miercuri, 23 noiembrie 2016

Cronici de p(r)ost

Am văzut az la televizor că âncepe să vie valurile de credincioși ca să pupe moaștele susnumitei Parascheva care aduce belșug, dezleagă cununi și desface farmece care lea făcut niște oameni fără frică de DMZ. Eu nu prea mai mă uit la televizor dar azi ma lovit pe lângă spiritul de filozofie și ânalte sentimente bisericești, crecă e ceva venit din ancestralitate, că alfel eu numi esplic. Poate să spună si distinsul meu coleg aicia de față, domnul Acutunoaie, că eu mai mult zic de dracu decât de Dmz, din cauza la niște obiceiuri praoaste pe care leam căpătat ân copilăria mea de la niște vecini inculti sau alti care a fost la școala de corecție și ma ânvățat toate prostiile inclusiv cum să citesc scrisori scrise cu cerneala sinpatică. Și până la urma am ânvățat să confeționez și eu aceasta cerneală care să poate citi decât dacă dai cu ferul de călcat âncins pe foaie. Apoi vezi cum ânvie și să așterne frumos niște litere maronii cam ca rahatu (să mă scuzaț dar așa ie) de mai mare frumusețea.
Tode la vecinu de care fac vorbire am ânvațat că unii aflaț vremelnic ân detenție bea șprei de subraț. Maicăsa se mira și se bucura ca băeatu ei âi cere ân toate scrisorile săi trimită șprei de la Farmec și zicea că vai doamne ce băeat curat am. Cân colo el făcea beții cu șpreiul șiși aprindea chiștoacele cu ferul de la umerașii de haine direct de la priză. Am ancercat și eu dar mam cam electrocutat cea ce ma vindecat de reumatizmul precoce care âl aveam dar ma facut sa deviu instant mult mai desteaptă. Ultima oară când meam făcut testul de aichiu, nici nu sa putut masura așa de mare erea.
Nicinu am de gand să mai âncerc si alte prostii asemănătoare din ciclu electricitate pentru că am mai âncercat sa bag televizoru cu lănpi a lui tata (fie ertat) ân priza pe supt dulapu pe care erea si cum nam nimerito din cauză de lispă de vizibilitate, am mers pe metoda pe pipaite si am pus degetele pe bornele alea doo si vârfurile pe găurile dela priză cea ce mea creat un șoc destul de mare din moment ce săltasem televizoru cu dulap cu tot ân spate de vreo doo ori. Tata sa prăpădit de ras dar nu mai dupe ce sa asigurat ca sânt vie și dupa ce sa oprit saltatu ân carca a mobilei parintești. De atuncea am ramas cu o fobie groaznecă inclusiv la fulgere care știu precis că unul ie rezervat pentru mine așea că nu es din casă când se anunță furtuna cu doo zile ânainte.
Vaj ruga sa numai faceți asemenea aroganțe gen aprins țigarea ân locuri nepermise și neadegvate ântrucat poate să fie periculos. Un vecin deal meu a scos butelia de la aragaz an scară pentru că nevastasa se urcase la vecina de la unu deoarece vecinul cu butelia, respectiv sotul ei, âi scosese ân prealabil doi dinț de colțul de la frigidel când ân tinpu unei dispute domestice ea dat cu capu de iel. Când sa vazut abandonat de unul singur ân casa decat cu plozii rezultati ân urma căzniciei cu doamna fugară, sa enervat șea amenințat că arunca blocu ân aer. El fuma ân tot tinpul acesta și vecini statea cu urechea lipită la ușe sau cu ochiu la vizor după caz și numai maicămea a avut coae să iasă la el cu o chee franceză ân mână după ce ân prealabil chemase milițea care a venit cu duba și ea dat niște pulane pe spinare la recalcitrant și la trimis la ânchisoare pentru 3 luni de aundea venit conplet reabilitat și pocăit sau ceva, că avea o ditai crucea la gât și cânta tot tinpu. Unii zice că sa dilit de la bătae ca odata ajuns ân arest a sarit sa dea ân ofițeru de servici care erea ditai colonelu și apoi lau âncins cu pulanele și eau dat ân cap mai mult, dar eu cred că doar la gasit pe Dmnz ceace a fost destul de bine pentru el, mai ales după vreo 5 ani când șea revenit si nu mai unbla cu crucea la gât pe stradă.
Eu am vazut multe nenorociri la veața mea, inclusiv când la fugărit milițea cu Dacia pe vecinu Marcel care era cu Mobra lui care mergea pe diluant de făcea un fum mai ceva ca reactoru 4 de la Cernobil și bruea toate televizoarele cân trecea și âl ânjura lumea de pizda măsi și dumnezei sau prescură ân funcție de gradu de cultura la fiecare. Și cum fugea ăsta al meu cu Mobra lui pe Alea Sulfinei care era strâmtă a nimerit pe un colt de trotual pe care niște copi inconștienți se jucase cu nisip și vecinu Marcel a alunecat cu roata din spate ceace ia cauzat o căzătura care sa soldat cu un umăr fracturat, nasul belit, anume că vârfu abea se ținea antro pieliță și nu doar nasu ia fost belit ci toata partea dreaptă și peptu...... vai de capu lui. Cunplit a fost! Câdn sa ântors de la arest, adică tot dupa 3 luni că așa era cutumele atuncea, te trimitea judecatorul direct la bulău, mai nu era săl recunosc ân așa hal ia cusut nasu la loc doctoru la penitencear de ziceai că e Frankeștain sau ceva asemănător ca personaji. Apoi șea lăsat barbă să nu se vadă restu de belituri de pe bărbie și obraz da cu aea de pe frunte na avut ce face, âncepuse să chelească (crecă de la permanentu care șila făcut ântrun moment de rătăcire când voia să semene cu tipu de la Boni em) și de la vopseaua de păr când sa facut negru corb ân cap. Mai posă vă zic și alte grozăvii casă vă determin să duceț o vieață cât de cât normală fără complicați periculoase datorite de la curent.




joi, 17 noiembrie 2016

Tavi Afaceristu`

Calicu` dracului, mârâi Tavi pe banca din fața blocului. O vodcă n-ar da și el la cât l-am ajutat cu mobila, cu alea-alea. Mi-am rupt spatele să-i car hârburile alea-n casă, vai mama lui de sărăntoc, că așa mobilă am văzut numa` la vecina de la 8, că și aia strânge banu la saltea, dar-ar dracii-n salteaua ei, de zgârcită. M-a mânat și m-a adunat, fut-o grâu, că mută fotelu` mai încolo, mai la geam, mai la ușă, mai pe mama dracului s-o ia și mi-a dat cinci lei ca la orbeți. Măcar curva aia bătrână m-a omenit cu un deț de monopol și mi-a pus slănină la pachet, de parcă io aș fi vreun milog care n-are ce mânca. Am mâncat-o în scârbă, că eram flămând și acasă în frigider aveam doar o ceapă și un ou, că na, nu luasem salaru` încă și ce aveam am dat pe o sticlă de Primula, căca-m-aș în lichiorurile lor de câcat, că de altceva nu-mi ajungeau banii

Da`, lasă, ajung io om, că am afaceri cu mercur și ceva piei de oaie în portu` Constanța, m-a sunat unu care e ceva sculă acolo, zice că are nu știu câte containere și mi le dă mie să le vând, apoi împărțim jumi-juma. Nici bani nu-mi ia înainte, numai comisionu` pentru nu știu ce mare mahăr, cred că președintele de port sau director, ce-o fi, fac rost de bani, îi trimit și apoi vând la mercur până put de bani. Apoi să vadă hoașca aia de la 8 cum mă cac io în mobilele, dețu` și slănina ei. Apoi, ăsta, domnu` Panait, calicu` după care aștept acuma să-mi dea ceva că i-am cărat mobilele, să vezi ce-i fac.. O să vin aici în fața blocului cu o decapotabilă, o să clansonez până iese la geamuri și o să le arăt muie și un teanc mare de bani, apoi o să-i chem să-mi care ei mobilele din lemn sculptat pe scări, că o să-mi iau apartament la etaju` 10, uite-așa, de-al dracului, s-o văd pe curva aia bătrână cu spinarea ruptă, lăcomind la banii mei. Pe Panait îl fut în gură de nu se vede, lui îi dau să care un pian, că-mi cumpăr unul numai să-l văd cocârjat, cărându-l pe scări.

Uite, mă, cum stau eu aici și aștept după nenorocitu ăla încrezut. Ia să mă duc io să-mi văd de afaceri, nici nu știu de ce-mi pierd vremea...

- Ooo, domnu Panait, să trăiți! Două sute? Ajute-ți Dumniezo, să trăiești cu familia, o sută de ani! Cum să mă supăr, domnu Panait? E așa vreme bună, mă relaxam și io aici pe bancă și mă gândeam ce om de treabă sunteți... Da, mai vin când e ceva, numai să mă chemați. Îl aduc și pe nepotu-meu, că și așa freacă menta toată ziua și visează cai verzi pe pereți, la nu știu ce containere în portu` Constanța. Copiii din ziua de azi. știți cum e, domnu Panait, ar face orice numai să nu muncească. Cred că banii pică din cer. Nu-i nimic, n-au fost grele mobilele dumneavoastra, în plus, mi-a plăcut să le car, n-am mai văzut până acum așa mobile frumoase, de unde le-ați cumpărat? Da, plec acuma, mai am niște treabă, știți, mie-mi place să muncesc așa de tare, că aș face-o și gratis... Așa-s eu, mai nebun...

Ce fraier, râse Tavi în sinea lui... L-am jumulit de bani, fraieru dreac`, mă duc să mă cinstesc, că merit, câca-m-aș în mobilele lui de câcat!



sâmbătă, 1 octombrie 2016

”Taci, iubita mea...”

Vântul îi purtase și-i împrăștiase vorbele în așa fel încât ajunseseră pe alte continente, trecând peste mări și oceane, planând peste luciul apei, lăsând în urma lor pustiul tăcerii. Cuvintele lui ajunseseră astfel la alte destinatare năuce, ce nu-i cunoșteau nici vocea și nici vibrația ei, acel tremur din piept, frumos și cald ce-ți făcea timpanul să se-nfioare și inima să tresalte tulburată în adăpostul ei. Nimeni nu știa cui aparține vocea și cine vibrează în urma ei, al cui oftat se aude din toate părțile și nici a cui inimă se zbătuse cu disperare de câteva ori într-un piept necunoscut ce tresărise puternic, cu teamă de moarte.

”Taci, iubita mea, uite, îmi pun palma pe oasele ce te ocrotesc și nu te lasă să cazi din adăpostul lor. Nu, nu ești într-o colivie, ești în cuibul, adăpostul tău iar eu te mângâi și te liniștesc și-ți domolesc bătăile. Ești în siguranță atâta vreme cât te simt. Știu că doare, știu că uneori e de nesuportat, dar nădăjduim împreună că trece...”

Șoapta se pierdu pe sine într-o mare de gânduri amestecate, de voci ce se grăbeau să țipe una peste alta. Fiecare cerea ceva, fiecare își clama cu forță întâietatea. Puteam, eventual, să le fiu arbitru, dar eram prea sătulă de ele, prea obosită, sfârșită chiar, ca după muncă silnică și nu-mi doream decât să tacă. Și atunci am țipat la ele cu toată forța, până când au amuțit până la ultima, cea mai încăpățânată... iar când în sfârșit a tăcut și ea, am prins din nou vorbele lui risipite de vântul cald de vară, le-am pus una lângă alta în ordinea în care au fost rostite. Nu mai erau vagaboande prin lume, erau acasă. Toate. Nu lipsea nici una, le pusesem cap la cap ca pe un puzzle complicat. Și mi-au rămas mie, mi le-am însușit și le-am ascuns cât de adânc am putut, în așa fel încât să nu le găsească nimeni, niciodată.

Apoi m-am așezat pe iarbă, am luat un fir de pai și mi l-am pus între buzele crăpate și arse. M-am lăsat pe spate și m-am uitat la cer, era albastru, presărat cu norișori albi, ca florile de bumbac. Am început să cânt un cântec ale cărui cuvinte erau într-o limbă necunoscută mie și, totuși, le înțelegeam. Știam ce cânt iar vocea mi se întorcea cu ecou din munții de piatră ce-i ghiceam dincolo de câmpul de margarete ce-și unduiau tulpinile făcând să foșnească pământul sub mine...

”Taci, iubita mea, uite, îmi pun palma pe oasele ce te ocrotesc și nu te lasă să cazi din adăpostul lor. Nu, nu ești într-o colivie, ești în cuibul, adăpostul tău iar eu te mângâi și te liniștesc și-ți domolesc bătăile. Ești în siguranță atâta vreme cât te simt. Știu că doare, știu că uneori e de nesuportat, dar nădăjduim împreună că trece...”



vineri, 30 septembrie 2016

Cerșetoarele

-Și mai erau și cerșetoarele alea pe capul meu, toată ziua ”dă-mi o țigară, dă-mi un leu…” Era o nebunie în adevăratul sens al cuvântului, cu țigările. Aceleași cerșetoare își încercau zilnic
norocul. Dependența le făcea să nu simtă rușine sau umilința de a fi refuzate și alungate în fiecare zi, de câteva ori. Ele își încercau mereu norocul, poate-poate. Se întâmpla ca cerșetoarea știrbă de
dinții din față, ce se plimba cu aer princiar prin curte, dar care, în realitate era cea mai cerșetoare nerușinată dintre toate, să se întoarcă victorioasă de la pavilionul bărbaților, cu țigara în gură. Umbla
vorba prin curte că unele ofereau felații și sex pentru o țigară, mai ales o țigancă ce ajunsese într-o zi să adune frunze uscate și să le fumeze. Își vomitase și creierii, acolo sub copacul unde fumase
frunzele, dar până la urmă își găsiun fraier bătrân, îl prostise cu nurii ei iar acela-i aducea țigări, îi dădea bani de cafea și semințe.

Fragment din IRIS


miercuri, 28 septembrie 2016

Dimineața Marelui Plan

În dimineața în care am făcut Marele Plan eram binedispusă, așa cum sunt în fiecare dimineață, de când mă știu. Reușisem, după aproape 7 luni, să-mi blochez gândurile și speranțele înspre el. Nu
eram resemnată, eram doar decisă să-mi reiau viața de dinainte și apucasem să-mi dau seama că puteam foarte bine să trăiesc fără el, cu condiția să mă exorcizez singură. Acum devenise doar problema mea, ei păreau împăcați cu tot ce li se întâmplase și, ce era mai important, erau împreună. Aveau de cine să-și sprijine infirmitățile, erau ca orbul și ologul. Profund defecți, dar cu instinctul de
conservare treaz iar asta îi făcea să treacă prin toate ca gâștele prin apă și aveam convingerea că peste o vreme vor reuși să-și blocheze și gândurile, ranchiunele, ura,  dezamăgirile, tristețile și eîmplinirile printr-un simplu efort de voință, în timp ce eu nu aveam cu ce să-mi înlocuiesc eșecul, pierderea, absența afecțiunii, dorințele și dorul. Dar, cel puțin, eu nu mințisem.

Fragment din romanul IRIS

marți, 27 septembrie 2016

Prizoniera

Reluase încercările timide de apropiere și mă trezeam dimineața cu poezii de jale și dor, știam că-i e dor, încă-l mai simțeam aproape, cu toată ființa mea. Voiam doar să nu se mai chinuie, să nu ne mai chinuim niciunul dintre noi doi. Fiecare vers al poeziilor lovea în adâncul inimii, răscolea bruma de liniște și seninătate ce mi-o căpătasem și mă azvârlea în hăurile dorului nesfârșit. Aștepta din nou un semn din partea mea: ”Lasă-mi un semn!” Refuzam să-l las, refuzam să-i dau de înțeles că-mi pasă sau că văd în ce stare e. Știam că dacă aș fi avut vreo inițiativă, el s-ar fi simțit din nou absolvit de orice vină și ne-am fi întors în același loc de unde plecasem atunci vara, în iulie, înainte de Casa fără Gânduri… Știam că lașitatea lui va prima din nou, iar în privința asta, avusese dreptate Fata Lumânăresei, ea îi cunoștea latura asta cel mai bine…


Narcisistul voia să știe că încă-l mai iubesc, doar așa, pentru ego-ul lui. Mă voia prizoniera lui, rezerva în caz că se satură de crizele gazelei sau dacă se termină butoiul cu miere de acasă…Voia să știe că-l aștept, că-i sunt la îndemână, că n-avea de făcut nimic altceva decât să mă țină ancorată în plasa lui de minciuni. Nu-i păsa de mine și nici de ea, de ceea ce simt și prin ce sentimente contradictorii și confuze treceam. Îi păsa doar de el, de binele lui iar eu nu mai puteam permite așa ceva. Nici nu mai puteam tolera ca el să dispună de restul zilelor mele, după cum avea el chef, după toanele și în funcție de furtunile lor de-acasă. Îmi conduseseră prea mult timp viața, fusesem o marionetă în mâinile lor. El o folosea pe ea ca să-mi transmită că sunt fericiți, în timp ce-mi transmitea mie că mă iubește. Ce om normal la cap face așa ceva?

Fragment din romanul IRIS

duminică, 18 septembrie 2016

Fata Lumânăresei

Acum, sincer vorbind, se însurase cu Fata Lumânăresei pentru că era poate, singura disponibilă să-l accepte mort de beat cu 6 luni înainte de nuntă, exact perioada în care el crezuse că-i face
curte. De fapt, fusese invers, Fata Lumânăresei îi bătuse țărușii următorilor 30 de ani, dar o făcusemn în așa fel  încât să-i lase impresia că fusese ideea lui.

Lumânăreasa e tipul de proastă care rămâne fără un deget din cauza tipului de prost cu care s-a măritat, mai exact, acel prost care-și cheamă nevasta în ajutor la tăiat lemne, o pune să țină de-un
buștean, după care îi taie un deget din greșeală. Când mi-a povestit nu m-am putut abține să nu râd și chiar l-am rugat să mă ierte pentru că nu mă pot abține. De fapt, râdeam amândoi cu lacrimi.
Vedeam scena cu ochii minții, vedeam doi retardați încercând să taie un lemn, reușind să secționeze un deget care a rămas undeva prin iarbă, fără ca Tatăl Fiicei Lumânăresei, în ignoranța lui, să
încerce să-l caute și să-l ducă la spital să încerce să i-l coasă la loc. De-atunci, Ghiocel o poreclise pe soacră-sa High Four.

Bunicul Fetei Lumânăresei, nu știu dacă din partea Lumânăresei sau a Tăietorului de Degete, înclin să cred că nici nu e important, fusese lăsat acasă pe post de dădacă și băuse dintr-o sticlă cu formol, crezând că e țuică. ”I s-a făcut rău și mi-a lăsat copilul mic singur în casă și s-a dus la spital, speriat că moare”.

Cealaltă Fată a Lumânăresei, sora ei, care chemase popa să-i sfințească apartamentul, să alunge spiritele rele sau pe Satana în persoană, pentru că observase că-ilipsește din mâncare și n-o
dusese capul la altceva decât că Dracul se instalase în apartamentul ei de bloc și-i mânca mâncarea din casă. Adusese popa de două ori, acela tămâiase și făcuse el ce se pricepuse, mambo-jumbo de-ale lui, dar mâncarea continua să dispară. Sora Lumânăresei avea copil mic, de cam un an sau doi. S-a convins că nu Satana îi mânca ei pâinea din dulap ci un ditamai șobolanul și, n-ar fi dus-o capul să
constate singură asta ci doar după ce și-a găsit fetița mușcată de mânuță. Nici nu mă mai mir că bărbatul ei s-a dus într-o zi după țigări și nu s-a mai întors nici până în ziua de azi.

Chiar și Fata Lumânăresei îl înjunghiase pe Ghiocel, care avea o fobie groaznică la insecte. Găsise el un gândac de bucătărie și-l făcuse cumva să se urce pe o bucată de ziar cu care intenționa
să-l ducă și să-l arunce în wc. Fata Lumânăresei luase un cuțit și mergea în spatele lui, în caz că scapă gândacul, să-i facă un harakiri, să-l decapiteze sau măcar să-l schilodească. Cum gândacul era viu
și se mișca pe ziar, Ghiocel al meu se oprise brusc, moment în care, ”deșteapta” pământului îi înfipse cuțitul în spate. Nu tare, nu avusese nevoie de copci sau operații, dar destul cât să-l rănească
superficial. Acum ce să mai zic eu? Că având el fobia aceea, mi se pare normal să aibă reacții ciudate și prostești, dar ea, ea de câtă minte avusese nevoie ca să-și dea seama că nu poți înjunghia un
gândac de bucătărie???

Fragment IRIS

marți, 13 septembrie 2016

”Cine sunt eu?”

Mulțumită facebook, am găsit textul ăsta din 13 septembrie 2014. Era păcat să-l fi pierdut, zic eu...
------------------------------------


Avusese o strângere de inimă în dimineața aceea ploioasă și întunecată, de parcă se-nchisese soarele în casă, încăpățânat și morocănos, binevoind să strecoare printre crăpăturile porții cerești câte-o rază, așa, ca dintr-un simț al datoriei față de galaxie.

Gândul trecuse fugar, nici măcar prin mintea mincinoasă și fricoasă nu apucase să se cearnă, fusese mai mult vocea instinctului. Sau poate că totuși dăduse înainte o raită printre neuronii tremurând de spaime, aceia care te trimit întotdeauna în locurile greșite, cei ce-ți dictează acțiunile prin prisma dorinței lor de a se conserva la întuneric, la adăpost de orice schimbare, de orice i-ar putea smulge din siguranța lipicioasă și încăpățânată a rutinei lor. Aceia care te trimit în casă când alergi, șoptindu-ți panicați ”gata, ești obosită moartă, du-ne înapoi în bârlogul tău unde ne place pentru că nu se întâmplă mai nimic în afară de stupidele tale accidente domestice, când te arzi cu tava cuptorului sau îți zdrobești degetele de lada canapelei. Du-ne acasă, proasto, te dor picioarele, inima-ți bate, îți țiuie urechile, gâfâi și abia te târâi! Fumează o țigară, e sănătate curată pe lângă ce ne faci acum! La ce-ți trebuie, la ce ne trebuie nouă asta?”


Strângerea de inimă, gândul sau instinctul îi spuseseră în dimineața aceea, într-o fracțiune de secundă, tot ceea ce i se repetase, tot ce citise, toate clișeele nenorocite ce se prinseseră fără voie de ea, făcuseră rădăcini și crengi. Totul începe doar ca să se termine, așa ca viața omului dar până să se termine, tot ce e frumos se urâțește, se-nvechește, orice vrajă se rupe, orice strălucire pălește. ”Du tu gunoiul”. 


Apoi, se trezise cu vocea lui pe care-o auzea chiar și când nu spunea nimic, nu i se mișcau buzele ci doar ecoul gândurilor rostite și nerostite foșnea printre ramurile înfrunzite ale crengilor ce-i cuprinseseră ei mintea:


”Cine sunt eu și ce-am făcut ca să merit atâta iubire?”


”Ai făcut tu ceva...”, răspunse ea zâmbind înduioșată.


Gândul, instinctul sau ce-o fi fost, se sparse ca un balon de săpun ce plutise preț de-o clipă înșelând cu tot curcubeul său de culori. Din micul mincinos rămăsese doar o lacrimă stingheră pe cearșaf, o pată lucioasă ce murea sub raza aceea zgârcită a soarelui morocânos ce binevoise să poposească nițel pe patul ei, ca o răsplată divină pentru fiorul ce-o trecuse sorbind cuvintele lui înainte de a pleca: ”Iubirea nu strică, ea repară, vindecă și înnobilează

vineri, 19 august 2016

Cum am ratat eu măritișul cu bețivul Arieșeniului

Acum doi sau trei ani, după vreo patru zile de friptane, grătare, mici, mujdei și nenumărate beri, cu burțile cam suferinde, cu foc în mațe, dor de-o zeamă acră pe motiv de uscături și beutură, înainte de a pleca spre Oradea de-aici din Poieni, unde sunt io acum, care-i un fel de cătun al Arieșeniului în creierii munților unde e așa o liniște că-ți țiuie urechile și-l auzi pe Dumnezeu când îți zice să te culci dracului c-ai mâncat și băut destul, iar creierul e atât de ozonat încât capul adoarme înainte a pune curu-n pat, ne-am dus în centrul cultural și istoric al Arieșeniului să mănâncă și gura noastră o zamă...

 Mno, multe stabilimente erau cam închise din cauză că era la mijlocul săptămânii pe la amiază și mușterii ioc, am găsit o pensiune cu parcarea goală dar deschisă, care pe meniu promitea desfătări culinare pe gustul oricărui petrecăreț de oraș, după câteva zile de mâncat, bâut și fumat la aer curat. Ne așezăm noi la masă, cerem nu știu ce ciorbă, nu știu ce felul doi, aprindem țigările, ca premiu pentru plămânii obosiți de atâta ozon, fum de grătare, putoare de la buda de afară și așteptăm... Așteptăm... În timp ce mai așteptâm încă o dată pe atât, la o masă de lângă noi se așează unul așa de beat încât puteai crede că a intrat în Guiness Book ca cel mai longeviv bețiv de pe raza județului Alba. Se bagă în vorbă cu noi, cam ca chiloții-n cur... Nu se supără că nu-i răspundem, ba chiar se-ndârjește și strigă la noi de la masa lui cum că el are nu știu câte vaci și hectare de pădure, bazat, cum s-ar zice. Îmi face cu ochiul în timp ce trage o dușcă din nu știu ce poșircă și apoi, ca orice cocalar de sat, încearcă să piște de cur chelnerița bătrână, patroana stabilimentului, care-i induce o palmă după ceafă și-i zice că-l spune lu mă-sa. Ăla se hlizește cu toți cei trei dinți din gură și-mi mai face o dată cu ochiul. Dintr-o dată m-am trezit un fel de Demi Moore a Arieșeniului, în filmul ăla în care Robert Redford îi oferă un milion de dolari ca se f.tă cu el. Acum, între noi fie vorba, milionul ca milionul, dar Robert Redford versus Woody Harrelson ar fi trebuit să fie meci pierdut de ultimul, din start.

În fine, ideea e că omul vine clătinându-se, împiedicându-se de două scaune ce-i stăteau potrivnice în drum și-n calea fericirii, la masa noastră. Cu propunerea. Și ce propunere! Mă cere pur și simplu de nevastă! de la nimeni altul decât bărbatu-meu cu acte! Îi zice:” Las-o aici, s-o duc la mine-acasă, îi faină rău și nici io nu-s de aruncat!” Mai nu m-a căutat la dinți ca pe-o iapă la târg, dar s-a trezit cu chelnerița bătrână că-l ia de-o aripă și-l scoate afară pe terasă. Femeia vine la noi, își cere scuze că vai, mama lui, e bețivul satului, rușinea județului și trântorului pământului, în timp ce ăla îmi făcea mie semne de pe terasă.Un câine încerca să se împreuneze cu piciorul lui drept și altul sărea să-l apuce de mâna cu care-mi indica el cam ce mi-ar face.

Într-un târziu, mâna îi obosește, se scutură de câinele ce încerca să se-mpreuneze cu piciorul lui drept, de cel care-i sărea neobosit în față, uită de mine și se prăvălește de pe terasă pe un răsad de flori unde adoarme instant. Ciorba a venit după o oră, rece și fără niciun Dumnezeu, felul doi l-am refuzat din start din cauză de aspect de mâncare veche de trei zile dar am plecat de-acolo cu sentimentul că am ratat să fiu nevasta bețivului Arieșeniului, mulgătoare de vaci și posesoare a multe hectare de pădure, plus nora mă-sii. Nu poți fi cu toate-n lumea asta, nici măcar cu Robert Redford, a dracului de viață nedreaptă!
Partea superioară a formularului


miercuri, 17 august 2016

Dragă Cătălina Ponor

... Află despre mine că te iubesc. Te iubesc ca mama unei fetițe care și-a sacrificat o mare parte a copilăriei, ca să iasă campioană națională la sărituri în apă.

Te iubesc ca o fetiță care făcea șpagatul pe niște dungi trasate cu creta pe trotuar și călărea bătătorul de covoare din fața blocului, imaginându-și că e a doua Nadia Comăneci.

Te iubesc ca o femeie, admirându-ți frumusețea și feminitatea pe care nu mulți știu s-o vadă, decât prin numărul medaliilor pe care le aduci pentru ”ei”.

Te iubesc ca un om care nu-ți cere nimic, care știe că tu, poate de la 5-6 ani, ai muncit cum n-a muncit altul în vața lui de  asistat social.

Te iubesc pentru că ești frumoasă.

Te iubesc pentru că ești dârză.

Te iubesc pentru că unii te-au numit ”babă” la cei 29 de ani ai tăi.

Te iubesc pentru că, la cei 29 de ani, puteai fi o putoare întreținută, așa cum sunt mulți dintre cei care te judecă acum că nu le-ai adus LOR medalii.

Dragă Cătălina, nici nu meritau să le aduci  medalii, nici măcar un răspuns din partea ta nu meritau. Pentru că tu, Cătălina Ponor, ești cineva, iar ei, cei care te-au făcut babă și urâtă, sunt niște NIMENI!

Îți mulțumesc încă o dată, că m-ai făcut să mă bucur și să fiu mândră că o ”babă” la 29 de ani m-a reprezentat la Olimpiada de la Rio.

Îți mai mulțumesc o dată pentru că ești atât de sensibilă încât să-ți pese de ceea ce-ți reproșează cei ce se numesc ”compatrioți” ai tăi.

Dragă Cătălina Ponor, ești de departe una dintre cele mai frumoase femei pe care le-am văzut vreodată, una dintre cele mai dârze, curajoase femei pe care le-am vâzut în viața mea și, una dintre cele mai minunate care m-au făcut să vibrez și să fiu mândră că sunt contemporană și de același neam cu tine!

Mulțumesc, Cătălina Ponor, frumusețe dârză ce ești!





miercuri, 3 august 2016

Credeați că e ușor? Ei, uite, nu e!



Petra și-a făcut canal de youtube, la care vă roagă să subscrieți. Pasiunea ei de acum e grădinăritul, asta când nu-i citește povești fratelui Ethan. Poate că sunt subiectivă pentru că e a mea, dar garantez, merită s-o vedeți, e adorabilă! Și poate că nu știți de ce anume aveți nevoie ca să plantați o floare. Vă spune ea, expresivă și veselă și vă și arată exact, inclusiv cum trebuie udată. :)

duminică, 31 iulie 2016

Dialogurile minciunii (fragment din romanul IRIS)

-Fii liniștit, nu s-a terminat nimic, ea te va primi ori de câte ori îi vei greși, indiferent ce-ai face. Fără tine, ea nu e nimic, nu are nicio perspectivă, nu are nici un țel, nici un hobby, nici un talent. Ea cunoaște doar viața cu tine, te va primi și dacă te-ar prinde la curve pe centură, și dacă i le-ai aduce în casă, orice grozăvie ai face. Ai să vezi… Și n-o va face pentru că te iubește ci pentru că nu vrea să-ți dea drumul decât cu picioarele înainte. Doar așa vei ieși din casa aceea, mort, pe năsălie. Iar ea te va boci și va spune oricui, ce bărbat bun și credincios i-ai fost. Dar până atunci, îți garantez, că după ce se vor liniști apele și vă veți preface că n-am existat, o vei înșela din nou, pentru simplul motiv că-ți lipsește ceva acolo, la tine acasă, lângă ea. Că doar de asta m-ai căutat pe mine, știai că eu îți umplu toate golurile din inimă și din suflet și chiar am făcut-o. Du-te acasă, plângi și las-o să te consoleze, să te îndoape, apoi decideți iar că eu sunt singura vinovată. Coalizați-vă împotriva mea și lăudați-vă cu iubirea voastră perfectă, pe facebook. Or mai fi câțiva care să vă creadă, restul, cei care știu adevărul, și sunt sigură că-l știu mulți, vor râde de voi. Veștile astea circulă repede, chiar dacă sunt spuse sub consemnul tăcerii: să nu spui nimănui, știm doar noi două! Și cea de-a doua, care tocmai a aflat, spune mai departe, cu același consemn, ”nu spune nimănui, doar noi două știm!” și tot așa… În plus, tensiunile dintre voi se văd chiar și pe facebook, nu mai ai pe cine să minți, decât pe tine însuți și, din nou, mereu, pe ea!

Claudiu cel roșcat, cu arici în buzunare

Claudiu a fost singurul meu gagic roșcat. Dar când zic roșcat, apăi zic din ăla cu pistrui pe toată fața roză ca fundul unui purceluș de lapte, avea și genele roșii, ferească Dumnezeu! Dar era drăguț, așa, avea nasul cârn și buze faine (pistruiate și alea) și era deștept. Aveam vreo 23 de ani și mă consideram doamnă, umblam doar pe tocuri, deux pieces-uri, rochii și rar, dar rar de tot în blugi, când stăteam la coadă la lapte.

Ăsta, Claudiu, se îndrăgistise mort, oriunde mă-ntorceam, dădeam cu ochii de el. Nu mi-a plăcut la început, dar deșteptăciunea e un afrodisiac mai al dracu decât frumusețea și, cum băiatul era destul de simetric la trăsături, cu toată roșcățeala lui, începuse să-mi placă, cât să ies cu el în oraș.

Ei, aici era problema, ăla nu voia prin oraș nici mort, mă căra pe dealuri, pe la Releu, se urca pe Releu și mă invita și pe mine, io care-mi zdrelisem bunătate de pantofi Guban pe coclaurile unde mă căra el și-mi mărisem șlițul fustei din cauză de descusut de la urcat dealuri. Azi așa, mâine, tot așa, până la urmă, văzând că omul insistă să se cațăre ca o maimuță pe orice stâlp, am pus piciorul în prag și i-am spus că vreau în oraș, că de-aia m-a născut mama aici, că dacă mă voia plină de noroi până-n genunchi și desculță, mă făcea în vreun sat uitat și de Maica Precista, să păzesc vacile sau gâștele pe imaș.

Mi-a făcut pe plac, m-a scos în oraș, pe Corso. Galant, mă întreabă dacă vreau plăcintă cu cartofi. Vreau, zic, deși îmi imaginasem că stăm și noi la o terasă, bem un cico, fumăm o țigară ca toată lumea bună din orașul ăsta, când era zi de salariu, dar na, să mă fut în plăcintele tale, fie! Ne vine rândul la plăcintărie, se scobește prin buzunare și zice:

-Auzi, cumpăr una, că e mare și o facem jumi-juma... Ai un leu?
-Adică vrei să plătesc jumătate din plăcinta? întreb neîncrezătoare, realizând brusc că ies cu unul care are câte un arici în fiecare buzunar și că ăla era singurul motiv pentru care mă plimba pe arături.
-Dacă nu te superi... face el, clipind din genele alea roșii...
-Bine, zic... Și în gând, ”futuți ochii tăi și genele alea roșii, și bagu-mi, scotu-mi in pistruii tăi și-n bocancii tăi de umblat pe coclauri...

Am înghițit plăcinta aia cu noduri și abia așteptam să ajung acasă. El țopăia prin jurul meu ca un Cocker, de mă obosea de nervii capului și-mi venea să-i pleznesc una cu plăcinta după ceafă, să se astâmpere dracului. El, pesemne, era bucuros că i-a ieșit faza cu plătitul pe din două a unei plăcinte de 2 lei și considera că sunt corespunzătoare pentru a-i deveni nevastă sau ceva, că tare insistase să mă prezinte mă-sii și aia era la fel de doritoate să mă cunoască, bag de seamă că abia aștepta și ea să scape de el.

M-am mai lăsat dusă la un concert, într-o luni, la Filarmonică, era mare modă să te duci la concert lunea în orașul meu, dar și atunci reușise să-mi facă nervii praștie cu neastâmpărul lui enervant și am decis că e cazul să pun capăt, să-l dau dracului și să-mi văd de viață.

M-a hărțuit două luni, mă aștepta în fața scării, la colțul blocului, în parcul pe care treceam să merg la tramvai, mă temeam deja și să deschid debaraua, de teamă că și-ar fi ițit capul roșcat și nasul cârn de-acolo. Știa unde merg să dansez și m-am trezit cu el, având piciorul în gips până la șold, la discotecă. Insistase să dansăm. Am dansat cu el gipsat, abia se mișca și cred că-l și durea ca dracu. Am scăpat de el într-o zi când îl găsisem lângă bătătorul de covoare și l-am înjurat cu patos. Știam că altfel nu se lasă. L-am umilit și l-am înjurat, am țipat la el și l-am mințit că am deja pe altul.

Nu l-am mai văzut decât după vreo 15 ani, în treacăt, pe centru. Am trecut pe lângă el ca pe lângă un stâlp, sperând să nu mă vadă. Nu m-a văzut și nici eu pe el de-atunci. Sper să-l fi luat vreuna care să-i fi tocat banii până la ultimul leuț, uite-așa, că se mai întâmplă și din astea...






sâmbătă, 30 iulie 2016

Povestea lui nea Mitică

-Aproape că nu m-am spânzurat cu lanțul vacii atunci, îi șoptise nea Mitică, n-o sufeream pe Măria, era rea de gură și afurisită de când o știam, mai era și încrezută ca dracu, că așa o învățaseră ai ei, să se creadă buricul pământului că are avere. Floarea mea îmi era dragă ca ochii din cap, dar tata, fie iertat, a zis că bagă furca-n mine mai degrabă decât să mă vadă însurat cu sărăcia aia ce stătea în capătul satului, cu o casă înainte de colibele țiganilor. Dar tare frumoasă era, cea mai frumoasă din sat și era și bună, nu ca scorpia asta cu care m-am luat pentru avere și de gura lui tata. Nici noi nu stăteam rău, dar pe Măria n-o lua nici un băiat din sat pentru că era șchioapă de-un picior. O schilodise sor-sa când erau mici, Măria își băgase piciorul printre fușteii de la pătuț iar soră-sa, mai mare cu 3 ani, i-l răsucise ca să i-l scoată. N-au observat ai lor până când a început fata să umble. Fugea șontâcăind în urma celorlalți copii din sat și degeaba au dus-o la oraș s-o opereze, tot șchioapă a rămas. Așa m-am pricopsit eu cu ea și îmi mănânc zilele și sănătatea de 25 de ani. Barem de aveam curaj să-l înfrunt pe tata, fugeam de-acasă și mă angajam la vreo fabrică, oricum, tot în fabrică am ajuns, că i-a trebuit ăsteia oraș și bloc. Cu ce m-am ales? Doar cu Ana, fata asta a mea… Mie nu-mi pare rău și nu-ți port pică pentru că ai lăsat-o gravidă, că doar bărbat îs și eu, da-mi pare rău că nici voi nu v-ați luat din dragoste. Dar cine știe, poate ajungeți să vă iubiți într-o bună zi, asta dacă nu v-iți scoate ochii unul la altul… Ana  e fată bună, noroc că nu seamănă cu mă-sa, seamănă în neamul meu dinspre mamă, că și mama, Dumnezeu s-o ierte, era bună ca pita caldă, mai ales după ce s-o pocăit, de n-o mai vorbit tata cu ea trii luni, de supărare.
-Dar cum de s-o pocăit?, întrebă Dan din politețe și pentru că începuse să descopere că nea Mitică pe care-l poreclise în secret Mutul, e cu totul altul când nu e nevastă-sa prin preajmă și, mai ales, dacă lua ceva palincă la bord.
-Apăi, s-or mutat lângă noi niște penticostali și mama mai vorbea cu ei peste gard. Apoi, or chemat-o la Adunare, în alt sat, că la noi nu era nici Adunare, nici alți pocăiți în afară de ei. Aveam și popă al dracului, te afurisea duminica în biserică, de nu te vedeai. Când auzea de pocăiți, făcea spume la gură și mai nu te suduia de Dumnezei, ca nu cumva să pleci din Biserica lui. S-a dus mama o dată, s-a mai dus și a doua oară, dar pe ascuns, că aflase tata și-o bătuse cu ceaplăul calului, de nu se ridicase mama din pat două zile. Când s-o hotărât ea să meargă pe de-ascuns, cred c-o făcut-o în ciuda tatii, pentru c-o bătuse iar mama nu suferea să dea cineva în ea, că și tată-său o rupsese cu bătaia din orice. Și numai într-o zi ne pomenirăm cu ea acasă, stând dreaptă pe după masă, ca să n-o ajungă tata și s-o poattă zbughi pe ușă dacă e cazul și ne zice:
-De astăzi îs creștină, m-am botezat la penticostali!
-Da până amu, ce-ai fost, futu-ți Dumnezeii tăi de muiere proastă, ce-ai fost, mă? Păgână?
-În casa asta nu se mai suduie, apucă mama să zică în timp ce fugea pe ușă afară, sărind gardul la vecinii care o așteptau deja, știind ce riscă mama. Tata, dă să sară și el gardul, dar Samoilă, vecinul, era deja cu furca-n mână. ”Rupă Dumniezo pula-n voi!” răcnise tata neputincios, că era spurcat la gură ca buda din fundul curții când era nervos. Ani de zile, vecinii l-au salutat cu ”Pace!” și el le răspundea cu ”Fută-vă Dumniezo!”.
Mama a stat la vecini o săptămână, până s-a mai înmuiat tata și s-a obișnuit cu ideea într-un fel, apoi văzându-ne pe noi murdari și cu mucii-n gură de plâns după mama, s-a dus și a chemat-o acasă, jurându-se pe Cristos că n-o bate. N-a bătut-o atunci, dar i-a intrat lui în cap că mama se duce la Adunare în satul acela, pentru că ar trăi cu vreunul. O urmărise nu o dată și după vreo cinci ani, mama ieșise din Adunare ținându-se de brațul unui bărbat. Îi venise rău de la căldură și acela o ajutase să iasă afară. A luat-o tata în primire, a adus-o acasă și i-a dat numai în cap. Cu pumnii, apoi cu picioarele. Noi am stat afară și vedeam pe geam ce se întâmplă, incuiase ușa ca să nu ne băgăm, eram deja mărișori, eu și frate-meu, și-l puteam dovedi amândoi pe tata. Din ziua aia, mama n-a mai fost la fel, cred că loviturile în cap îi stricaseră ceva prin creier. Nici la Adunare nu s-a mai dus, nici din ocol nu mai ieșea. De vorbit, vorbea rar și gângăvit, până la urmă s-a prăpădit, săraca, singură, căzută între straturile de ceapă din ogradă. Nu l-am iertat niciodată pe tata, el o omorâse, dar cred că nici el nu s-a iertat cât a mai trăit. S-a dus și el la un an după ea, noi eram mari, însurați după cum voise el și la casele noastre.


vineri, 29 iulie 2016

Turnătorul

Acum, cu turnătoriile la DNA, mi-am adus aminte de vecinu-meu și de turnătorii la miliție... Organizase el o seară de video-maraton, știți, filmele traduse de Irina Nistor, Rambo 1, 2, 22, ceva Chuck Norris, ceva soft porn cu tirolezi care simulau prin grajduri actul sexual iar în unele secvențe li se vedeau sculele atârnând blege pe lângă fustițele tirolezelor aplecate pe mesele cu cârnați și halbe cu bere.

Eram cam 20-30 într-o cameră, claie peste grămadă, cu ochii cârpiți, sticlele de Primula și vodcă se plimbau din mână-n mână, fum să proptești bicicleta-n el sau să legi vaca de rotocoale, chicoteli și sforăituri, mai un mozol, mai o coajă de pâine molfăită după jde ore de foame și belit ochii în televizor. În cealaltă cameră, mai mică, erau vreo 15, ăștia erau un fel de second hand la preț redus, cei care plătiseră în natură, respectiv în cocsis bor (vin de căruțași de 13 lei) sau câte-un amărât de pachet de Carpați fără sau Bucegi.

Pe la 5 dimineața apar 4 dube, vreo 8 gradați și cam 20 de militari în termen. Bum-bum în ușă, ”deschide, Miliția!”. Câțiva sar pe geam fix în pulanele soldaților, ”futu-ți Dumnezeii mă-tii” cât cuprinde, restul ies frumos, tremurând sau scâncind și se-nghesuie în dube. Vecinul, săracu`, se trezește cu 2 aparate video si două televizoare confiscate (care nici nu erau ale lui), plus dosar pentru nu știu ce căcat de infracțiune. Încă una, pe lângă spargerile la Alimentară. 

Vecinul de la 1, fost coleg de CFR cu tatăl vecinului ghinionist, urmărește operațiunea de după perdele. El sunase la Miliție, și nu pentru că-l deranjase gălăgia, cine a participat la maratoane video din astea, știe că nimeni nu prea zicea nici mâc, fix din cauza vecinilor turnători. Vecinul cu videol, ca și spectatorii, au mâncat bătaie la Miliție, or mai fi mâncat bătaie și acasă de părinți pe motiv că ”m-ai făcut de râs” sau ”fută-chie Dumniezo, îți dau eu video de-o vezi pe bună-ta în rai!” 

Noa, eu am scăpat că venise maică-mea cu o sprânceană-n cer și una-n iad și m-a luat acasă cu un dulce ”treci acasă, că te bat de te caci pe tine!”

miercuri, 20 iulie 2016

Lampa

Mereu am fost atentă la tot ceea ce se petrece în jurul meu, mereu am fost curioasă, dar nu iscoditoare și, cum eram mai mereu singură pe-acasă, nici nu aveam cui să pun prea multe întrebări. Apoi m-am dezobișnuit, mama era prea obosită seara când ajungea acasă, aprindea lampa cu petrol din grindă, lampă care ajunsese pentru mine mai necesară decât chiar podul de la grajd și mă culca, după un scurt ritual numai al nostru.

Seara mă prindea de multe ori singură prin curte și aveam indicații clare să intru în casă la apusul soarelui și să aștept. Așteptam să vină ea... Între timp, întunericul cuprindea ulița pustie, turma cu bivoli băloși trecuse demult iar de pe lavițe se retrăsese lumea prin case. La țară, după ce apunea soarele, lumea se culca, a doua zi aveau de muncă la câmp și la animale, dar eu, în camera aceea ce devenea din ce în ce mai întunecoasă, stăteam cu spatele lipit de canapea, căutând umbre, înfiorată de poveștile cu stafii și strigoi ce le auzisem peste zi de la copii sau babele din sat.

N-aveam cum să ajung la lampă, nici dacă m-aș fi urcat pe masă și, oricum, era un tabu de netrecut. N-aveam voie să umblu la chibrituri și oricum, nici nu le-aș fi găsit, mama le ținea bine ascunse, de când dăduse Petrică foc la o căpiță de fân, fapt ce-i adusese o mamă de bătaie de-l scosese tanti Florica, mă-sa, aproape leșinat din mâinile lui Trăian, ta-su.

Florica și Trăian se băteau și între ei ca chiorii, mai ales după ce trăgeau la măsea. Nu erau bețivi, doar că mai pileau din când în când. La țară, până și bețiile erau altfel... Eu n-am văzut vreun țăran în satul acela picat prin șanțuri iar când se adunau la băut, cântau de răsuna toată valea. Asta mi-a plăcut tare și mi-am amintit acum o săptămână, la munte, când două adolescente urcau dealul la Minerva, cântând. Ziceam de Florica și Trăian, că se cafteau din când în când, Petrică, băiatul lor, cădea victimă colaterală și o lua și el pe cocoașă. Nu tocmai nevinovat, era prăpădit și al dracului și, deși știa că mănâncă bătaie soră cu moartea, nu se abținea de la nimic. V-am povestit că i-a furat ceasul lui taică-său de l-a căutat ăla ca disperat pentru că pe vremurile alea, să ai un ceas de mână Pobeda, era semn de mare fală. Nu înțeleg de ce Trăian n-a fost mulțumit când l-a găsit pe piciorul din față al vacii pe care o ducea Petrică la pășune și nici de ce a trebuit să-l rupă cu biciul pe Petrică, în loc să se bucure că și-a găsit sărăcia aia de ceas, când el știa cât e ceasul numai uitându-se după soare. A zăcut Petrică atunci vreo două zile, dar a zăcut mai mult când se dovedise a fi un mic piroman și a dat foc căpiței de fân.

Eu n-aveam voie să mă joc cu el decât când era mama acasă, de când imi arătase Petrică puța și mă invitase să facem fu-fu-fu iar eu nu pricepeam și pace de ce-mi arată degețelul acela din pantaloni și ce naiba era fu-fu-fu-ul ăla. Judecând după reacția mamei, care auzise de la geam, era ceva ce nu trebuia să se întâmple iar după felul în care Petrică a fugit, lovindu-se cu călcâiele în turul pantalonilor, înțelesesem că din ziua aceea am să-l văd rar și doar cu mama de față, ceea ce s-a și întâmplat. Nu cred că l-a pîrît mama lui Trăian, altfel aflam iar că a zăcut la pat, dar știu că mereu când îl vedea, ridica o sprânceană și-i făcea cu degetul. Lui Petrică îi ajungea atât și dispărea imediat.

Îmi amintesc și acum de serile acelea pe întuneric, m-au marcat într-un fel. Frica m-a învățat să stau mereu cu spatele la perete, ca să mă protejez, să nu fiu luată prin surprindere, dar nu mă tem niciodată, de nimic ce vine din fața mea. Îmi amintesc și de momentul în care auzeam poarta, de clipele în care încă mă gândeam că strigoii sunt cei care vin să mă mănânce sau mai știu eu ce grozăvie făceau ei copiilor și de ușurarea când vedeam lumina lanternei mamei prin curte. Teama și strigoii dispăreau ca prin magie, ca magia cu care mișca unchiul meu preferat cu voce frumoasă, paharele din aluminiu cu înghețată de la cofetăria din Tinca, pe masă. 

Aprindea lampa cu gesturile ei hotărâte și calme, de femeie singură, apoi mă privea cum fac ochii mari de la lumină. Mă lua în brațe și mă-ntreba dacă mi-a fost frică. Mințeam cu gura știrbă de dinții de lapte... Nu, nu mi-a fost frică delooooc, nici măcar un pic, mami... Voiam să fiu ca ea, curajoasă și fără teamă, ei nu-i era frică de nimeni și de nimic, nici de strigoi și nici de oameni...



”Niciodată”


Am un șir lung de morți în urmă, nu insist să-i prezint și nici măcar nu voi menționa vreunul, în afara bunicului din partea mamei, pentru că atunci când a murit, cu totul și cu totul accidental, bând dintr-o sticlă cu Lindan în care crezuse că e apă, am realizat eu ce înseamnă să moară cineva.

Aveam 7 ani și am plâns două zile și o noapte, nebăgată de nimeni în seamă pentru că și ceilalți erau ocupați cu organizarea, cu bocitul etc... Am leșinat pentru prima și singura dată în viața mea, probabil pentru că mă hiperventilasem, eram obosită și sfârșită de jale. Nu neapărat după bunicul pe care nu-l cunoscusem prea bine. Îl vedeam seara când venea de la muncă, așezat la masă cu ochelarii pe nas și ziarul în mână, mâncând tăcut și încercam să-i atrag atenția, așa cum făceam cu bunicul celălalt, făcând sfoara, roata țiganului și orice altceva consideram eu că ar trebui să-l facă atent. Celălalt bunic se temea mereu că mă rup în două și insista să mă opresc, cu toate că el îmi punea pe dușumeaua din sufragerie-bucătărie, plapumi și pături, ca nu cumva să-și rupă ”fătuța” lui oasele. Tot el chema câte-un vecin să vadă ce nepoată talentată are iar nepoata, nu-și mai încăpea în piele de fericire.

Bunicul mamei doar întreba ceea ce se întreabă de obicei: când ai venit, ce clasă ești, cum ai terminat anul, ce face tata, ce fac ceilalți bunici, aceleași întrebări cu care mă obișnuisem de câțiva ani, de când devenisem conștientă că adulții au un cu totul alt fel de exprimare, total diferit de cel al meu. Nu-l impresionau tumbele mele și, toată vacanța il vedeam doar seara, în aceeași ipostază, cu ziarul și ochelarii pe nas. Era un bărbat scund, cu mustață a la Hitler, avea pomeții proieminenți pe care-i moștenesc și eu, fusese aspru, chiar foarte aspru cu copiii lui, ducând uneori asprimea la sadism. 

Când l-au pus în groapă și o fată îmbrăcată în alb, pe care pusesem ochii ca fiind lipsită de respect, încă din curtea bunicilor unde ținuse popa slujba de înmormântare, aruncase niște bulgări peste sicriu, am făcut o criză de isterie în toată regula... Fata aia, îmbrăcată în alb, arunca pământ peste bunicul meu și, dintr-o dată realizasem grozăvia, anume că n-am să-l mai văd NICIODATĂ! Sicriul coborât și cei câțiva bulgări de pământ aruncat de fată m-au făcut să înțeleg ce înseamnă acel NICIODATĂ, pe care îl spusesem și eu de nenumărate ori când mă supăram pe prietenele mele de la bloc și le spuneam eu lor sau ele mie că ”niciodată nu mă mai joc cu tine, in viața mea!”, dar mereu, peste o 10 minute, o oră, cel mult o zi ne împăcam ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat iar atunci îmi dădusem seama că, odată pus în groapă avea să plece definitiv și nu-l voi mai vedea vreodată cu ochelarii pe nas și ziarul în mână. Niciodată n-aveam cum să-l impresionez, dacă la anul, să zicem, reușeam în sfârșit să fac flick-flackul acela nenorocit cu care mă chinuiam mai bine de 2 luni și nu-mi ieșea cum trebuie... 

Abia m-a potolit mama, se speriase și ea de răbufnirea mea și, probabil, abia atunci observase că în acele două zile, copilul ei de doar 7 ani trăise singur o dramă iar în sufletul lui se petrecuseră schimbări atât de mari încât viața nu mai avea să fie la fel niciodată. Descoperise moartea și ce înseamnă ea...

În camera în care a stat trupul bunicului pentru priveghi n-a mai dormit nimeni, niciodată. Unchii și mătușile mele nici nu prea intrau în camera aceea. Doar  pe mine nu m-a deranjat niciodată că acolo se veghease un mort și dormeam liniștită în patul dublu în care nu mă-nghesuia nimeni.


luni, 18 iulie 2016

”S-o duci, te rog, de unde ai adus-o!”

Vă spun sincer și cu responsabilitate, că am vrut să-mi trimit sora mai mică de unde a venit, adică, la Maternitate. Da, știam ce e Maternitatea, doar îmi petrecusem ceva vreme cu mama, la Casa de Nașteri. Știam că acolo vin femeile să urle, să înjure pe cineva (nu auzisem vreun nume pomenit, doar că ele se adresau cuiva cu ”nu mai bagi tu pula-n mine câte zile-i avea”), deci știam că cineva a făcut atâta rău unei femei care naște încât ea nu mai putea să-l sufere, că altfel, cum ar fi urlat ele așa de tare ca să mă sperie pe mine și să mă facă să-mi bag degetele în urechi?

În fine, punctul maxim al geloziei a fost atins la botez, moment în care toată lumea scotea onomatopee înspre pătuțul soră-mii iar eu rămăsesem undeva, ascunsă între perne și pilote și sfârșisem răcnind, doar-doar m-o băga și pe mine cineva (mama, neapărat), în seamă.

M-a găsit într-un târziu, așa mi s-a părut mie, după ce s-a prefăcut că mă caută prin casă: ”dar unde e fetița mea?” și-mi spunea pe nume, ca nu care cumva să cred eu că e vorba despre cealaltă fetiță, răsfățata din pătuț, cuminte și rotundă ca o lună plină.

Și atunci m-a luat în brațe, și atunci mi-am pus fruntea în locul meu preferat, la îmbinarea dintre umărul și obrazul ei, suspinând și temându-mă că ”pe mine nu mă mai iubește nimeni...” și ”s-o duci, te rog, de unde ai adus-o!”

Mi-a explicat mama că ne iubește la fel pe amândouă și eu am crezut-o, dar abia când am devenit mama a 3 copii, mi-am dat seama că mă mințise fără să vrea. Nu poți iubi la fel, și nu mă refer la intensitatea sentimentului, îl iubești pe fiecare, așa cum cere. Eu sigur nu-mi iubesc copiii în același fel, dar îi iubesc pe fiecare în parte așa cum se cer ei iubiți: pe una, ca pe o temerară, pe alta ca pe-un înger și pe al treilea, ca pe-un zbuciumat. Și sunt sigură că fiecare dintre ei, mă iubesc diferit, pentru ceea ce reprezint eu pentru ei, în afară de a le fi mamă.

Dar mama mea, a noastră, ne-a iubit cum a știut ea, fără să sesizeze diferența, poate obligată de cei din jurul ei, poate pentru că așa i se părea normal să spună. Eu știu că pe sora mea a iubit-o altfel și pe mine, cu totul altfel. Mai știu că se temea de cerbicia mea, de sălbăticia mea, se temea că sora mea va avea nevoie de protecție toată viața, dar n-a fost așa... Nici cu mine, nici cu ea... Uneori, am avut eu nevoie de protecție ei iar ea de cerbicia mea. Și ne-am completat, ne-am iubit și ne iubim, comunicăm uneori fără cuvinte. Și acum mă bucur că nu m-a ascultat mama, atunci, când aveam eu 5 ani, și nu mi-a dus sora înapoi, de unde a venit...



Povestea ”petrenjelului”

Mi-am adus aminte de o poveste din prima mea carte, în care îi făceam mamei tabloul de spaima plozilor, dar și a adulților, una pentru că tuturor copiilor le e teamă de injecții, vaccinuri, dezinfectat răni și bandajat și, alta pentru că mama mea nu curăța ouă nimănui. Te trimitea, cum se zice acum, cu subiect și predicat, apăsat, cu sete, în pizda mă-tii.

Pe vremea când stăteam cu ea într-un sat unde primise repartizare și făcea naveta cu bicicleta de la un beteag la altul, zi și noapte, o femeie și-a trimis plodul cu o ”șpagă” pentru mama care nu știu de la ce suferințe groaznice îl scăpase cu un bandaj și un ”lasă, nu-ți ies mațele pe-acolo”, constând in niște ouă, poate și lapte, și o legătură de pătrunjel.


Plodul intră precaut pe poartă, alb de spaimă, era cam de vârsta mea, vreo 5 ani, dă cu ochii de mine, își mai vine în simțiri și zice pe nerăsuflate:

- Acasă-i doamna felceriță?
- Acasă, zic eu, strepezită de vișinele de la gardul ce da înspre casa lui Bace Ciucă.

Apare Tartorul în ușă, copilul înlemnește, cred că vede numai seringi de doi metri repezindu-se spre el. Începe să se smiorcăie.


-Doamna felcerițăăă, zice el printre muci, lacrimi și sughițuri... M-o trimis mama să v-aduc niște petrenjeeel... Ușurat parcă de sfârșitul misiunii învățată cuvânt cu cuvânt de-acasă, copilul dă să pună ofranda la picioarele înfricoșătoarei mânuitoare de seringi, iod și blasfemii.

Mamei îi place spaima plodului, o văd zâmbind ușor, semn că deja victima e moartă și îngropată și zice calmă:

- Zi-i lu` mă-ta să și-l bage-n pizdă.


Copilul o luase deja la goană pe uliță, ridicând praful în urma lui. Nu-mi aduc aminte dacă lăsase ”petrenjelul” pe jos sau îl luase cu el, chiar și eu eram uluită de reacția ei, dar îmi stăruie în minte râsul, expresia de satisfacție, știind ce groază băgase în băiatul acela, care, cu siguranță, nu s-ar mai fi întors nici mort în curtea noastră, nici dacă i-ar fi promis mă-sa că-l scutește de dus vaca toată vara...


Drept e că nici nu l-am mai văzut, nici măcar nu știam ”al cui e”, că eu stăteam mai mereu singură prin curte, prin podul grajdului părăsit de orice suflare de animal, țesând povești pe care le spuneam în șoaptă, ca nu cumva să vină Tartorul pe furiș să mi le-audă și să râdă de ele. Nu-i plăcea când țeseam povești, mă simțea departe și nu mă putea controla, dar eu învățasem de mică toate stratagemele prin care s-o țin în afara lumii mele, până seara când mă lua în brațe și mă culcușea cu capul între umărul și obrazul ei moale iar eu o țineam cu amândouă mâinile de după gât și îmblânzeam cumva Tartorul, Spaima Satului, care devenea ca prin farmec, doar Mămica Mea.






miercuri, 6 iulie 2016

Maturizare - Fragment din Volumul ”Iris”

Cu timpul, odată ce crescuse și toți cei din jurul ei insistau că trebuie să se maturizeze și chiar nu înțelegea care e treaba și de ce era așa de important maturizatul acesta, în Lumea ei Perfectă veniseră tot felul de intruși nechemați, neinvitați, de multe ori obrăznicături din acelea care spuneau că au văzut lumină și-au intrat. Maturizarea i s-a părut mereu o mare tristețe, era abilitatea fiecăruia de a încasa. Era momentul acela când accepți să fii sacul de box al celor care aveau chef să dea în tine. De aceea, nu s-a lăsat cu una cu două, periodic, mai rupea lanțul și evada în Lumea Perfectă, dădea afară intrușii, o păstra curată cât putea de mult, până intrau alți și alți nechemați. O muncă de Sisif care se numea Proces de Maturizare. La dracu` cu ea, la dracu`cu toți nepoftiții!

Apoi, singurătatea nu i se mai păru o povară, nici măcar nu părea s-o mai afecteze în vreun fel, singurătatea fizică începuse să-i placă, izolarea și-o hotărâse ea, nu și-o impusese pentru că nu mai avea să-și impună absolut nimic din momentul în care văzuse că nu se potrivește niciunui tipar și nici nu trebuia să se străduiască să încapă în vreunul. În definitiv, ea nu trebuia să mai mulțumească pe nimeni, doar pe ea însăși, în absolut toate modurile în care dorea ea să se automulțumească. Vremurile când vorbise cu sinele se întorseseră, erau doar ei doi și era perfect, de-acum, din Noaptea Flăcărilor, nu ca atunci când zăcuse în pădure, murdară și pe jumătate moartă…


Fragment din volumul ”Iris” - Obsesia

”A fi teritorial înseamnă că ți-ai însușit rolul de stăpân absolut asupra vieții celui pe care clamezi că-l iubești... În definitiv, e egal cu a-ți marca teritoriul, ca și câinii, adică te piși peste tot ca să arăți că tu ești șeful. Obsesia n-o poți deosebi de ceea ce numim dragoste, nici nu știm dacă există o graniță sau măcar o linie de demarcație între dragoste și obsesie, deși cea din urmă, dacă întrebi specialiștii, pare mai degrabă o noțiune din psihiatrie și nu e. Cred că dragostea prinde uneori forme obsesive, poate pentru că realizezi că nu poți trăi fără ”obiectul” obsesiei tale.”

luni, 4 iulie 2016

Fragment din volumul ”Iris”

Acum îmi dau seama de deranjul lui afectiv și, mă tem, chiar mintal. Cum poți pretinde că iubești o femeie și totuși, să încerci s-o transformi în alta? Ce nu-ți convine la femeia de care pretinzi că te-ai reîndrăgostit? De ce să vrei s-o faci proiecția celeilalte, cu toate că știi că nu vei reuși decât să te amăgești și poate, să-ți faci realitatea mai suportabilă?! Da, cred că asta făcea… Începuse să folosească în discuțiile cu ea, expresiile inventate de mine… Asta m-a deranjat foarte tare. Mă fura, mă parazita în folosul lor. Era un vampir de cuvinte, un hoț mărunt și laș, un impostor. Iar ea, ei bine, ea… Jalnică creatură… Ea se amăgea crezând că au parte de un nou început, că poate șterge trecutul cu buretele, că vor putea trece vreodată peste tot ce s-a întâmplat. Amândoi negau realitatea, amândoi mințeau pe toată lumea, dar mai ales, se mințeau pe ei înșiși.


Nimic n-ar mai fi fost niciodată la fel. N-ar fi avut cum, eu aș fi rămas pentru totdeauna nodul peste care nu s-ar fi putut trece, chiar dacă peste ani, m-aș fi tocit și ei s-ar fi luat cu altele, uitând să mai mintă sau renunțând, ducând o viață anostă la fel cum fusese sexul cu el în primele săptămâni, după ce ne-am regăsit. Mă resemnasem spunându-mi că nu le pot avea pe toate, era aproape neputincios și groaznic de plictisitor în pat. Pe mine m-a surprins inabilitatea lui, dar apoi mi-am dat seama că așa fac ei sex acasă. Plictisitor de lent, fără pic de pasiune, cu atingeri abia simțite, în liniște, să nu-i audă cineva, pentru ea datorie, pentru el necesitate
----------------------
Ea nu știe, sunt convinsă, că din munca ei în solar beneficiam și eu, cu toate că eu consideram nepotrivit și, da, ar fi trebuit să am îndoieli asupra caracterului lui, și chiar le-am avut, atunci când el îmi aducea ceapă verde și ardei din solarul în care muncea doar ea… De fapt, ce să mă mai mir, doar o ducea și la vilă să curețe, e impropriu spus după mine, pentru că eu aveam grijă să nu-mi las nici măcar un fir de păr pe care să-l văd și să nu-l culeg. Poate că și-a dat și ea seama, poate nu, de grozăvia gestului lui, acela de a-și duce soția să curețe locul în care el făcea dragoste cu amanta. 

joi, 30 iunie 2016

Biruind

fragment

”Fusese toată familia mea acolo, un fel de reuniune. Eleganți, bărbații îmbrăcați în costum, doamnele în rochii vaporoase de seară. Mirosul de parfum bun mă învăluia din toate părțile. Am urcat până la ultimul etaj și am trecut prin camera Azaleei. M-am dus la fereastră să văd lumea de sus și-am dat să încalec balustrada, apoi m-am speriat și m-am întors. Azaleea era pe canapea, cu un prosop înfășurat pe cap, își spălase părul, de aia n-o văzusem când intrasem. M-am dus la ea și am sărutat-o pe frunte, mă emoționase din nou privirea ei inocentă și mirarea din ochii ei când mă văzuse apărând ca din senin.

Apoi am plecat cu tot alaiul, nu mai știu unde, dar cred că i-am condus undeva, de unde m-am întors singură. Îmi încolțise ideea că aș putea merge în Italia și m-am trezit pe un drum proaspăt asfaltat lângă un șuvoi de apă tumultos, ca după ploi torențiale. Acolo mi-a tăiat un bărbat calea, ducea un sac pe umeri. L-a pus jos și a scos un cuțit din buzunar. Un cuțit mare, de măcelărie.

Eu tocmai văzusem indicatorul de Italia și mă gândeam că iau autobusul, eram undeva aproape de graniță. M-a întrebat unde mă duc și i-am răspuns cât am putut de calmă că merg în Italia, încercând să-l ocolesc. Îmi era frică de el și, pe bună dreptate. A început să-și taie carnea de pe glezne, ca și cum ai tăia dintr-un pepene galben și nu sângera deloc, nu făcea nicio grimasă, voia doar să-mi demonstreze că e în stare de orice, că nu simte durere și că asta-mi va face și mie.

Spaima mi-a dat puteri și l-am îmbrâncit, apoi l-am împins cu picioarele în șuvoiul de apă. L-a biruit. Azaleea, abia acum s-a terminat!”

marți, 28 iunie 2016

Atât de tu

Pustiu mi-ar fi, de n-ai fi tu
Să-mi bântui visele
Și gândurile
Și mersul
Și mirosul
Și auzul
Și pielea
Și inima
Și glasul
Și sufletul
Și aerul din plămâni

Pustiu mi-ar fi fără tine,
Pustiu și gol,
Pustiu și trist,
Pustiu și tern,
Pustiu și rece,
Pustiu și-amar,
Pustiu și frig,
Pustiu și sete,
Pustiu și foame

Și mi-ar fi gol
Și mi-ar fi trist
De nu mi-ar fi
Atât de bine,
Atât de plin,
Atât de cald,
Atât de dulce,
Atât de moale,
Atât de tu...


O mie de dorințe împlinite

Și am zburat atât de sus cât m-a ținut curajul
Celor o mie de dorințe împlinite
Apoi am planat până m-au plictisit
Răspunsurile la întrebările nepuse nicicând
Apoi am coborât abrupt, vijelios,
Cum numai eu știu, dintre-atâția,
Vrând să-mi împlânt câlcâiele-n pământ,
Stârnind cutremure pe Lună, furtuni în Paradis,
Ridicând valurile oceanelor până la cer,
Speriind cu tunete tot ce e viu,
Rupând în cădere copaci și vârfuri de munte,
Lăsând o dâră de pulbere și praf, și spaime
Cât pentru o mie de dorinți împlinite,
Cu care-am să-mi fac un colier colorat
Și-am să-l atârn pe-o creangă de alun,
Pân-am să-mi amintesc întrebările
La care n-aștept niciun răspuns, nicicând.

Apoi am să mă ridic din nou, de data asta pân-la stele
Și tumbe-am să fac și am să râd de mine,
De cele o mie de dorințe împlinite
Ce stau acum cuminți și colorate pe creanga de alun,
Plictisitoare mărturii ale unor zbateri trecute,
Legănate de vânturile calde ale unei Sahare
De uscăciuni și dor de apă,
Încâlcite de scaieți răzleți din nisipuri,
Așteptând să vin eu, cu pensule și culori
Să le redau strălucirea inutilă a unui trecut
Pe care ele nu vor să-l abandoneze.
Dar eu am să rămân acolo sus, printre stele...
N-am timp și nici răbdare să mai pictez mărgele.
Vreau să vorbesc cu Neatinsul, să joc table cu Dumnezeu
Să râd cu el de nimicurile grave ale oamenilor temători,
Care nu știu și nici nu vor afla vreodată,
Că au avut dintotdeauna aripi.




Sursa foto: www.dailymail.co.uk
Northern Light Phoenix Shape




sâmbătă, 25 iunie 2016

Recenzia volumului Picături din soare

Picături din soare – proze cu candoare. Angela Tocilă este un fermecător pacheţel (fiindcă e în format mic!) uman, amorsat bine de tot, ca o bombă cu ceas. Ce pare că stă tot timpul să explodeze de vitalitate. De bucuria de a trăi, de a înregistra şi de a împărtăşi şi celorlalţi bucuriile sau nădufurile ei. Mai exact, este o femeie aflată în stare de continuă alertă, cu o vigilenţă împinsă până la suspiciune, gata să-şi sacrifice un alean, un dor sau un puseu de melancolie depresivă, pentru a se pune în slujba adevărului. Pentru că ea este nu doar un pamfletar de temut, un jurnalist cu un verb atroce, devastator (e bine – se şopteşte în milieu – să te fereşti să-i intri în „colimator”, fiindcă, altminteri, nu mai scapi de gura ei, eşti pierdut!), dar păstrează în structura de adâncime a spiritului său un idealism frumos, aproape naiv, de visător netămăduit. Dar, până să ajungă să trăiască în Cetatea soarelui a lui Tommaso Campanella, trebuie să treacă mai întâi prin furcile caudine ale clasei politice contemporane româneşti, unde absurdul se îmbină cu pauperitatea minţii, iar ticăloşia se ţese pe canavaua anormalului. Şi, astfel, Angelei Tocilă nu-i rămâne decât să trimită amenda în scris, prin intervenţii în presa scrisă şi online. Să sancţioneze drastic realitatea abnormă, alternând pasaje de un sarcasm aproape liric cu altele de o ironie aproape comică. Atunci însă când capătă un pic de linişte, când pulsiunile demolatoare i se mai domolesc şi se retrage în adâncurile insondabile ale sufletului ei de femeie plăpândă, dar şi spectaculos de abraşă, ei bine, această adevărată Ana Ipătescu de pe malurile Crişului Repede, această orădeancă infatigabilă silfidă şi mamă a revoluţiei se transformă într-un scriitor sfios, discret, cuviincios, echilibrat, dar extrem de atent. Devine o veritabilă memorie vie, înzestrată cu un aparat afectiv ce înregistrează fidel realitatea, însoţită de tonalităţi cert priincioase unui valoros document estetic. Toate pornirile ei, toate momentele de răsfăţ al nostalgiei s-au strâns, încet-încet, într-un mănunchi, într-un florilegiu de note mărunte, într-un şirag de fotografii în alb-negru sau sepia şi într-o ţesătură de clipe retrăite, care mai de care mai împerecheate cu picături de duioşie (de acolo, din delicateţe şi din candoare, cred că vin şi iluminările solare pe care a ţinut moţiş să le transfere în titlu!). Deci, toate aceste efleurări ale gândurilor a avut ambiţia să le strângă într-o carte, numită Picături din soare, apărută recent la Editura Primus din Oradea. Volumul – consistent şi într-o prezentare grafică elegantă – este împărţit în câteva secţiuni tematice, pentru ca, în ciuda unei impresii de eclectism ce s-ar putea să o resimtă, lectorul să aibă timp să deceleze probele de talent al prozatoarei şi, apoi, să cuprindă la un loc toate textele, într-o viziune globală, valorizatoare. Mai întâi, o secţiune de proză – cum se zice, epic curat, cu savuroase schiţe de viaţă (câteva dintre ele au fost publicate în premieră în revista noastră, cu ceva vreme în urmă!) ori amintiri graţioase şi răvăşitoare despre copilărie, cu portretele dragi ale bunicilor, cu observaţiile sagace şi delicate ale unui copil care descoperă mirobolanteriile din ograda lumii, ceva între Saint-Exupéry din Micul Prinţ şi Brătescu-Voineşti din Niculăiţă Minciună ori Puiul, trecând poate prin licăririle şarmante ale lui Nils Holgersson, eroul creat de mamaia literaturii fantastice pentru copii, Selma Lagerlöf. Sau poate frolând un pic personajul fetiţei universale: şoticară, naivă şi curioasă, înţeleaptă, ţâfnoasă şi răbdătoare, care aduce, uneori, cu Alice din Alice în Ţara Minunilor. Este secţiunea care dă măsura reală a talentului incontestabil de prozator al Angelei Tocilă. Partea a doua, numită De-a valma, scoate la iveală un epic marcat de o tuşă mai grea, mai puternică şi mai frustă, cu iz puternic de G.M. Zamfirescu. Partea a treia, intitulată simplu Dragoste, schimbă regimul ideatic şi, implicit, stilistic căpătând aspectul de mic romanţ stroboscopic de întreţinere a voioşiei zguduitoare, cu poveşti scurte, de fapt, posibil intitulabile „dramolete pentru fete”. Partea a patra, Cronici absurde, experimentează o direcţie nouă, dar care n-a mai fost continuată, probabil pentru că acel drum nu ducea nicăieri. Şi, în fine, secţiunea a cincea, Pamflete uşor politice, ce cuprinde o sumă de texte vitriolante, foarte reuşite şi suculente, extrem de iuţi şi cu şarje absolut savuroase la adresa unor personaje politice actuale, caricaturizate de natura însăşi şi, tocmai de aceea, satirizabile pe toate părţile. Dincolo de accentele ironice, şfichiuitoare şi sarcastice, dincolo de observaţiile aproape cinematografice asupra cadrului acţiunilor, dincolo de lejeritatea limbajului şi de capacitatea instantanee a epicului de a intra în exemplaritatea moralei de fabulă, dincolo de zeflemeaua groasă ori pişcătura furişă, dincolo de harţagul unui temperament de scriitor hiperiritabil (dar care aparţine, în fond, unei femei a cărei sensibilitate se luptă din greu cu luciditatea!) şi, poate dincolo de subiectele anodine, ce ţin de firescul unei lumi fără importanţă, neînsemnată, inofensivă, banală, lipsită de orice vibraţie [cf. gr. anodynos < an – fără, odyne – durere], cum am întâlnit, de pildă, în scrierile lui Ion Băieşu (aici, Tanţa şi Costel devin Mimi şi Nelu!) – dincolo de toate aceste repere fierbinţi ce sar în ochi ca uleiul încins din tigaie(!), Picăturile din soare, pe care Angela Tocilă ni le instilează sunt tot atâtea întinderi de mână tonifiante, prieteneşti, spre a ne ajuta să străpungem crusta realităţii şi să pătrundem cu grijă, cu compasiune, dar şi cu drag (un drag necesarmente voios!), în măruntaiele acelui adevăr grav, revelat, cândva, de Henri Michaux: „L´homme est une âme à qui il est arrivé un accident”. 

Florin Toma

Recenzie preluată de pe site-ul Uniunii Scriitorilor, Viața Românească