, fapt ce-i adusese o mamă de bătaie de-l scosese tanti Florica, mă-sa, aproape leșinat din mâinile lui Trăian, ta-su.

Florica și Trăian se băteau și între ei ca chiorii, mai ales după ce trăgeau la măsea. Nu erau bețivi, doar că mai pileau din când în când. La țară, până și bețiile erau altfel... Eu n-am văzut vreun țăran în satul acela picat prin șanțuri iar când se adunau la băut, cântau de răsuna toată valea. Asta mi-a plăcut tare și mi-am amintit acum o săptămână, la munte, când două adolescente urcau dealul la Minerva, cântând. Ziceam de Florica și Trăian, că se cafteau din când în când, Petrică, băiatul lor, cădea victimă colaterală și o lua și el pe cocoașă. Nu tocmai nevinovat, era prăpădit și al dracului și, deși știa că mănâncă bătaie soră cu moartea, nu se abținea de la nimic. V-am povestit că i-a furat ceasul lui taică-său de l-a căutat ăla ca disperat pentru că pe vremurile alea, să ai un ceas de mână Pobeda, era semn de mare fală. Nu înțeleg de ce Trăian n-a fost mulțumit când l-a găsit pe piciorul din față al vacii pe care o ducea Petrică la pășune și nici de ce a trebuit să-l rupă cu biciul pe Petrică, în loc să se bucure că și-a găsit sărăcia aia de ceas, când el știa cât e ceasul numai uitându-se după soare. A zăcut Petrică atunci vreo două zile, dar a zăcut mai mult când se dovedise a fi un mic piroman și a dat foc căpiței de fân.

Eu n-aveam voie să mă joc cu el decât când era mama acasă, de când imi arătase Petrică puța și mă invitase să facem fu-fu-fu iar eu nu pricepeam și pace de ce-mi arată degețelul acela din pantaloni și ce naiba era fu-fu-fu-ul ăla. Judecând după reacția mamei, care auzise de la geam, era ceva ce nu trebuia să se întâmple iar după felul în care Petrică a fugit, lovindu-se cu călcâiele în turul pantalonilor, înțelesesem că din ziua aceea am să-l văd rar și doar cu mama de față, ceea ce s-a și întâmplat. Nu cred că l-a pîrît mama lui Trăian, altfel aflam iar că a zăcut la pat, dar știu că mereu când îl vedea, ridica o sprânceană și-i făcea cu degetul. Lui Petrică îi ajungea atât și dispărea imediat.

Îmi amintesc și acum de serile acelea pe întuneric, m-au marcat într-un fel. Frica m-a învățat să stau mereu cu spatele la perete, ca să mă protejez, să nu fiu luată prin surprindere, dar nu mă tem niciodată, de nimic ce vine din fața mea. Îmi amintesc și de momentul în care auzeam poarta, de clipele în care încă mă gândeam că strigoii sunt cei care vin să mă mănânce sau mai știu eu ce grozăvie făceau ei copiilor și de ușurarea când vedeam lumina lanternei mamei prin curte. Teama și strigoii dispăreau ca prin magie, ca magia cu care mișca unchiul meu preferat cu voce frumoasă, paharele din aluminiu cu înghețată de la cofetăria din Tinca, pe masă. 

Aprindea lampa cu gesturile ei hotărâte și calme, de femeie singură, apoi mă privea cum fac ochii mari de la lumină. Mă lua în brațe și mă-ntreba dacă mi-a fost frică. Mințeam cu gura știrbă de dinții de lapte... Nu, nu mi-a fost frică delooooc, nici măcar un pic, mami... Voiam să fiu ca ea, curajoasă și fără teamă, ei nu-i era frică de nimeni și de nimic, nici de strigoi și nici de oameni...



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu