miercuri, 1 iunie 2016

Spre lac. Cearta

Drumul până la lac era destul de lung. Sinele mergea cu un pas în urmă, încercând să deslușească ce-i dădea ea de analizat și, cum avea pretenția să-i verifice fiecare posibilitate, ipostază, fiecare cuvând, orice privire sau atingere, toate amintirile adunate la un loc, risipite și iar regăsite, se simți ca un sclav, ca un viețaș la ocnă. ”Femeia asta mă termină, o clipă de răgaz nu-mi dă... Și când te gândești că încercam s-o țin trează, în loc să mă fi bucurat de pustietatea mea fără ea, când n-aveam nimic de făcut decât să scormonesc nițel subconștientul, ca să mă distrez și s-o fac și pe ea curioasă cînd se trezea. Acum mă chinuie cu gândurile și întrebările ei la care, să fiu cinstit, nu știu întodeauna să-i dau un răspuns. Am încercat tactica să-i răspund ce vrea ea să audă, dar n-a ținut. Îi place să se chinuie și implicit, mă chinuie și pe mine. Oare de ce n-am fost distribuit cuiva mai puțin pretențios și introspectiv? De ce tocmai fâșneței ăsteia care, în pofida staturii ei mignone, e în stare să comande o armată și să pună creierii oricui pe moațe?”

- Te-am auzit, să știi...

- Normal că m-ai auzit, doar locuiesc în tine, numai umbra mea umblă ca un țigan în spatele tău. Mă mai chinui mult? Primește-mă la loc și hai să terminăm nebunia asta. Te duc înapoi în Lumea Nouă, te las să dormi cât vrei, să-ți stresezi animalele uitând de el, făcându-le să pleznească de sătule. Te las să faci ce vrei, dar încetează să ne chinui!

- Știi și tu că nu pot pleca până nu aflu, până nu știu exact, cuvânt cu cuvânt ceea ce am de aflat. Și nu pot pleca pentru că aici e Lumea mea, surprizele nu sunt atât de șocante ca Dincolo. Aici mă pot surprinde oamenii cu acțiunile lor, cu minciunile și trădările lor, cu fricile lor. Dincolo mă surprind doar pe mine dacă creez o cămilă cu 4 cocoașe. Acolo e cum vreau eu, aici rareori se întâmplă să fie cum îmi doresc și asta mă incită, mă irită și mă face să fiu cu atât mai căpoasă. Bine că nu m-am acrit, stafidit, scofâlcit sau paradit la cap.

- S-o crezi tu, murmură Sinele, ca apoi să-i rânjească ăn dreptul urechii drepte, unde până mai ieri i se șopteau prăjituri cu ciocolată vocale, am glumit!

Nici măcar nu-l învrednici cu o uitătură piezișă de-a ei, îl ignoră cu oarecare generozitate, știind că-l obligase la o poziție de inferioritate făcându-l să umble în urma ei.”Așa-i trebuie, în fond, rolul lui era să mă protejeze, nu să stea degeaba la căldurică, așteptând să-l răcoresc eu cu niște înjurături groaznice, că de l-aș fi putut bate, praf îl făceam!”

- Nu aveam ce face, sări Sinele ofensat... Nu m-ai ascultat, ba mai mult, m-ai ignorat, m-ai desconsiderat și m-ai călcat în picioare. Te înhăitaseși cu Instictul pe care-l lauzi la toată lumea, primitivo! Și el ți-a copt-o, n-aveam ce să mă bag între voi, umblați toată ziua de gât unul cu altul, rânjind ca două maimuțe, de parcă nimeni și nimic nu v-ar fi stat în cale. Eu înțeleg rolul lui, știu că te-a apărat când a fost nevoie, dar au fost acțiuni spontane, scurte, ce n-au implicat deloc Rațiunea, care, a propos, e și ea supărată pe tine, cum ar trebui să fiu și eu, de altfel, în loc să umblu în urma ta ca un câine, ar trebui să te fac să te ții tu după mine, încrezută ce ești!

- Lasă istericalele, problema ta e că nu pricepi și pace, că faci parte dintr-un întreg, că tu fără restul nu însemni nimic. Și da, mă înhăitasem cu Instinctul pentru că era vremea lui, avea rolul lui și nu, nu m-a înșelat nici de data aceea. Atâta doar că el e răspunzător doar pentru mine și și-a făcut treaba bine, ca de obicei. Nu poți să-l acuzi de nimic, decât eventual dacă ești gelos ca o adolescentă pe care a părăsit-o iubitul pentru alta. Uite, se vede lacul, nu te mai văicări, așează-te undeva la umbră să te răcorești la Ego și să-mi ții mintea și sufletul ca pe ochii din cap. Ca pe ochii mei, că tu nu ai.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu