Prefața volumului ”Picături din Soare”

Bucolic, jucăuş, edulcorat şi cu umor. Angela Tocilă şi renaşterea şantierului micro-novelei fantastice

Iulian Chifu

Nu sunt critic de artă, cu atât mai puţin critic de carte. Dar cum Angela Tocilă, o prietenă veche, a îndrăznit să-mi prefaţeze şi să descrie o carte de specialitate a mea, în Relaţiile Internaţionale, curajul său m-a contaminat, reuşita m-a ambiţionat şi am acceptat şi eu să citesc şi să îi apreciez colecţia de miniaturi pe care le-aş situa în zona şantierului micro-novelei fantastice.

Prospeţimea, iuţimea cuvântului, asprimea auto-criticii din propriile crochiuri ale juneţii, căderea în ludic şi bucolic, semănătorismul din amintirile din copilărie şfichiuit cu umorul subtil, de excelentă calitate, totul combinat cu penelul înmuiat în călimara micro-novelei citadine de mahala ascunsă între blocuri totul e şantierul creaţiei Angelei. Şi nu m-am abţinut să văd şi colecţia iubirilor Angelei Tocilă, pe care le văd mai repede drept caricaturi succinte ale realităţii inconjurătoare, moravuri şi tipologii ale dragostei la repezeală pe care o practică semenii noştri astăzi, decât colecţie a propriilor experienţe. O epopee luminoasă, ca picături rupte din soare, cu nimic încrâncenat, tenebros sau asuns în valuri de ceaţă.

Nu mai puţin inedite sunt povestioarele cu personaje politice, în parabole şi hiberbole epice construite frugal sau profund, în care preferaţii Crin, Ghişe şi Ion Iliescu sunt beneficiarii exclusivi ai naraţiunilor fantastico-realiste. Realiste prin referinţe şi trăsături, decupate din realitate şi întreg mozaicul recompus ingenios şi fantastic în „tocilisme” caracteristice care pot comunica emoţii, sentimente şi crochiuri ale sufletului Angelei în raport cu personajele şi faptele disecate şi recompuse. Un Picasso al condeiului, înclinat spre decupaje şi ciuntiri cu foarfeca şi recompuneri de povestiri din mozaicul aşezat inedit şi fără reguli aparente, dar cu atâta semnificaţie şi profunzime.

Angela Tocilă îşi iubeşte trecutul, amintirile, poveştile, aşa cum îşi îndrăgeşte duios personajele din istrioarele zidite în carte, precum construia poveştile copilăriei la bunicii paterni. Piscina din coteţ, dispensarul din cămară şi spaţiul visărilor din grajdul bunicilor au devenit modele cu care se joacă decupând şi relipind părţile într-o formă inedită şi recompunându-şi propria lume în care imaginile se topesc în emoţii, formele în percepţii şi culorile în sentimente dulci ce reflectă transparent asprimea judecăţii sale pentru cei ce-i sunt subiecţi şi modele în faţa şevaletului care i-a lipsit şi pe care-l regretă astăzi, la maturitate.

Prospeţimea inedită, expresivitatea şi originalitatea cred că adună senzaţiile din proza scurtă a Angelei Tocilă. Şi-mi place să o citesc pentru că se împărtăşeşte cu curaj şi fără preget, presărând toate simţirile sale în povestirile creionate metodic şi jucăuş, printre zâmbete şi zumzet de albine, în picături din soare, aşternute altfel liniar şi regulat în cuvinte negre pe pagina albă din faţa noastră. Semnificat şi semnificant deopotrivă, respiră grandios în rândurile sale. Mă-nclin!