sâmbătă, 7 noiembrie 2015

Valul

Nu-i mai ardea de somn, nu-i mai ardea de creat. În mod normal, cu reziduurile din Lumea de Dincolo, și-ar fi construit o casă, așa cum și-o dorise toată viața, cu pereți din sticlă. Bine, nu cu toți, dar peretele frontal, cel prin care avea să privească lumea, să fi fost tot din sticlă, de sus până jos. Dar aici n-avea ce face cu casa, cel mult să se amăgească, cel mult să-și imagineze că e înapoi în Lumea Ei.

Începuse să vorbească singură, nu cu Vocea pe care o detesta de-acum, i se părea prea arogantă, prea sfătoasă, prea le știa ea pe toate și mai presus de orice, ura modul acela în care făcea pe misterioasa, mod care pe ea o jignea și o făcea să se simtă inferioară și proastă. Vorbea cu cei din Lumea de Dincolo, își imagina că sunt toți acolo, cei pe care i-a iubit, pe care cel puțin, i-a îndrăgit sau admirat. I se făcea din ce în ce mai dor și devenea din ce în ce mai tristă.

Stătea sub copac și-i privea frunzele căzând crescându-i altele, se uita la valurile în care nu se zbenguia niciun delfin, doar pescărușul acela fâlfâia țipând și mort de foame, căutând măcar un pește cât de mic. Hotărî să renunțe la el și la restul ființelor vii pe care le crease. Păsările amuțiră deodată, așa cum fuseseră făcute, țipătul pescărușului mort de foame încetă.

Făcu marea să se retragă lăsând în urma ei nisip și alge. O lăsă să-și ia avânt, după care o lăsă să vină cu valul imens spre ea. Nu se întoarse cu spatele, nu se temea, ba mai mult, se rezemă de copac, sperând să fie zdrobită între trunchiul gros și apă. Valul o izbi în plin, se făcu întuneric și... gata.

Se trezi dincolo de copacul doborât de forța valului, plină de alge și noroi, pe gazonul ei japonez distrus de viitură, cu Vocea lângă ea.

- De ce-ai făcut asta? zise Vocea uimită, îndurerată, copleșită, tristă...
- De ce n-am murit nici de data asta? întrebă ea cu deznădejde disperare, furie...
- Pentru că nu e posibil să mori Aici, de ce nu-ți intră asta în cap? Nu e posibil să mori accidental pentru că totul e în controlul minții tale, nu e posibil nici să te sinucizi pentru că Aici nu ai o viață trecătoare ca Dincolo. Aici se presupune că trăiești veșnic prin Creație. Tu ca o proastă ce ești, renunți la așa ceva? De ce?
- Pentru că nu e locul meu aici. Mi-am dat seama că nu pot să fac nimic, nu pot aduce pe nimeni aici fără să-i aduc și pe ce-i care-i iubesc ei, pe copiii lor, pe frații lor, pe părinții lor și eu nu pot garanta pentru afluxul ăsta de oameni. Nu pot garanta pentru caracterul lor, pentru intențiile lor și că nu s-ar ivi, ceea ce e prea puțin probabil, Stări Conflictuale născute din ură, din gelozie, din frustrare, din invidie, din răutate. Nu am cum să creez decât chestii iluzorii strict legate de persoana mea. Pot să-mi fac o casă așa cum am visat s-o am în Lumea de Dincolo, singura pe care o cunosc, de altfel, pot să mă modelez într-o mie de feluri, pot să mă îmbrac și să mă împodobesc cu ce nici n-aș fi sperat Dincolo, dar toate astea reprezintă o iluzie fără niciun rezultat concret, fără o finalizare, fără niciun rost. E ca și cum aș trăi într-un vis din care mă trezesc singură sub copacul ăsta răsturnat acum, din care am alungat păsările ca să nu le omor. Mă trezesc singură, chiar și fără țipătului pescărușului ce murea de foame doar pentru că l-am creat eu singur, fără un pește cu care să se hrănească.
Am vrut inițial să-mi creez animale de pradă, dar nu cred că aș fi suportat să le văd mâncându-se între ele, înțelegând că Aici totul trebuie să fie armonios, apoi de teama că aș fi tentată să mă las eu însămi prada lor.

Foto: Pătrățel Copilu

- Până la urmă, ce te deranjează cel mai tare?
- Mă deranjează că sunt mințită și impresia că sunt supusă unui test...
- Nu-ți plac testele, știu, nu ți-au plăcut niciodată...
- Nu-, nu-mi plac, nu mi-au plăcut pentru că mereu cei care mi le-au dat, mi-au fost inferiori și uneori a trebuit să le ofer plăcerea de a mă lăsa testată ca să le satisfac orgoliul și să se le îngraș sentimentul de superioritate, din milă. Nu știu dacă am procedat corect, dar mă știi, mi-e milă și de cine nu ar trebui să-mi fie. Mă gândesc că pe lângă defecte, oricine are și-o calitate pe care, chiar dacă n-am descoperit-o, îmi imaginez c-o are.
- Ai să rămâi singură, știi asta?
- Când am fost altfel decât singură? Îți amintești tu, Sinele meu? Apropos, cum se spune Sine la feminin?
- Nu te prosti... Da, ai fost mereu singură, ești singură și aici, singură cu tine, cu mine, Sinele tău, dar vei fi singură indiferent unde vei fi trimisă de aici.
- Știu, asta nu mă sperie. Am avut mereu prieteni pe care i-am iubit și care m-au iubit, dar cu toate astea, seara am rămas doar cu tine și cu lumea noastră. Nu mi-a displăcut asta niciodată și cred că nici ție. Îți amintești ce povești brodam noi două, ce case frumoase construiam?
- Da. Acum cred că-ți amintești ultimul vis, ultima casă din vis, nu-i așa?
- Mi-o amintesc, e exact așa cum spui tu, suntem doar noi două în ea. Casa e curată, în mijlocul pădurii lângă un pârâiaș, are fațada din sticlă, bucătăria și o mică terasă spre răsărit. Acolo ne bem cafeaua dimineața... Dormitorul e sus în mansardă și are și el un perete de sticlă ce dă înspre apus. Patul e jos și alb, cu așternuturile foșnitoare, ușor dure, din bumbac (nu mi-a plăcut niciodată mătasea rece și distantă) albe și ele. De-acolo mă uit la apus și apoi la stele, doar că dimineața nu-mi place să mă trezesc la lumină, am găsi o rezolvare și pentru asta. Într-un fel, mama mea și-a îndeplinit dorința, voi să mă fac inginer constructor, cu toate că nu aveam nicio chemare pentru asta. Și iată, construiesc acum, în fiecare seară a vieții mele.
- Vechituri mai ții în casă? Undeva în pod, poate?
- N-am văzut nici măcar un fir de praf, nicio zdreanță, niciun tablou sau măcar o fotografie veche, totul era nou și curat.
- Mai era cineva în casă cu tine?
- În afară de tine? Nimeni. Eram singură.
- Ce-ai vrea să faci acum?
- Aș vrea să mă întorc, dacă se poate... Mi-e dor de lumea mea, de singurătatea mea care e oricum de un milion de ori mai ușor de suportat decât singurătatea vidă de aci. Niciodată nu m-am simțit atât de neputincioasă ca Aici, în Lumea asta pe care tu o consideri perfectă. Vreau să mă întorc în Lumea de Dincolo, în Lumea mea. Vreau să-mi încerc din nou norocul, sunt curioasă, acolo nu e nimic previzibil ca aici, ori eu fără nicio provocare nu-mi găsesc rostul. N-am pentru ce să trăiesc într-o Lume care ascultă de mine, se modelează după capriciile mele și de care, după cum vezi, m-am plictisit de moarte.
- Știi că sunt mulți care și-ar da cu adevărat viața să trăiască așa ceva?
- Nu cred că există om pe pământ care ar vrea asta. Nouă ne plac experimentele, provocările, conflictele spirituale și nu numai, ne place să ne certăm uneori, ne place ceea ce simțim, indiferent că e dragoste, ură, gelozie, dispreț. Mie, de exemplu, îmi place să fiu sarcastică, îmi place să înțep uneori, îmi place să râd. Mă amuză sărăcia duhului, mi-e milă de cei ce se prefac că totul e așa cum vor ei să fie, chiar dacă in adâncul sufletului lor sunt sfâșiați de îndoieli, de gelozie și de neputința de a smulge dintr-o viață care-i chinuie și le distruge personalitatea cu fiecare clipă. Mi-e milă de cei dependenți unii de alții, cei ce nu văd nimic în afara unei situații în care se cred prinși ca-n pânze de păianjen. Îi disprețuiesc din toată ființa pe mincinoși, pentru că aceia sunt adevărați criminali de suflete. Iubesc în schimb, spiritele libere, imposibil de încătușat, imposibil de manipulat. Sunt cei care nu se împiedică de convenții sociale, de educație, de citate, de norme și reguli. Vezi, Regula de aici mi-a displăcut profund pentru că este una mincinoasă și falsă. E o minciună cap-coadă, care practic, nu te lasă să faci nimic, în afară de a te chinui. Dacă ar fi s-o personalizez, ar arăta ca o femeie care râde cu dispreț de bărbatul ei beat care încearcă să-și găsească drumul spre pat. Cam așa văd eu Regula asta idioată.

Își frecă picioarele unul de altul, încercând să și le elibereze de algele puturoase, umede, reci, dezgustătoare. Se ridică de jos și se duse spre apă să se spele.

- Acum ce urmează? se trezi întrebând, fără pic de teamă.
- Te duci înapoi, șopti vocea, atât de aproape și totuși părând că se îndepărtează...
- Doar nu te gândești să pleci, tâmpițico? îi zise ea cu duioșie în timp ce-și clătea părul lung în apa sărată.
- Ne vedem Acasă! mai auzi ea, înainte de a se trezi absorbită într-un vortex colorat, strălucitor prin care pluti fără teamă, cu o senzație de imponderabilitate ce n-o mai simțise de ultima dată când făcuse febră 42...