miercuri, 4 mai 2016

De pe la blocul meu...

Am fost la blocul meu, unde-am crescut. Uneori am impresia că nimic nu s-a schimbat, doamna Costa, în halat și papuci, îl ținea pe Lacika de vorbă. El bătea covoarele pe bara pe care mi-am petrecut aproape toată copilăria încercând s-o depășesc pe Nadia Comăneci, restul copilăriei mi l-am petrecut pe scenă recitând poezii patriotice de căcat. 
Lacika stă cu părinții și acum, la etajul 2. Un copil întârziat mintal, de care-și băteau joc meltenii mai mari de la bloc, punându-l să le facă pantofii, umilindu-l în fel și chip. Eu i-am spart capul o dată, cu o bucată de lemn, nu mai știu de ce mă enervase în așa hal încât am dat cu stânga și l-am nimerit fix în tâmplă. Mi-a părut rău după aceea, văzându-l plângând și țipând după maică-sa și taică-său, mereu la fel: Edes anyaaa, edes apaaa...
Îl băteau și ai lui, îl auzeam de jos cum se ruga de taică-său: ne bancsad, apuci, ne bancsad... (nu mă bate, tăticule).
Lacika are o fată, nevasta l-a părăsit, fata e curvă pe Borșului și i-a făcut un nepot. Acum se pare că e iar însărcinată, îi mai face o bucurie. Nici ea nu e prea deșteaptă, săraca, n-are de unde.
Mi-am amintit azi că Lacika înălța mereu zmee, erau frumoase, bine calibrate, le făcea singur și-l ajuta tată-său. Când nu înălța zmee, alerga cu plasa după fluturi, cu soră-mea.
Mi-am amintit și de covoarele pe care le bătea tatăl lui când erau mici, persane din alea roșii cu motive geometrice, astea de azi erau noi. Cunoșteam covoarele tuturor vecinilor, muream de ciudă că-mi ocupau bara. Uneori, când merg pe-acasă, mă mai atârn de ea. Îi simt răceala și forma atât de familiară palmelor mele și mai nu mă cațăr pe ea. Cum v-am spus, unele lucruri nu se schimbă niciodată.
Nici Lacika nu pare schimbat, deși e adult încercat de viață, un om fără noroc...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu