sâmbătă, 25 iunie 2016

Fragment din capitolul ”Cronici Onirice”

M-am trezit mai târziu într-un tren. El stătea în mijlocul vagonului și plângea. Avea o cămașă bleumarin, sintetică, din aia lucioasă, cu mâneci lungi și manșetele descheiate, întoarse. Îl durea capul, de asta plângea.

- Am ceva de cap în geantă, i-am zis, grăbită să-i iau suferința, căutând febril cu o mână în buzunarul poșetei, acolo unde știam sigur-sigur că are ceva de dureri de cap. Apoi l-am cuprins de mijloc și-l țineam strâns, lipită de cămașa aceea udă de transpirație, i-am dat medicamentul iar el s-a învârtit cu mine în brațe, pe loc, fără să mă ia pe sus, doar mă învârtea ca într-un dans de bucurie că scăpase de durere. 


Când am coborât din tren, el dispăruse. Pe peron mă aștepta Azaleea. Am luat-o de braț și ne-am dus înspre casa ei, printre tufe de flori. Casa s-a ivit de după o colină. Frumoasă, înaltă. Un domn stătea la o masă rotundă, cu o cafea în față, bonom, cu un aer de francez în concediu. Pe o sfoară, atârnau niște dovleci din aceia cu coada ca un mâner, care se pun la uscat, până rămâne doar crusta lor tare și se golesc pe dinăuntru de miez.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu