joi, 31 decembrie 2015

Călătoria, sinele obraznic, valul

Se cutremura pământul, era panică și totuși, ea se uita în jur la blocurile înalte, calculând cât de departe și repede trebuie să fugă ca să nu fie în calea căderii lor. Alergă din răsputeri spre Casa Poporului, știa că Ceaușescu o făcuse anti cutremur, anti nucleară, anti Apocalipsă, anti tot. Ajunse lângă ea, moment in care simțise că se prăbușește în gol cu Casă cu tot, într-un hău căscat în mijlocul pământului. Un huruit grozav însoțea căderea, o groază imensă pusese stăpânire pe ea, privind Casa scufundându-se. Apoi nu mai știu nimic, se făcu întuneric.

Se trezi împinsă de valuri pe un țărm. Paltonul și bocancii îmbibați cu apă o țineau captivă, nu se putea ridica de greutatea lor udă, părul și fața îi erau acoperite cu nisip. Nu auzea însă niciun clipocit, valurile veneau și plecau în liniște deplină. Își dădu seama că surzise din cauza huruitului căderii Casei. Se târî cu greutate mai sus pe țărm, unde n-o mai ajungea apa. Era cald, ceea ce făcea ca hainele mustind de apă să-i fie și mai incomode. Își dădu jos paltonul, așa întinsă pe jos cum era, apoi, cu mare greutate se ridică într-un cot, eliberându-se și de bocancii grei.

Se uită în jur, nu era nimic in afara intinderii de nisip, apoi auzi Vocea, dar nu dinafară ci de undeva din interiorul ei.
- Dezbracă-te.
- Cum să mă dezbrac? De tot?
- Da, nu ai nevoie de nimic aici. Uită-te în jurul tău, și se pare că ai nevoie de haine?
- Aș păstra chiloții și sutienul, m-aș simți mai în largul meu...
- Păstrează ce vrei, nu ți-am cerut nimic, ți-am sugerat doar.

Își dădu pulovărul jos, intrase la apă și trebui să tragă cu putere de el în sus. Știa că ar fi trebuit să audă scârțâitul lânii ude când il trecuse peste cap, dar își aminti că surzise. Pantalonii ieșiseră ușor, eliberându-i picioarele de umezeală. N-o durea nimic, nu o îngrijora nici măcar liniștea totală, aștepta doar Vocea ca să-i spună ce să facă mai departe.

- Eu nu-ți spun ce să faci, auzi ea din interior. Eu am venit cu tine, sunt doar Însoțitor.
- Dar eu ce sunt?
- Tu ești Călător.
- Unde sunt?
- Într-una din Călătoriile tale din Vechea Lume.
- Eu n-am visat niciodată să ajung într-un loc pustiu, nu e nimic aici, nu văd pe nimeni, nu aud nimic în afară de tine... Ce trebuie să fac aici?
- Nu trebuie să faci nimic, dar dacă ai ajuns aici înseamnă că ai de creat, ai de construit...
- Ce să construiesc, din ce? Nu înțeleg...
- Trebuie să-ți construiești lumea, s-o creezi tu așa cum o dorești. Nu ai nicio restricție, nicio obligație, dar trebuie să respecți o singură Regulă, altfel nu poți rămâne aici, va trebui să pleci în Altă Parte...
- Ce regulă și ce înseamnă Altă Parte?
- Îți pot spune doar Regula.
- Bine, spune-mi regula.
- Pentru că tu ai venit cu amintirile Lumii Celeilalte, va trebui să creezi aici o lume care să nu conțină conceptul de Bine și Rău, Urât sau Frumos. Aici nu există așa ceva, iar în momentul în care Creația ta va da naștere vreunui concept contradictoriu, va trebui să pleci. Ceea ce-ți spun eu e că, dacă vei decide să-ți construiești lumea, e neapărat necesar ca ea să nu conțină nicio contradicție care să dea naștere vreunei stări conflictuale, a ceea ce defineai în Lumea Cealaltă a fi Bine sau Rău.
- Cum să construiesc?
- Cu mintea, ți-am spus că aici nu ai nevoie de nimic, nici măcar de sutienul ăla plin cu burete ud ce-ți irită sfârcurile, râse Vocea...
- Aș putea pentru început să mă doară capul puțin?
- De ce-ai vrea să te doară ceva aici?
- Ca să fiu sigură că nu visez, adică, să fiu sigură că sunt vie. Chiar, am murit la cutremur?
- Nu, n-ai murit, ai călătorit doar, ești la fel de vie ca dinainte de a te naște. Știu că nu înțelegi acum, dar îți recomand să renunți la durerea de cap pentru că pe durata ei și a tentativei tale prostești de a-ți demonstra ție însăți că ești vie, eu va trebui să plec. Nu am de ce să-mi doresc suferință. Ți-aș sugera, în schimb, să vrei să auzi...

Își desfăcu sutienul ud eliberându-și sânii încrețiți de umezeală, cu sfârcurile reci și înfiorate de căldura soarelui. Renunță la durerea de cap, își voia Vocea cu ea. Își dori să audă. Auzi valurile, încet la început, apoi la intensitatea reală, treptat, știind că ar fi suferit un șoc dacă și-ar fi dorit să le audă dintr-o dată. Pe nesimțite, asocie zgomotului valurilor ce se opinteau pe țărm, țipătul unui pescăruș. Îl auzi, își dori să-l vadă, pescărușul fâlfâi pe lângă ea.

- Începi să pricepi, zice Vocea, ești o alegere bună. Te temi de ceva?
- Nu mă tem de nimic.
- Te doare ceva?
- Nu mă doare nimic, dar vreau să te întreb ceva...
- Știu deja. Vrei să știi dacă poți să aduci aici pe cineva. Trebuie să știi că nu poți schimba trecutul, nu poți interveni asupra lui în procesul tău de Creație. Cei pe care-i vei aduce aici vor veni cu Trecut cu tot și va trebui să accepți asta și faptul că decizând să aduci pe cineva, va trebui să-ți asumi responsabilitatea de a-i asigura confortul Emoțional. Aici nu există Regrete, e interzis, face parte din Regulă, nu există Constrângere, nu există Dor.
- Cum poate exista o Regulă cu mai multe reguli incluse?
- Asta e oferta, dacă vrei să pleci, te înțeleg...
- Dar mie îmi este dor, de ce pot să simt asta dacă zici că e interzis?
- Pentru că e avantajul primului venit, e Dreptul lui să-i fie Dor, altfel nu poate construi și nu vrem invenții și minciuni aici. Adică, tu nu poți să-l aduci aici inventându-l așa cum ai vrea tu să fie. Nu-i poți schimba trecutul, înțelegi? Știu, te gândești că va fi greu, imposibil chiar, știu că te cuprinde disperarea dar mai știu că nu vrei să te minți inventând o marionetă care să-i semene. Îți sugerez să construiești altceva între timp, ai nevoie de un răgaz să judeci... Fă-ți un copac, de exemplu...
- Vreau să știu, Lumea Mea mai există?
- Care dintre ele, Călătorule?
- Cea din care vin acum...
- Lumea ta nu e cea din care vii, erai doar în tranzit acolo, dar fii pe pace, există încă... Tu vii din Alte Lumi, trebuie să înțelegi că ești Călător, trebuia să-ți dai seama de asta în fiecare noapte. Știi ce spun?
- Da... Spune-mi, mai există Călători aici?
- Aici nu, asta e Lumea ta, Atelierul Tău de Creație. Fiecare Călător îl are pe al lui.
- Ce se întâmplă cu cei care crează lumi conținând Binele și Răul?
- Părăsesc Atelierele pentru că au ratat Procesul de Creație. Odihnește-te, plec puțin, îți dau răgaz... Apropos, poți să te modelezi pe tine așa cum crezi că ai fost mai frumoasă și mai încrezătoare în Lumea Cealaltă. Ai acest Drept. Acum plec, uită-te la tine, te-ai modelat deja așa cum erai la 14 ani. Mă surprinde naivitatea ta, nu atunci ai fost cea mai frumoasă...

Vocea dispăru râzând cald. Ea își întoarse privirea de la mare, își privi picioarele, într-adevăr, erau cele de la 14 ani. Chicoti și-și dori un Copac, apoi o pasăre. Evită să se gândească la El, spera doar că nu e și el un Călător într-un alt Atelier de Creație, departe de ea. Poate că i-ar fi interzis să-l aducă. Voi să cheme Vocea înapoi, dar se-ntinse sub copac să doarmă puțin. Nu știa că nu-i va mai fi niciodată somn, foame sau sete. Doar ce- spusese Vocea că Aici nu are nevoie de nimic...

Vocea reapăru zâmbind. N-avea cum s-o vadă, dar o simțea zâmbind așa cum o auzise râzând când a plecat lăsând-o să-și creeze Copacul. Se ridică într-un cot, i se păru că dormise totuși, chiar dacă știa că aici nu are nevoie de nimic. Își simți brățara ceasului auriu pe mână și realiză ridicolul, era goală dar avea ceas. Indicatoarele se opriseră în momentul Marii Prăbușiri în Adânc.

- Încep să uit Lumea Veche? își întrebă cu îngrijorare Vocea.

Vocea nu-i răspunse, continua să-i zâmbească din interior.

- Nu mă speria, te rog!
- Simți spaimă?
- Nu, am doar o senzație e bine dar ceva în mine îmi readuce senzațiile de dincolo: Spaima, Frica, Groaza, Resemnarea și multe altele. Și parcă-mi vine așa, să mă speriu. Am senzația că nu am timp pentru toate, că trebuie să mă grăbesc... E ca și cum aș fi primit o provocare o sarcină pe care trebuie s-o duc la indeplinire. Știi tu, Creația...
- Timp? Aici nu există Timp. Ceasul tău nu s-a oprit odată cu trecerea din Lumea Veche, s-a oprit când ai ajuns aici, o secundă mai târziu. Și nu s-a oprit din cauza șocului de la Prăbușire, nici pentru că a stat în apă, în definitiv e ceea ce se numește un ceas bun în Lumea Cealaltă, s-a oprit pentru că aici nu-și are rostul, nu există niciun mecanism care să-l împingă să meargă mai departe și nu mă refer la ceva mecanic, mă refer la Scurgerea Timpului, care nu există.
Știi, poți să stai sub Copacul acesta ceea ce numeai Dincolo o eternitate și să nu faci nimic. Nici Nimic nu există, nici Plictiseală, poți să închizi ochii pentru ceea ce crezi tu că e o Clipă și să treacă 1000 de ani Dincolo. Frică n-ai cum să simți, nici Groază, nici Spaimă, nici Resemnare, sunt doar niște reziduuri ca și ceea ce-ți imaginezi acum c-a fost visul tău de sub Copac. Visai că dormi într-o casă frumoasă care nu-ți aparține ție ci unei doamne mai în vârstă cu părul scurt, brunetă și distinsă care te-a lăsat cu o anumită însărcinare în casa ei. Te-a trezit fiica ta cea mare și ți-a spus că trebuie să te ducă la ospiciu pentru că ești nebună. Ai negat la început, opunându-te. De aici, Spaima. Apoi ai acceptat faptul că ești nebună și, de-aici, Resemnarea. Apoi ai visat că aveai în grijă doi băieți ai unei alte doamne. Cel mai mic avea o problemă la ochi și v-ați dus toți patru la farmacie, unde, doctorița ta de familie care-a murit săptămâna trecută, făcea pe farmacista. V-a vândut o soluție, tu i-ai oblojit ochii celui mic cu soluția aceea și-ați ajuns undeva într-un hotel unde o asistentă apărută din senin a spus că băiețelul orbea din cauza ta și a soluției cu care l-ai dat la ochi. De aici, Frica. Apoi ți-ai dat seama că n-ai nicio vină, doar iubeai băiețelul acela, chiar dacă nu era al tău. Ai plecat oarecum alungată și odată ieșită afară, cineva ți-a spus: Uite, țiganii! Erau așezați la o masă între boarfe și resturi, triști, în stânga ta. Ai trecut mai departe printre niște tineri care fumau și atâta tot. Nu făceau nimic altceva, fumau și se uitau în gol. Tu călcai pe chiștoace și mergeai mai departe, de asta m-ai întrebat de Timp. Ai senzația că nemișcarea lor, tristețea țiganilor de la masa aceea simbolizează că tu ai ceva de făcut atâta vreme cât ei nu făceau nimic. De asta n-ai Răspuns zâmbetului meu. Ai constatat în schimb că ai ceasul la mână.
- Mulțumesc, aș vrea să mai dorm puțin, adică vreau să pleci, sunt tulburată de ceea ce aflu, chiar dacă și tulburarea e tot un reziduu. Dă-mi răgaz, dacă Timp zici că am. Lasă-mă să respir, să aflu, să mă dumiresc, să mă scutur de reziduuri, să-mi dau ceasul ăsta inutil jos de pe mână. Mai lasă-mă să visez, poate am noroc să visez ceva frumos, ceva care să mă Inspire.
- Știu ce vrei, dar ai grijă, ți-am spus deja înainte de Adormire. Nu vrei să Greșești, nu-i așa?
- Există Greșeală aici? Credeam c-ai zis că e totul permis în afară de ceea ce conține Regula.
- Exact asta am spus, mai zise misterioasă Vocea, înainte de a pleca.

Se întinse la loc sub Copacul în care, între timp, înmulțise păsările, strecurase o adiere de vânt, atâta doar cât să foșnească frunzele. Se uită spre Mare, își dori să-i simtă Mirosul. O pală de vânt îi aduse miros de alge și scoici putrezite, exact Mirosul pe care-l dorea. Trimise Pescărușul mai în larg, țipetele lui nu se potriveau acum cu ciripitul Păsărilor. Aruncă Ceasul în Mare, imaginându-și plescăiala Apei primindu-l. Timpul se oprise de-adevărat acum.

Descoperise că-și poate face întuneric oricând dorea, ca și cum ar stinge becul, că putea să-și potrivească apa mării ca pe cea din cadă, când mai caldă, când mai rece, după cum avea chef. Își făcuse o pajiște imensă cu gazon japonez, așa cum era în Lumea Veche, pe care alerga fără grija că s-ar putea tăia în vreun ciob sau piatră ascuțită. Alerga cu pași mari, lovind fără grijă cu călcâiele în iarbă, apoi se oprea și-și trecea degetele prin firele verzi și răcoroase. Evitase să se gândească la dorințele ei, evitase să se gândească la cei pe care și i-ar fi adus în Lumea Nouă, chiar dacă analizase cum ar putea s-o facă în condițiile impuse de Regulă. Era imposibil.Încetase să se mai simtă privilegiată, premiată. Nu avea cum să despartă Binele de Rău, niciunul nu avea cum să existe unul fără celălalt, presupunându-se că aici, în Atelierul ei, trebuia să creeze armonios, în așa fel încât să nu existe niciodată Situații Conflictuale. Începuse să vorbească și ea cu majuscule, la fel ca și Vocea, ba chiar simțea o iritare când o auzea vorbindu-i cu oarecare superioritate, chiar dacă aceasta o asigurase că nu există nici Iritare sau Nervozitate Aici.

- Tu cine ești de fapt? Conștiința mea?
- Se poate spune și așa...
- Și mai cum?
- Și mai Sinele tău. Zi-mi cum vrei, eu sunt Tu, chiar dacă știu că uneori nu mă placi, așa cum nu te plăceai câteodată (de prea multe ori, în opinia mea) nici Dincolo... Nu înțeleg pentru ce te încăpățânezi să-ți cari toate rămășițele după tine. Uită-te mai bine ce e Aici. Soare când vrei, apă când și cum o vrei, lenevești când vrei... Am observat că tu chiar dormi, ceea ce ar trebui să fie imposibil, asta înseamnă că și Oboseala ți-ai cărat-o după tine. Acum te văd bine dispusă, ai visat frumos, nu-i așa?
- Nu-mi amintesc ce-am visat, dar aș vrea să-mi spui tu. Te numesc Subconștientul meu, na, și îți ORDON să-mi readuci visul ca să mă bucur de el Conștientă!
- Nu vreau să ți-l spun!
- Până la urmă se cheamă că avem o Stare Conflictuală aici? Nu ziceai că nu e voie, că e interzis de Regulă?
- Nu se pune, conflictul între Tine și Sine e unul care nu poate avea repercursiuni asupra Creației, decât cel mult unul pozitiv. Din contradicții se naște Opera, dar asta o știi și tu, îți amintești cât erai de creativă și Dincolo când erai în conflict cu tine însăți. Bine, au existat și excepții când, întradevăr, erai distructivă, autodistructivă și se pare că asta-ți și plăcea oarecum, îți dădea un sentiment de singur împotriva tuturor, îți convenea pentru că-ți crease iluzia libertății, când tu erai la fel de captivă ca toți ceilalți.
- Nu-i adevărat, eram cu adevărat liberă!
- Vezi, acum, ca să fac o glumă cam tâmpită, asta înseamnă să-ți minți Sinele! Nu te superi că râd puțin, da?

Vocea hohoti exagerat, special să-i sporească Iritarea, sperând s-o alunge, s-o trimită undeva departe de Ea. În momentul acela n-o mai suporta pe Creatoarea asta plină de ifose și mofturi, dorindu-și să fi fost ”repartizată” altcuiva. O hărțuise destul Dincolo, era nedrept să fie nevoită c-o cocoloșească și Aici...

- Ți se pare că nu te aud? Ai impresia cumva că ești de capul tău, că poți să vorbești fără să pot interveni?
- Du-te și fă-ți un eleșteu cu pește...
- Ce să fac cu el?
- Să ai o ocupație, te mai uiți la pești cum înoată, eventual, fă-ți niște delfini drăguți să-ți distragă atenția și dispoziția asta belicoasă. Pari plictisită și ți-am spus că Aici nu există așa ceva...
- Ei, uite că există, sunt plictisită de moarte. Mi-am amintit că înainte cu o zi de Marea Prăbușire am văzut o cutie de carton pe care scria Tropical Eden. Era o cutie de banane. Așa mă simt aici, ca într-un concediu într-un paradis tropical,  Un concediu prea lung...
- De ce-ai fugit când ai simțit Cutremurul?
- Din instinct de conservare, de spaimă, spune-mi tu, doar le știi pe toate. Nici nu înțeleg de ce îmi pui întrebări, nu ți se pare absurd? E ca și cum aș suferi de o dedublare de personalitate, tu (care sunt eu) întrebi și eu care sunt tot eu, răspund. E ridicol! Insinuezi că nu sunt recunoscătoare pentru că n-am murit și am eșuat aci în Marele Nimic, în Marele Căcat cu Moț, (uite că știu și eu să vorbesc cu majuscule!), dar lasă-mă să te întreb ceva... Sunt încă OM?
- Desigur, ești om.
- De ce n-ai spus Om cu majuscule așa ca mine?
- Pentru că nu contează, majuscule folosesc când am ceva de spus și tu trebuie să reții. E un fel de a-ți stimula capacitatea de a pricepe ceea ce e important Aici.
- E important să te cari acum, pentru că nu mă simt nici premiată, nici privilegiată, trebuia să fi murit odată cu ceilalți, atunci când m-am prăbușit pe lângă Casă.
- Acela a fost un vis. Nu s-a scufundat nicio Casă. Casele din visurile tale mă reprezintă pe mine, adică Sinele tău. Îți amintești că ani de zile visai o casă murdară înțesată cu boarfe, plină de praf? Apoi alți ani în care Casa era curată în majoritatea camerelor cu excepția uneia care era dezordonată, cu vechituri de-a valma peste tot? Apoi cea albă, curată lună, cu trei pereți de sticlă, cu șemineu și cu blana aceea de urs în fața lui (aici nu sunt sigură că n-a fost o invenție post-vis de-a ta) și cu podul plin cu tablouri vechi pe care nu distingeai nimic din cauza prafului gros? Ei bine, Casa Poporului e de departe grandioasă, probabil că semnifică faptul că te-ai prăbușit cu măreția ta. Dar nu asta e ultima Casă pe care ai visat-o, nu-i așa?
- Așa este, Ultima Casă e din Visul de Azi. Cel pe care nu mi-l amintesc și tu nu vrei să mi-l spui.
- Ai să ți-l amintești, observ că ai tresăriri, semn că începi să-ți aduci aminte... Vrei să ne împăcăm?
- Dacă-mi spui ce-am visat sau măcar cum era Casa din Vis...
- Nu mă condiționa, te rog, nu e frumos din partea ta. Eu îți vreau Binele, trebuie să faci un efort și să-ți amintești singură, deși înclin să cred că nu e încă momentul...
- Mă duc să mă plimb pe țărm, trebuie să mă gândesc, să-mi alung starea asta, apoi am să încerc să dorm din nou. Îmi place să dorm.
- Îți place să amâni, îți place să te fofilezi, îți place să fii indulgentă cu mine, de aceea consider că ne-am împăcat. Ești din nou Tu, aproape aceeași ca și Dincolo...
- O spui de parcă ar fi ceva rău...
- Ești sigură că nu este? Du-te și plimbă-te, udă-ți picioarele. Observ că le-ai remodelat, nu mai sunt cele de la 14 ani... Ai observat și tu că nu atunci erai cea mai frumoasă?
- Nu, am observat că sunt disproporționată. Atunci reținusem că pot să mă modelez la vârsta la care cred eu că eram cea mai frunoasă, dar nu știu de ce m-am oprit la picioare. Cred că pentru că nu am oglindă să văd restul. O să-mi fac una... Ce idee! Voi avea cu ce să-mi umplu Timpul acesta care nu există!

Nu-i mai ardea de somn, nu-i mai ardea de creat. În mod normal, cu reziduurile din Lumea de Dincolo, și-ar fi construit o casă, așa cum și-o dorise toată viața, cu pereți din sticlă. Bine, nu cu toți, dar peretele frontal, cel prin care avea să privească lumea, să fi fost tot din sticlă, de sus până jos. Dar aici n-avea ce face cu casa, cel mult să se amăgească, cel mult să-și imagineze că e înapoi în Lumea Ei.

Începuse să vorbească singură, nu cu Vocea pe care o detesta de-acum, i se părea prea arogantă, prea sfătoasă, prea le știa ea pe toate și mai presus de orice, ura modul acela în care făcea pe misterioasa, mod care pe ea o jignea și o făcea să se simtă inferioară și proastă. Vorbea cu cei din Lumea de Dincolo, își imagina că sunt toți acolo, cei pe care i-a iubit, pe care cel puțin, i-a îndrăgit sau admirat. I se făcea din ce în ce mai dor și devenea din ce în ce mai tristă.

Stătea sub copac și-i privea frunzele căzând crescându-i altele, se uita la valurile în care nu se zbenguia niciun delfin, doar pescărușul acela fâlfâia țipând și mort de foame, căutând măcar un pește cât de mic. Hotărî să renunțe la el și la restul ființelor vii pe care le crease. Păsările amuțiră deodată, așa cum fuseseră făcute, țipătul pescărușului mort de foame încetă.

Făcu marea să se retragă lăsând în urma ei nisip și alge. O lăsă să-și ia avânt, după care o lăsă să vină cu valul imens spre ea. Nu se întoarse cu spatele, nu se temea, ba mai mult, se rezemă de copac, sperând să fie zdrobită între trunchiul gros și apă. Valul o izbi în plin, se făcu întuneric și... gata.

Se trezi dincolo de copacul doborât de forța valului, plină de alge și noroi, pe gazonul ei japonez distrus de viitură, cu Vocea lângă ea.

- De ce-ai făcut asta? zise Vocea uimită, îndurerată, copleșită, tristă...
- De ce n-am murit nici de data asta? întrebă ea cu deznădejde disperare, furie...
- Pentru că nu e posibil să mori Aici, de ce nu-ți intră asta în cap? Nu e posibil să mori accidental pentru că totul e în controlul minții tale, nu e posibil nici să te sinucizi pentru că Aici nu ai o viață trecătoare ca Dincolo. Aici se presupune că trăiești veșnic prin Creație. Tu ca o proastă ce ești, renunți la așa ceva? De ce?
- Pentru că nu e locul meu aici. Mi-am dat seama că nu pot să fac nimic, nu pot aduce pe nimeni aici fără să-i aduc și pe ce-i care-i iubesc ei, pe copiii lor, pe frații lor, pe părinții lor și eu nu pot garanta pentru afluxul ăsta de oameni. Nu pot garanta pentru caracterul lor, pentru intențiile lor și că nu s-ar ivi, ceea ce e prea puțin probabil, Stări Conflictuale născute din ură, din gelozie, din frustrare, din invidie, din răutate. Nu am cum să creez decât chestii iluzorii strict legate de persoana mea. Pot să-mi fac o casă așa cum am visat s-o am în Lumea de Dincolo, singura pe care o cunosc, de altfel, pot să mă modelez într-o mie de feluri, pot să mă îmbrac și să mă împodobesc cu ce nici n-aș fi sperat Dincolo, dar toate astea reprezintă o iluzie fără niciun rezultat concret, fără o finalizare, fără niciun rost. E ca și cum aș trăi într-un vis din care mă trezesc singură sub copacul ăsta răsturnat acum, din care am alungat păsările ca să nu le omor. Mă trezesc singură, chiar și fără țipătului pescărușului ce murea de foame doar pentru că l-am creat eu singur, fără un pește cu care să se hrănească.
Am vrut inițial să-mi creez animale de pradă, dar nu cred că aș fi suportat să le văd mâncându-se între ele, înțelegând că Aici totul trebuie să fie armonios, apoi de teama că aș fi tentată să mă las eu însămi prada lor.

- Până la urmă, ce te deranjează cel mai tare?
- Mă deranjează că sunt mințită și impresia că sunt supusă unui test...
- Nu-ți plac testele, știu, nu ți-au plăcut niciodată...
- Nu-, nu-mi plac, nu mi-au plăcut pentru că mereu cei care mi le-au dat, mi-au fost inferiori și uneori a trebuit să le ofer plăcerea de a mă lăsa testată ca să le satisfac orgoliul și să se le îngraș sentimentul de superioritate, din milă. Nu știu dacă am procedat corect, dar mă știi, mi-e milă și de cine nu ar trebui să-mi fie. Mă gândesc că pe lângă defecte, oricine are și-o calitate pe care, chiar dacă n-am descoperit-o, îmi imaginez c-o are.
- Ai să rămâi singură, știi asta?
- Când am fost altfel decât singură? Îți amintești tu, Sinele meu? Apropos, cum se spune Sine la feminin?
- Nu te prosti... Da, ai fost mereu singură, ești singură și aici, singură cu tine, cu mine, Sinele tău, dar vei fi singură indiferent unde vei fi trimisă de aici.
- Știu, asta nu mă sperie. Am avut mereu prieteni pe care i-am iubit și care m-au iubit, dar cu toate astea, seara am rămas doar cu tine și cu lumea noastră. Nu mi-a displăcut asta niciodată și cred că nici ție. Îți amintești ce povești brodam noi două, ce case frumoase construiam?
- Da. Acum cred că-ți amintești ultimul vis, ultima casă din vis, nu-i așa?
- Mi-o amintesc, e exact așa cum spui tu, suntem doar noi două în ea. Casa e curată, în mijlocul pădurii lângă un pârâiaș, are fațada din sticlă, bucătăria și o mică terasă spre răsărit. Acolo ne bem cafeaua dimineața... Dormitorul e sus în mansardă și are și el un perete de sticlă ce dă înspre apus. Patul e jos și alb, cu așternuturile foșnitoare, ușor dure, din bumbac (nu mi-a plăcut niciodată mătasea rece și distantă) albe și ele. De-acolo mă uit la apus și apoi la stele, doar că dimineața nu-mi place să mă trezesc la lumină, am găsi o rezolvare și pentru asta. Într-un fel, mama mea și-a îndeplinit dorința, voi să mă fac inginer constructor, cu toate că nu aveam nicio chemare pentru asta. Și iată, construiesc acum, în fiecare seară a vieții mele.
- Vechituri mai ții în casă? Undeva în pod, poate?
- N-am văzut nici măcar un fir de praf, nicio zdreanță, niciun tablou sau măcar o fotografie veche, totul era nou și curat.
- Mai era cineva în casă cu tine?
- În afară de tine? Nimeni. Eram singură.
- Ce-ai vrea să faci acum?
- Aș vrea să mă întorc, dacă se poate... Mi-e dor de lumea mea, de singurătatea mea care e oricum de un milion de ori mai ușor de suportat decât singurătatea vidă de aci. Niciodată nu m-am simțit atât de neputincioasă ca Aici, în Lumea asta pe care tu o consideri perfectă. Vreau să mă întorc în Lumea de Dincolo, în Lumea mea. Vreau să-mi încerc din nou norocul, sunt curioasă, acolo nu e nimic previzibil ca aici, ori eu fără nicio provocare nu-mi găsesc rostul. N-am pentru ce să trăiesc într-o Lume care ascultă de mine, se modelează după capriciile mele și de care, după cum vezi, m-am plictisit de moarte.
- Știi că sunt mulți care și-ar da cu adevărat viața să trăiască așa ceva?
- Nu cred că există om pe pământ care ar vrea asta. Nouă ne plac experimentele, provocările, conflictele spirituale și nu numai, ne place să ne certăm uneori, ne place ceea ce simțim, indiferent că e dragoste, ură, gelozie, dispreț. Mie, de exemplu, îmi place să fiu sarcastică, îmi place să înțep uneori, îmi place să râd. Mă amuză sărăcia duhului, mi-e milă de cei ce se prefac că totul e așa cum vor ei să fie, chiar dacă in adâncul sufletului lor sunt sfâșiați de îndoieli, de gelozie și de neputința de a smulge dintr-o viață care-i chinuie și le distruge personalitatea cu fiecare clipă. Mi-e milă de cei dependenți unii de alții, cei ce nu văd nimic în afara unei situații în care se cred prinși ca-n pânze de păianjen. Îi disprețuiesc din toată ființa pe mincinoși, pentru că aceia sunt adevărați criminali de suflete. Iubesc în schimb, spiritele libere, imposibil de încătușat, imposibil de manipulat. Sunt cei care nu se împiedică de convenții sociale, de educație, de citate, de norme și reguli. Vezi, Regula de aici mi-a displăcut profund pentru că este una mincinoasă și falsă. E o minciună cap-coadă, care practic, nu te lasă să faci nimic, în afară de a te chinui. Dacă ar fi s-o personalize 
z, ar arăta ca o femeie care râde cu dispreț de bărbatul ei beat care încearcă să-și găsească drumul spre pat. Cam așa văd eu Regula asta idioată.


Își frecă picioarele unul de altul, încercând să și le elibereze de algele puturoase, umede, reci, dezgustătoare. Se ridică de jos și se duse spre apă să se spele.

- Acum ce urmează? se trezi întrebând, fără pic de teamă.
- Te duci înapoi, șopti vocea, atât de aproape și totuși părând că se îndepărtează...
- Doar nu te gândești să pleci, tâmpițico? îi zise ea cu duioșie în timp ce-și clătea părul lung în apa sărată.
- Ne vedem Acasă! mai auzi ea, înainte de a se trezi absorbită într-un vortex colorat, strălucitor prin care pluti fără teamă, cu o senzație de imponderabilitate ce n-o mai simțise de ultima dată când făcuse febră 42...