-Atunci înțelege că am
propria viziune asupra vieții tale, am memoria mea, am putere. Nu sunt doar o
bucată de carne care-ți pompează ție sânge în instalație, sunt o entitate care
poate exista și fără Mintea ta, fără Sinele tău. Singurul fără de care nu pot
trăi, e Sufletul tău, doar de el am nevoie. Carcasa ta nu e importantă, va
îmbătrâni, se va ofili, dar eu voi rămâne la fel de vie, chiar dacă
Iris se așeză pe iarbă,
se întinse pe spate cu fața la soare. Lacrimile i se prelingeau pe tâmple. Nu
știuse sau nu înțelesese până acum că nu e singură, că-n trupul ei e o lume
întreagă, nu atât de diferită de cea de dinafară. Se simțea un fel de Christofor
Columb al propriei existențe, al întregii sale ființe. Adormi pe iarba moale,
la marginea pădurii, în țârâit de greieri. Se lăsa seara…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu