joi, 14 aprilie 2016

Delirul popii

Se aude de afară un popă cântând. Mi-am adus aminte de popa care l-a îngropat pe tata... Îi dădusem, deșteapta de mine, o carte de-a mea, adică prima, aia pe care n-o mai am nici eu și pe care nu mi-o pot cumpăra nici second hand pe internet.
Omul a vrut să-mi demonstreze că și el e intelectual și, Doamneee, ce mi-a mai demonstrat... Tata a murit în Săptămâna Luminată, după Paști, am alergat de la Biserica Albastră din cartierul în care am crescut și unde mi-am botezat copiii, unde avem popă de familie, cam ca medicul de familie, până la școala generală care a avut onoarea să mă aibă elevă din clasa a treia. Mă avea dintr-a doua, ultimul trimestru dar n-a binevoit să fie gata, ghinionul ei. 
Acolo, în locul secretariatului se făcuse beserică. Am comandat popă, am plătit și i-am dat cartea. Nu știu ce m-a posedat și nici unde mi-a fost capul în momentul acela. Să vă explic de ce... În ziua înmormântarii, vine popa cel rotofei, roșu în obraji, de la vinul sfințit, cred, și ține slujba. Cum mie mi-a murit jumătate din familie din 2001 până în 2009, știu toată slujba pe de rost. Ajunge domn părinte cu slujba standard până la ”iertăciune”, moment în care începe să improvizeze răcnind, de nu mai cârâia o cioară în cimitir: ”în postul Paștelui, m-am dus să-mi cumpăr un ziar de la chioșc... N-am văzut decât femei în țâțele goale și pe Becali în toate ziarele!” tună el cu vocea aia de bețiv de vin sfințit. Mă uit la el, încerc să-i prind privirea, dar el o dă mai departe cu țâțele și Becali.
Într-un târziu, se uită la mine, înțelege că mi-aș fi dorit să am laser în ochi să-l pot felia ca pe parizer și după 15 minute de delir, se potolește cu spume la gură. Neamurile stau și ele cu gura căscată, nu mai pomeniseră așa slujbă la mort de când lumea și vilagu.
L-am intalnit și la înmormântarea socrului unei prietene, la care s-a prefăcut că plânge după mortul pe care nu-l cunoscuse și nici nu auzise de el în viața lui de intelectual wannabe. Îmi pare rău că i-am dat cartea, îmi pare rău că l-am inspirat, săracul, dar nu-mi pare rău că s-a dat în spectacol, măcar am ce povesti.
Data viitoare vă povestesc cum am luat foc, tot la înmormântare, eu și Hafner, soră-mea.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu