miercuri, 18 mai 2016

Cap. Cronici de balamuc

Jarmila (fragment)


Jarmila era un spectacol în sine, n-avea stare, tot timpul își căuta ceva de făcut și când nu găsea pe cineva dispusă să se lase pensată sau fardată, ieșea în curte și-o fugărea pe una mai grasă ca ea, s-o facă să slăbească. Într-o zi, se îmbrăcă civil și-o tuli din spital. Se întoarse cu un tablou imens, pictat cică, de ea, pentru o mănăstire. Era o icoană naivă pe care o proptise pe chiuvetă și se prefăcea că o retușează. Își adusese și pensule, și trei borcane cu vopsea care puțeau îngrozitor. Nebunele din alte saloane veniseră să vadă opera și să se-nchine. Salonul lor devenise loc de pelerinaj și asta o înfurie... Îi sugeră Jarmilei să meargă să picteze afară unde are lumina mai bună și unde puteau s-o vadă toți nebunii din spital. Până la urmă, vanitatea Jarmilei fu satisfăcută pe deplin când asistentele îi expuseseră ”opera” în sala de mese, pentru a opri circul și pelerinajul la icoană.

Jarmila nu-și lua medicamentele, le ținea în gură până pleca asistenta, apoi le arunca. Nici nu era de mirare de unde avea atâta energie, când după ora 7 seara, erau toate leșinate, una mai zombi ca cealaltă, doar Jarmila bântuia prin spital, cânta, asculta muzică la un casetofon ce și-l luase cu ea la internare, crezând că se duce la Felix. 

Jarmila chiar nu era violentă, era doar enervantă uneori și trebuia mereu să-i spună să tacă, să dea mai încet muzica, să lase fata în pace, să n-o tundă, să n-o penseze. Jarmila se executa de fiecare dată, dar să tundă fata ținea morțiș, ca orbul de traistă. Norocul fetei ce se așezase docilă pe un scaun și așteptă s-o ”aranjeze” Jarmila care se pricepea la toate, fusese că nu avea foarfece și aștepta asistentele cu tratamentul, să-i dea una. În spitalul de nebuni nu ai voie să ai foarfeci, cuțite, furculițe, altfel decât din plastic, asta pentru a evita ”accidente” sau sinucideri. Nu ai voie nici cu bijuterii sau obiecte de valoare pentru că se fură ca-n codru.


Venise o tută cu depresie, cu tableta de acasă și în ziua de salariu ținuse morțiș să-i aducă bărbatul banii, să-i țină ea. Era genul de femeie căreia îi plăcea să se dea mare cu ce avea, dar în prima noapte după ce i se aduseseră banii, se lecuise poate, definitiv. Banii dispărură și, în zadar venise poliția, în zadar se scotocise prin tot pavilionul, nici urmă de bani. Tuta nu se împăca nicicum cu pierderea și începuse să scotocească pe sub toate pietrele din curte, prin dărâmăturile ce păreau să fi fost un pavilion vechi ce se prăbușise sub greutatea vremii și a degradării. În zadar căuta ea, obsedată că cine-i furase nu apucase să-i scoată din spital și poate că nici nu-i scosese, poate stăteau frumos în portofelul Jarmilei care mai avusese o tentativă de evadare, zădărnicită de o coadă de mătură pe care o învelise toată în leucoplast alb, pe post de baston. Așa se prinsese portarul că Jarmila era clienta spitalului și că nu venise în vizită la cineva.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu