Jarmila era un spectacol în sine, n-avea
stare, tot timpul își căuta ceva de făcut și când nu găsea pe cineva dispusă să
se lase pensată sau fardată, ieșea în curte și-o fugărea pe una mai grasă ca
ea, s-o facă să slăbească. Într-o zi, se îmbrăcă civil și-o tuli din spital. Se
întoarse cu un tablou imens, pictat cică, de ea, pentru o mănăstire. Era o icoană
naivă pe care o proptise pe chiuvetă și se prefăcea că o retușează. Își adusese
și pensule, și trei borcane cu vopsea care puțeau îngrozitor. Nebunele din alte
saloane veniseră să vadă opera și să se-nchine. Salonul lor devenise loc de
pelerinaj și asta o înfurie... Îi sugeră Jarmilei să meargă să picteze
afară unde are lumina mai bună și unde puteau s-o vadă toți nebunii din spital.
Până la urmă, vanitatea Jarmilei fu satisfăcută pe deplin când asistentele îi
expuseseră ”opera” în sala de mese, pentru a opri circul și pelerinajul la
icoană.
Jarmila nu-și lua medicamentele, le ținea în
gură până pleca asistenta, apoi le arunca. Nici nu era de mirare de unde avea
atâta energie, când după ora 7 seara, erau toate leșinate, una mai zombi ca
cealaltă, doar Jarmila bântuia prin spital, cânta, asculta muzică la un
casetofon ce și-l luase cu ea la internare, crezând că se duce la Felix.
Jarmila chiar nu era violentă, era doar enervantă uneori și
trebuia mereu să-i spună să tacă, să dea mai încet muzica, să lase fata în
pace, să n-o tundă, să n-o penseze. Jarmila se executa de fiecare dată, dar să
tundă fata ținea morțiș, ca orbul de traistă. Norocul fetei ce se așezase
docilă pe un scaun și așteptă s-o ”aranjeze” Jarmila care se pricepea la toate,
fusese că nu avea foarfece și aștepta asistentele cu tratamentul, să-i dea una.
În spitalul de nebuni nu ai voie să ai foarfeci, cuțite, furculițe, altfel
decât din plastic, asta pentru a evita ”accidente” sau sinucideri. Nu ai voie
nici cu bijuterii sau obiecte de valoare pentru că se fură ca-n codru.
Venise o tută cu depresie, cu tableta de acasă
și în ziua de salariu ținuse morțiș să-i aducă bărbatul banii, să-i țină ea.
Era genul de femeie căreia îi plăcea să se dea mare cu ce avea, dar în prima
noapte după ce i se aduseseră banii, se lecuise poate, definitiv. Banii
dispărură și, în zadar venise poliția, în zadar se scotocise prin tot
pavilionul, nici urmă de bani. Tuta nu se împăca nicicum cu pierderea și
începuse să scotocească pe sub toate pietrele din curte, prin dărâmăturile ce
păreau să fi fost un pavilion vechi ce se prăbușise sub greutatea vremii și a
degradării. În zadar căuta ea, obsedată că cine-i furase nu apucase să-i scoată
din spital și poate că nici nu-i scosese, poate stăteau frumos în portofelul
Jarmilei care mai avusese o tentativă de evadare, zădărnicită de o coadă de
mătură pe care o învelise toată în leucoplast alb, pe post de baston. Așa se
prinsese portarul că Jarmila era clienta spitalului și că nu venise în vizită
la cineva.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu