Bucolic,
jucăuş, edulcorat şi cu umor. Angela Tocilă şi renaşterea şantierului
micro-novelei fantastice
Iulian
Chifu
Nu sunt critic de artă, cu atât mai puţin critic de
carte. Dar cum Angela Tocilă, o prietenă veche, a îndrăznit să-mi prefaţeze şi
să descrie o carte de specialitate a mea, în Relaţiile Internaţionale, curajul
său m-a contaminat, reuşita m-a ambiţionat şi am acceptat şi eu să citesc şi să
îi apreciez colecţia de miniaturi pe care le-aş situa în zona şantierului
micro-novelei fantastice.
Prospeţimea, iuţimea cuvântului, asprimea
auto-criticii din propriile crochiuri ale juneţii, căderea în ludic şi bucolic,
semănătorismul din amintirile din copilărie şfichiuit cu umorul subtil, de
excelentă calitate, totul combinat cu penelul înmuiat în călimara micro-novelei
citadine de mahala ascunsă între blocuri totul e şantierul creaţiei Angelei. Şi
nu m-am abţinut să văd şi colecţia iubirilor Angelei Tocilă, pe care le văd mai
repede drept caricaturi succinte ale realităţii inconjurătoare, moravuri şi
tipologii ale dragostei la repezeală pe care o practică semenii noştri astăzi,
decât colecţie a propriilor experienţe. O epopee luminoasă, ca picături rupte
din soare, cu nimic încrâncenat, tenebros sau asuns în valuri de ceaţă.
Nu mai puţin inedite sunt povestioarele cu personaje
politice, în parabole şi hiberbole epice construite frugal sau profund, în care
preferaţii Crin, Ghişe şi Ion Iliescu sunt beneficiarii exclusivi ai
naraţiunilor fantastico-realiste. Realiste prin referinţe şi trăsături, decupate
din realitate şi întreg mozaicul recompus ingenios şi fantastic în „tocilisme”
caracteristice care pot comunica emoţii, sentimente şi crochiuri ale sufletului
Angelei în raport cu personajele şi faptele disecate şi recompuse. Un Picasso
al condeiului, înclinat spre decupaje şi ciuntiri cu foarfeca şi recompuneri de
povestiri din mozaicul aşezat inedit şi fără reguli aparente, dar cu atâta
semnificaţie şi profunzime.
Angela Tocilă îşi iubeşte trecutul, amintirile,
poveştile, aşa cum îşi îndrăgeşte duios personajele din istrioarele zidite în
carte, precum construia poveştile copilăriei la bunicii paterni. Piscina din
coteţ, dispensarul din cămară şi spaţiul visărilor din grajdul bunicilor au
devenit modele cu care se joacă decupând şi relipind părţile într-o formă
inedită şi recompunându-şi propria lume în care imaginile se topesc în emoţii,
formele în percepţii şi culorile în sentimente dulci ce reflectă transparent
asprimea judecăţii sale pentru cei ce-i sunt subiecţi şi modele în faţa
şevaletului care i-a lipsit şi pe care-l regretă astăzi, la maturitate.
Prospeţimea inedită, expresivitatea şi originalitatea
cred că adună senzaţiile din proza scurtă a Angelei Tocilă. Şi-mi place să o
citesc pentru că se împărtăşeşte cu curaj şi fără preget, presărând toate
simţirile sale în povestirile creionate metodic şi jucăuş, printre zâmbete şi
zumzet de albine, în picături din soare, aşternute altfel liniar şi regulat în
cuvinte negre pe pagina albă din faţa noastră. Semnificat şi semnificant
deopotrivă, respiră grandios în rândurile sale. Mă-nclin!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu