joi, 14 aprilie 2016

Du-te, băh, la scara ta!

Instinctul de proprietate zace în noi de mici. De la jucăriile pe care nu vrem să le împărțim cu alții, până la imobilul în care locuim. Și mi se pare normal să trimiți pe cineva să se joace la scara sau la blocul lui când te superi temporar pe el. Pentru că în copilărie nu te poți supăra altfel decât temporar, așa că azi îl trimți la scara lui, mâine îl chemi să se joace la scara ta, cu o mărinimie infinită, mai ales dacă n-ai cu cine te juca sau râvnești la bicicleta, trotineta sau mingea alungatului.
Alungatul nu face nici el nazuri, fiind poate, în aceeași situație cu tine, doar că uneori blufează, se lasă rugat, te face să te umilești un pic cu un ”hai, te roooog, am zis numai așa, n-am vorbit serios!”.
Treaba devenea serioasă când se amestecau părinții și te alungau ei. Atunci nu mai puteai negocia, pentru că la vremea copilăriei mele, unii nu se dădeau în lături să te articuleze dacă reușeau să te prindă sau, în cazul meu, dacă era fata doamnei Spaima Cartierului, adică mama.
Mama mea a avut o calitate extraordinară, n-a lăsat pe nimeni să pună mâna pe mine, începând de la profesori și termind cu orice vecin pe o arie de 5 km.
Dacă venea cineva să mă pârască pentru cine știe ce delict minor, gen aruncat antena de pe bloc, călcat straturi de ceapă în căutarea mingii, furat flori sau spart capete, asculta politicoasă în ușă, apoi întreba persoana dacă a terminat. Aia zicea în general, că da, a terminat, după care se trezea cu ușa trântită în nas. Nu voia mama cu niciun chip să dea satisfacție cuiva, să mă certe sau să mă caftească în prezența lor, dar asta nu înseamnă că nu mi-o încasam. Nu întotdeauna pentru că mama nu se prea dădea în vânt după niciun vecin și considera că bine le-am făcut. Totuși, îmi băga arătătorul între ochi, chestuonându-mă cam în ce hal mă mănâncă pielea și dacă doresc să fiu scărpinată. Nu țineam neapărat, de fapt, nu știu să-mi fi dorit vreaodată să mă scarmene.
Apoi îmi dădea drumul afară, să mă răzbun pe plozii care mă pârâseră.
O dată, în timp ce amestecam niște noroi cu frunze pe pervazul beciului, LA SCARA MEA, sub geamul mamei, Lia, o fată mai mică decât mine cu vreo 2 ani, mă maimuțărea de la colțul blocului, adică de la SCARA EI. M-am prefăcut de câteva ori c-o fugăresc și, fricoasă cum era, alerga repede în fața blocului. Sătulă de naveta între ”bucătăria” mea și colțul blocului, am stat lipită de perete și-am ateptat-o. Când și-a ițit capul de după colț, i-am trâznit o palmă peste ochi de i-au aplaudat urechile, după care, calmă, m-am intors să-mi desăvârșesc arta culinară cu o păpădie în cutia de conserve plină cu noroi și frunze.
Apare aia cu mă-sa, dar stau tot la colțul blocului. Mint că Lia a dat prima. Mă-sa mă ademenește să-i arăt de-aproape unde m-a lovit fata ei. Eu, naivă, dau să mă duc spre ele, când înțepenesc ca statuia: Nu te duce nicăieri, fată!” Era mama, de după perdea, auzise și văzuse tot. Normal că nu m-am dus, poate mă chelfănea mă-sa Liei, deși nu cred că ar fi avut curaj decât să mă urecheze, cel mult, dar atunci s-ar fi dezlănțuit jihadul...
După ce-a trecut pericolul iar Liei îi pierise cheful de maimuțăreli definitiv, m-am dus în casă, mama m-a chestionat dacă chiar m-a lovit fricoasa. Am recunoscut că mințisem, deși minciuna a fost în ochii mamei cel mai greu păcat. Am recunoscut din mândrie, bleaga aia n-avea cum să mă bată în viața ei și, culmea, am scăpat de ”scărpinat”. Era și mama mândră.
Oricum, de la ea am învățat să trântesc ușa în nasul pârâcioșilor și să nu le dau satisfacție certându-mi copiii în fața lor. Și, tot de la mama am învățat să nu mint. Și nu mint niciodată.




Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu