miercuri, 1 iunie 2016

Vișine acre și mere dulci

Obișnuiam să mă urc în vișinul din spatele casei care, cred, aparținea lui Bace Ciucă, vecinul de peste gard. Ei n-au avut copii și au botezat-o pe soră-mea, implicit, m-au adoptat și pe mine, doar eu fusesem prima acolo.

Mă strepezesc și acum cu gândul la vișinele alea, dar copil fiind, nimic nu mi se părea prea acru. Din vișin mă dădeam singură jos, cu bluzele pătate, imposibil de curățat. Mama ridica sprânceana fioroasă, dar nu-și prea bătea capul cu mine pe vremea aia, se învățase să-mi lase lesa mai lungă, atâta vreme cât nu ieșeam din curte sau livadă.

În livadă, aveam un măr preferat, nu pentru merele lui viermănoase ci pentru că era cel mai ușor de cățărat. Scund, bifurcat fix unde trebuia să-mi pun picioarele, plin de mere mărunte și dulci. Mă cățăram cu ușurință, mâncam mere până mă durea burta și apoi venea momentul să mă dau jos.

Mă învârteam pe toate părțile, când cu spatele, când cu fața, întindeam un picior să ating vreun ciot mai ieșit în afară și nu găseam nimic. Mă apuca disperarea, apoi plânsul, în timp ce țipam după mama pe toate tonalitățile: Maaaami, mamaaa, mămicăăăă, mămicuța meeea! Nimic. Făcea pe surda. O enerva că insistam să mă cațăr în nenorocitul de măr, fără să mă pot da jos, la fel cum se enerva pe soră-mea mai târziu, când se urca până la etajul 4 și de-acolo începea circul, se temea să coboare.

Când în sfârșit mă convingeam că ori mama a murit subit de nu mă aude, ori a surzit, cuprindeam pomul în brațe și-mi dădeam drumul, zdrelindu-mi un obraz, burta și pulpele. Mă duceam în casă să verific dacă mama a murit, o găseam amestecând senină în tocăniță sau ce-o fi avut ea pe sobă și-o întrebam printre lacrimi, sughițuri și muci, de ce n-a venit să mă salveze. Răspunsul mă năucea: ca să te înveți minte să nu mai faci ceea ce știi că nu poți! După ce sărăcie te tot urci acolo dacă nu știi să te dai jos?

Ei bine, nu m-am învățat minte... Învățasem să sar direct de pe bifurcația pe care-mi țineam picioarele în timp ce mă-ndopam cu mere dulci, fără teamă că-mi vor ieși mațele pe undeva, dacă mă rănesc. Și dulcea mea răzbunare era să intru în casă și să mușc sfidătoare dintr-un măr, în fața mamei, fără un cuvânt. Pufnea cu dispreț, dar nu mai avea ce zice... Crescusem.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu