luni, 23 mai 2016

Înapoi în Lumea Veche - Șocul regăsirii

Întoarcerea în Lumea Veche fusese destul de bruscă. De fapt, așa cum ceruse cu atâta ardoare Sinelui, după ce-și manifestase intenția de a muri definitiv, în loc să fi rămas acolo, pe țărmul acela pustiu, lângă marea cu delfinii de care uita uneori și-i lăsa să facă salturi, în loc să le mai dea câte-o pauză, omițând din lipsă de experiență și exercițiu că tot ceea ce-și imaginează, prinde viață și se comportă exact așa cum gândea ea. Extenuase la culme delfinii, păsărelele ei răgușiseră iar căprioarele stăteau să pleznească de atâta păscut.

Și se trezise din nou în iureșul Lumii Vechi, năucă după liniștea și bucolicul Celei Noi, în mijlocul unei intersecții unde claxoanele o asurzeau, speriată de aglomerație, cu praful inundându-i nările, înțepându-i ochii, vuietul urban îi răvășea gândurile într-atât încât pierdu contactul cu Sinele. Se panică pe moment și se trezi țipând după el, ca un copil pierdut de mamă.

Unde dracu ești, afurisitule, când am nevoie de tine? Unde m-ai adus, de ce mă pui mereu în situații imposibile și mă lași să mă descurc singură, ca apoi să vii rânjind ca prostul și să-mi spui ”ți-am zis eu c-ai să ai mereu nevoie de mine” sau ”tuto, nu ești în stare să faci nimic fără mine!”. Atâta obrăznicie încape în tine, atâta orgoliu și uneori, să știi că te suspectez de răutate în stare pură, de n-ai cum să-mi aparții, n-ai cum să fii al meu, din moment ce eu sunt rea doar la nivel declarativ și cel mult, dacă sunt provocată?

Sinele tăcea, probabil, speriat și El, încuiat într-unul din sertărașele minții, tupilat de frică, măcinat de remușcări că n-o dusese barem pe-un imaș cu vaci sau oi și-o plantase în mijlocul drumului unde-o claxonau toate mașinie și-o înjurau șoferii, scoțând degetele mijlocii pe geamurile lăsate. ”Pe unde-oi mai scoate-o la capăt cu ea, încăpățânata asta e în stare să mă ignore și să doarmă iar zile-n șir, doar ca să mă ignore și să mă lase singur și tăcut iar tăcerea mă omoară încet?!  Ea știe, ticăloasa, o face dinadins, cică se protejează de Mine, de parcă n-ar ști că la un moment dat va fi nevoită să stea trează și, cum încă nu s-a tâmpit, n-are încotro, mă va asculta sau, mă rog, se va certa cu mine, ceea ce mie mi-e egal pentru că orice formă de atenție e o recunoaștere a faptului că suntem inseparabili. De-aș putea cumva să-mi înfrâng teama, s-o pot scoate de-aici, s-o duc undeva în câmp sau în pădure, să ne treacă spaimele la amândoi, apoi, cu siguranță, cădem la pace...

O găsi, câteva clipe mai târziu ca prin minune, la marginea unei păduri. Își ținea mâna pe piept, în dreptul inimii, încercând parcă, să-i domolească bătăile grăbite, inspirând adânc aerul curat. Ochii îi alergau în toate părțile, ca unui iepure speriat iar Sinele știu că e momentul în care poate îndrăzni să apară.  De obicei, da, apărea obraznic și superior, dar de data asta se insinuă umil, jenat de proasta inspirație, de fapt, nici nu avusese niciun fel de inspirație când o trântise la loc în Lumea Veche. Considerase doar că-i face pe plac, enervat de insistența ei de a reveni în mizeria Lumii în care niciun om zdravăn la cap nu s-ar fi întors de bună voie. ”În fine, îți zise, asta ai vrut, asta ai căpătat...” dar în mintea ei susură suav un ”iartă-mă”.

Îl iertase deja, din clipa în care inima încetă să i se mai zbată iar zgomotul străzii și al claxoanelor nu se mai auziră, recunoscătoare, prea recunoscătoare pentru a-l mai certa. ”Doamne, ce spaimă am tras...” Sinele răsuflă ușurat, bucuros că scăpase de muștruluială, de reproșuri sau de crizele ei de isterie, crize de care, sincer fiind, cam uitase, le cam ducea dorul, de când ea instaurase Regula Liniștii Autoimpuse, în care nu-și mai dpdea frâu liber acceselor de furie, accese ce sfârșiseră prin a nu mai dori să iasă la suprafață, de parcă nici n-ar fi fost libere vreodată. Liniștea Autoimpusă îi mai adusese un beneficiu, o făcuse moale și blândă, condiție imperativă pentru nevoia ei de somn din Lumea Nouă, absurda nevoie de somn pe care Sinele n-o înțelegea și chiar o mințise că există o Regulă împotriva dormitului. 

Faptul că ea reușise să adoarmă ori de câte ori avea chef să scape de el, îl făcu să pară mincinos, ceea ce și era, în cazul ăsta. O voise trează, exuberantă, voise să-i dea ocazia să guste din singurătatea după are tânjise în Lumea Veche, nevoie pe care o uitase exact din momentul in care-o trântise pe țărmul acela pustiu. Nu de singurătatea aceea avusese ea nevoie, adevărul e că ea voia să fie singură in termenii și în condițiile ei, Sinele o prinsese taman în dispoziția de a mai vrea ceva de la Lumea Veche, când încă nu avea sootelile închise cu Ea și cu cei ce o populau, chiar dacă la vremea aceea,  nici oamenii, nici Lumea nu-i erau prea dragi.

”Greu te mai înțelege cineva... ” îndrăzni Sinele.
”Să taci, să nu te-aud!”
”Facem istericale în sfârșit?”
”De-aș putea, aș alerga prin pădurea asta, m-aș izbi de toți copacii până te-aș pierde. De-aș putea, te-aș trimite eu în Lumea Nouă, să stai singur acolo până te tâmpești și-ți piere aroganța asta atotștiutoare cu care mă scoți din minți. De-aș putea, te-aș atârna într-un copac și nu m-aș mai uita înapoi, cu riscul de a mă pierde pe mine însămi, așa sătulă sunt de tine și de experimentele la care mă supui, de parcă ți-aș fi dușman și n-ai fi parte din mine, de parcă te-ai juca cu viața mea, a NOASTRĂ. Ești insuportabil!”

Intră în pădure cu Sinele după ea. Nu mai îndrăzni s-o tulbure, noroc că n-avea picioare să foșnească printre frunze, știa că n-ar fi tolerat nici atât. Hotărî că e nevoie să-i dea o pauză.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu