joi, 2 iunie 2016

Povețe pe potecă

-Nu te mai gândi, te rog… Eu încerc să te protejez de tine însăți, de Mintea ta, de Inima ta. Uită-te la ea, s-a blegit iar, abia mai bate. Îi plac poveștile tale și tânjește după ele. Abia așteaptă să fugi din realitate, să-i amintești de Omul cu Urechea Lipită de Ea și parcă moare, învie, tresaltă, plânge, jelește și tânjește. Nu ți-e milă de ea? A trecut prin atâtea, săraca… Și vezi, e mereu zâmbitoare, mereu atentă și caldă, n-ai zice că e o bucată de carne care pompează sânge prin trupul tâu, ținându-te, ținându-ne în viață, ai zice că e o entitate, o ființă, o zeitate, un ceva cu voință, creier și dorințe proprii. Nu-i așa că uneori ai impresia că în tine mai locuiește cineva? Nu merită s-o cerți, zău, ea e doar barometrul ființei tale. Ai putea să zici ”merci” că n-ai îmbolnăvit-o, că n-ai fărâmat-o, că n-ai zdrobit-o.

Ar trebui să-i fii recunoscătoare că-ți mai temperează impulsivitatea data de nesiguranță, de tendința de a te apăra chiar și când nu te paște niciun pericol. Ar trebui s-o iubești… Nu așa cum iubește ea, pentru că nu poți, creierul tău poate fi și rece, și crud, și detașat, ea însă n-are cum să fie altfel decât ți-am descris-o: blândă și caldă, ca o bunică bătrână cu mâinile în poală, pe laviță la poarta casei. Și te rog, fii îngăduitoare, las-o să-și aducă aminte de ce vrea ea, las-o să tânjească, să jelească sau să se bucure în legea ei. Oricum o face, dar tu o întristezi cu severitatea pe care ți-o impui pentru că ea știe că tu te străduiești să pari așa. N-ai cum s-o minți pe ea, cum nu mă poți minți nici pe mine, nici pe Subconștientul tău, ăsta de nu zice nimic acum când suntem în febra dezbaterilor, poate doar Ego-ul tău e de altă părere. Însă cu el, eu nu mai vorbesc. E un prost, un încrezut și-un papa-lapte. Tace și el, se semețește doar când e vorba să faci câte-o prostie. Apare și el ca un parvenit ce este, își dă aere și, de obicei, strică tot ce clădim noi.

Să știi, când eram pe mal și-ți țineam Inima și Mintea în brațe, aproape adormise, extenuată. Pulsa domol, frumos, visa cred. Visa frumos, până ai început tu să dai din gură în apă și mi-ai trezit-o. Dă-i un răgaz, dă-i și ei măcar două minute de libertate și n-o mai repezi când îți vorbește așa cum știe ea, cum simte de ea, de Urechea ce-o Asculta. Tu câtă atenție i-ai dat vreodată? De câte ori ți-ai pus palma pe ea, în afară de momentele în care te durea în piept? Îți spun eu, n-ai făcut-o niciodată. Nici măcar nu te-ai bucurat că încă bate în momentele în care ar fi trebuit să se oprească de tot, când nu mai putea și trăgea să moară. Nici măcar atunci n-ai atins-o, n-ai iubit-o și nu i-ai arătat măcar puțină grijă. Vezi tu, vorbești cu noi, ne cerți, ne ierți, ne accepți ca fiind parte din tine, dar niciodată nu ți-a trecut prin cap că avem nevoie de dragostea ta. Avem nevoie să ne iubești, adică să te iubești pe tine însăți. Mă și mir, proastă nu ești, rea nu ești, dar crezi că poți iubi doar ființe din exteriorul tău? De ce te poți bucura de un copac, de exemplu, de o pasăre și nu te bucuri niciodată că ai o inimă caldă în piept? Sau că ai un Sine atât de profund și de grijuliu ca mine? Sau o Minte brici? De fapt, doar pe ea o iubești, ești superficială și crezi că doar Mintea te conduce prin viață, chiar și acum pe poteca asta, deși ea nu face decât să-ți pună un picior înaintea celuilalt…




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu