sâmbătă, 31 octombrie 2015

Eu știu ce înseamnă să-ți moară copilul

N-am făcut niciodată public până acum ce mi s-a întâmplat în 2002. N-aș fi făcut publică niciodată o tragedie personală în care a fost implicată familia mea, dacă nu aș intui modul în care se va mușamaliza tragedia de la clubul Colectiv din București. Sau cel puțin, vor încerca să scoată vinovați morții, paznici de la intrare sau chiar părinții copiilor. Așa mi s-a întâmplat mie.
În 2002, pe 21 martie am născut o fetiță, pe care mărturisesc sincer, n-am dorit-o. Aveam destule pe cap, serviciu solicitant, trei copii, o mamă după un atac cerebral cu piciorul amputat aproape din șold, un tată țintuit la pat cu scleroză în plăci, așa că e de înțeles că nu aveam în plan al patrulea copil.
Mai mult, aici.

miercuri, 28 octombrie 2015

Starea Conflictuală, un Sine obraznic

Descoperise că-și poate face întuneric oricând dorea, ca și cum ar stinge becul, că putea să-și potrivească apa mării ca pe cea din cadă, când mai caldă, când mai rece, după cum avea chef. Își făcuse o pajiște imensă cu gazon japonez, așa cum era în Lumea Veche, pe care alerga fără grija că s-ar putea tăia în vreun ciob sau piatră ascuțită. Alerga cu pași mari, lovind fără grijă cu călcâiele în iarbă, apoi se oprea și-și trecea degetele prin firele verzi și răcoroase. Evitase să se gândească la dorințele ei, evitase să se gândească la cei pe care și i-ar fi adus în Lumea Nouă, chiar dacă analizase cum ar putea s-o facă în condițiile impuse de Regulă. Era imposibil.Încetase să se mai simtă privilegiată, premiată. Nu avea cum să despartă Binele de Rău, niciunul nu avea cum să existe unul fără celălalt, presupunându-se că aici, în Atelierul ei, trebuia să creeze armonios, în așa fel încât să nu existe niciodată Situații Conflictuale. Începuse să vorbească și ea cu majuscule, la fel ca și Vocea, ba chiar simțea o iritare când o auzea vorbindu-i cu oarecare superioritate, chiar dacă aceasta o asigurase că nu există nici Iritare sau Nervozitate Aici.

- Tu cine ești de fapt? Conștiința mea?
- Se poate spune și așa...
- Și mai cum?
- Și mai Sinele tău. Zi-mi cum vrei, eu sunt Tu, chiar dacă știu că uneori nu mă placi, așa cum nu te plăceai câteodată (de prea multe ori, în opinia mea) nici Dincolo... Nu înțeleg pentru ce te încăpățânezi să-ți cari toate rămășițele după tine. Uită-te mai bine ce e Aici. Soare când vrei, apă când și cum o vrei, lenevești când vrei... Am observat că tu chiar dormi, ceea ce ar trebui să fie imposibil, asta înseamnă că și Oboseala ți-ai cărat-o după tine. Acum te văd bine dispusă, ai visat frumos, nu-i așa?
- Nu-mi amintesc ce-am visat, dar aș vrea să-mi spui tu. Te numesc Subconștientul meu, na, și îți ORDON să-mi readuci visul ca să mă bucur de el Conștientă!
- Nu vreau să ți-l spun!
- Până la urmă se cheamă că avem o Stare Conflictuală aici? Nu ziceai că nu e voie, că e interzis de Regulă?
- Nu se pune, conflictul între Tine și Sine e unul care nu poate avea repercursiuni asupra Creației, decât cel mult unul pozitiv. Din contradicții se naște Opera, dar asta o știi și tu, îți amintești cât erai de creativă și Dincolo când erai în conflict cu tine însăți. Bine, au existat și excepții când, întradevăr, erai distructivă, autodistructivă și se pare că asta-ți și plăcea oarecum, îți dădea un sentiment de singur împotriva tuturor, îți convenea pentru că-ți crease iluzia libertății, când tu erai la fel de captivă ca toți ceilalți.
- Nu-i adevărat, eram cu adevărat liberă!
- Vezi, acum, ca să fac o glumă cam tâmpită, asta înseamnă să-ți minți Sinele! Nu te superi că râd puțin, da?

Vocea hohoti exagerat, special să-i sporească Iritarea, sperând s-o alunge, s-o trimită undeva departe de Ea. În momentul acela n-o mai suporta pe Creatoarea asta plină de ifose și mofturi, dorindu-și să fi fost ”repartizată” altcuiva. O hărțuise destul Dincolo, era nedrept să fie nevoită c-o cocoloșească și Aici...

- Ți se pare că nu te aud? Ai impresia cumva că ești de capul tău, că poți să vorbești fără să pot interveni?
- Du-te și fă-ți un eleșteu cu pește...
- Ce să fac cu el?
- Să ai o ocupație, te mai uiți la pești cum înoată, eventual, fă-ți niște delfini drăguți să-ți distragă atenția și dispoziția asta belicoasă. Pari plictisită și ți-am spus că Aici nu există așa ceva...
- Ei, uite că există, sunt plictisită de moarte. Mi-am amintit că înainte cu o zi de Marea Prăbușire am văzut o cutie de carton pe care scria Tropical Eden. Era o cutie de banane. Așa mă simt aici, ca într-un concediu într-un paradis tropical,  Un concediu prea lung...
- De ce-ai fugit când ai simțit Cutremurul?
- Din instinct de conservare, de spaimă, spune-mi tu, doar le știi pe toate. Nici nu înțeleg de ce îmi pui întrebări, nu ți se pare absurd? E ca și cum aș suferi de o dedublare de personalitate, tu (care sunt eu) întrebi și eu care sunt tot eu, răspund. E ridicol! Insinuezi că nu sunt recunoscătoare pentru că n-am murit și am eșuat aci în Marele Nimic, în Marele Căcat cu Moț, (uite că știu și eu să vorbesc cu majuscule!), dar lasă-mă să te întreb ceva... Sunt încă OM?
- Desigur, ești om.
- De ce n-ai spus Om cu majuscule așa ca mine?
- Pentru că nu contează, majuscule folosesc când am ceva de spus și tu trebuie să reții. E un fel de a-ți stimula capacitatea de a pricepe ceea ce e important Aici.
- E important să te cari acum, pentru că nu mă simt nici premiată, nici privilegiată, trebuia să fi murit odată cu ceilalți, atunci când m-am prăbușit pe lângă Casă.
- Acela a fost un vis. Nu s-a scufundat nicio Casă. Casele din visurile tale mă reprezintă pe mine, adică Sinele tău. Îți amintești că ani de zile visai o casă murdară înțesată cu boarfe, plină de praf? Apoi alți ani în care Casa era curată în majoritatea camerelor cu excepția uneia care era dezordonată, cu vechituri de-a valma peste tot? Apoi cea albă, curată lună, cu trei pereți de sticlă, cu șemineu și cu blana aceea de urs în fața lui (aici nu sunt sigură că n-a fost o invenție post-vis de-a ta) și cu podul plin cu tablouri vechi pe care nu distingeai nimic din cauza prafului gros? Ei bine, Casa Poporului e de departe grandioasă, probabil că semnifică faptul că te-ai prăbușit cu măreția ta. Dar nu asta e ultima Casă pe care ai visat-o, nu-i așa?
- Așa este, Ultima Casă e din Visul de Azi. Cel pe care nu mi-l amintesc și tu nu vrei să mi-l spui.
- Ai să ți-l amintești, observ că ai tresăriri, semn că începi să-ți aduci aminte... Vrei să ne împăcăm?
- Dacă-mi spui ce-am visat sau măcar cum era Casa din Vis...
- Nu mă condiționa, te rog, nu e frumos din partea ta. Eu îți vreau Binele, trebuie să faci un efort și să-ți amintești singură, deși înclin să cred că nu e încă momentul...
- Mă duc să mă plimb pe țărm, trebuie să mă gândesc, să-mi alung starea asta, apoi am să încerc să dorm din nou. Îmi place să dorm.
- Îți place să amâni, îți place să te fofilezi, îți place să fii indulgentă cu mine, de aceea consider că ne-am împăcat. Ești din nou Tu, aproape aceeași ca și Dincolo...
- O spui de parcă ar fi ceva rău...
- Ești sigură că nu este? Du-te și plimbă-te, udă-ți picioarele. Observ că le-ai remodelat, nu mai sunt cele de la 14 ani... Ai observat și tu că nu atunci erai cea mai frumoasă?
- Nu, am observat că sunt disproporționată. Atunci reținusem că pot să mă modelez la vârsta la care cred eu că eram cea mai frunoasă, dar nu știu de ce m-am oprit la picioare. Cred că pentru că nu am oglindă să văd restul. O să-mi fac una... Ce idee! Voi avea cu ce să-mi umplu Timpul acesta care nu există!



(va urma...)






Timpul

Vocea reapăru zâmbind. N-avea cum s-o vadă, dar o simțea zâmbind așa cum o auzise râzând când a plecat lăsând-o să-și creeze Copacul. Se ridică într-un cot, i se păru că dormise totuși, chiar dacă știa că aici nu are nevoie de nimic. Își simți brățara ceasului auriu pe mână și realiză ridicolul, era goală dar avea ceas. Indicatoarele se opriseră în momentul Marii Prăbușiri în Adânc.

- Încep să uit Lumea Veche? își întrebă cu îngrijorare Vocea.

Vocea nu-i răspunse, continua să-i zâmbească din interior.

- Nu mă speria, te rog!
- Simți spaimă?
- Nu, am doar o senzație e bine dar ceva în mine îmi readuce senzațiile de dincolo: Spaima, Frica, Groaza, Resemnarea și multe altele. Și parcă-mi vine așa, să mă speriu. Am senzația că nu am timp pentru toate, că trebuie să mă grăbesc... E ca și cum aș fi primit o provocare o sarcină pe care trebuie s-o duc la indeplinire. Știi tu, Creația...
- Timp? Aici nu există Timp. Ceasul tău nu s-a oprit odată cu trecerea din Lumea Veche, s-a oprit când ai ajuns aici, o secundă mai târziu. Și nu s-a oprit din cauza șocului de la Prăbușire, nici pentru că a stat în apă, în definitiv e ceea ce se numește un ceas bun în Lumea Cealaltă, s-a oprit pentru că aici nu-și are rostul, nu există niciun mecanism care să-l împingă să meargă mai departe și nu mă refer la ceva mecanic, mă refer la Scurgerea Timpului, care nu există.
Știi, poți să stai sub Copacul acesta ceea ce numeai Dincolo o eternitate și să nu faci nimic. Nici Nimic nu există, nici Plictiseală, poți să închizi ochii pentru ceea ce crezi tu că e o Clipă și să treacă 1000 de ani Dincolo. Frică n-ai cum să simți, nici Groază, nici Spaimă, nici Resemnare, sunt doar niște reziduuri ca și ceea ce-ți imaginezi acum c-a fost visul tău de sub Copac. Visai că dormi într-o casă frumoasă care nu-ți aparține ție ci unei doamne mai în vârstă cu părul scurt, brunetă și distinsă care te-a lăsat cu o anumită însărcinare în casa ei. Te-a trezit fiica ta cea mare și ți-a spus că trebuie să te ducă la ospiciu pentru că ești nebună. Ai negat la început, opunându-te. De aici, Spaima. Apoi ai acceptat faptul că ești nebună și, de-aici, Resemnarea. Apoi ai visat că aveai în grijă doi băieți ai unei alte doamne. Cel mai mic avea o problemă la ochi și v-ați dus toți patru la farmacie, unde, doctorița ta de familie care-a murit săptămâna trecută, făcea pe farmacista. V-a vândut o soluție, tu i-ai oblojit ochii celui mic cu soluția aceea și-ați ajuns undeva într-un hotel unde o asistentă apărută din senin a spus că băiețelul orbea din cauza ta și a soluției cu care l-ai dat la ochi. De aici, Frica. Apoi ți-ai dat seama că n-ai nicio vină, doar iubeai băiețelul acela, chiar dacă nu era al tău. Ai plecat oarecum alungată și odată ieșită afară, cineva ți-a spus: Uite, țiganii! Erau așezați la o masă între boarfe și resturi, triști, în stânga ta. Ai trecut mai departe printre niște tineri care fumau și atâta tot. Nu făceau nimic altceva, fumau și se uitau în gol. Tu călcai pe chiștoace și mergeai mai departe, de asta m-ai întrebat de Timp. Ai senzația că nemișcarea lor, tristețea țiganilor de la masa aceea simbolizează că tu ai ceva de făcut atâta vreme cât ei nu făceau nimic. De asta n-ai Răspuns zâmbetului meu. Ai constatat în schimb că ai ceasul la mână.
- Mulțumesc, aș vrea să mai dorm puțin, adică vreau să pleci, sunt tulburată de ceea ce aflu, chiar dacă și tulburarea e tot un reziduu. Dă-mi răgaz, dacă Timp zici că am. Lasă-mă să respir, să aflu, să mă dumiresc, să mă scutur de reziduuri, să-mi dau ceasul ăsta inutil jos de pe mână. Mai lasă-mă să visez, poate am noroc să visez ceva frumos, ceva care să mă Inspire.
- Știu ce vrei, dar ai grijă, ți-am spus deja înainte de Adormire. Nu vrei să Greșești, nu-i așa?
- Există Greșeală aici? Credeam c-ai zis că e totul permis în afară de ceea ce conține Regula.
- Exact asta am spus, mai zise misterioasă Vocea, înainte de a pleca.

Se întinse la loc sub Copacul în care, între timp, înmulțise păsările, strecurase o adiere de vânt, atâta doar cât să foșnească frunzele. Se uită spre Mare, își dori să-i simtă Mirosul. O pală de vânt îi aduse miros de alge și scoici putrezite, exact Mirosul pe care-l dorea. Trimise Pescărușul mai în larg, țipetele lui nu se potriveau acum cu ciripitul Păsărilor. Aruncă Ceasul în Mare, imaginându-și plescăiala Apei primindu-l. Timpul se oprise de-adevărat acum.


(va urma)





marți, 27 octombrie 2015

Călătoria

Se cutremura pământul, era panică și totuși, ea se uita în jur la blocurile înalte, calculând cât de departe și repede trebuie să fugă ca să nu fie în calea căderii lor. Alergă din răsputeri spre Casa Poporului, știa că Ceaușescu o făcuse anti cutremur, anti nucleară, anti Apocalipsă, anti tot. Ajunse lângă ea, moment in care simțise că se prăbușește în gol cu Casă cu tot, într-un hău căscat în mijlocul pământului. Un huruit grozav însoțea căderea, o groază imensă pusese stăpânire pe ea, privind Casa scufundându-se. Apoi nu mai știu nimic, se făcu întuneric.

Se trezi împinsă de valuri pe un țărm. Paltonul și bocancii îmbibați cu apă o țineau captivă, nu se putea ridica de greutatea lor udă, părul și fața îi erau acoperite cu nisip. Nu auzea însă niciun clipocit, valurile veneau și plecau în liniște deplină. Își dădu seama că surzise din cauza huruitului căderii Casei. Se târî cu greutate mai sus pe țărm, unde n-o mai ajungea apa. Era cald, ceea ce făcea ca hainele mustind de apă să-i fie și mai incomode. Își dădu jos paltonul, așa întinsă pe jos cum era, apoi, cu mare greutate se ridică într-un cot, eliberându-se și de bocancii grei.

Se uită în jur, nu era nimic in afara intinderii de nisip, apoi auzi Vocea, dar nu dinafară ci de undeva din interiorul ei.
- Dezbracă-te.
- Cum să mă dezbrac? De tot?
- Da, nu ai nevoie de nimic aici. Uită-te în jurul tău, și se pare că ai nevoie de haine?
- Aș păstra chiloții și sutienul, m-aș simți mai în largul meu...
- Păstrează ce vrei, nu ți-am cerut nimic, ți-am sugerat doar.

Își dădu pulovărul jos, intrase la apă și trebui să tragă cu putere de el în sus. Știa că ar fi trebuit să audă scârțâitul lânii ude când il trecuse peste cap, dar își aminti că surzise. Pantalonii ieșiseră ușor, eliberându-i picioarele de umezeală. N-o durea nimic, nu o îngrijora nici măcar liniștea totală, aștepta doar Vocea ca să-i spună ce să facă mai departe.

- Eu nu-ți spun ce să faci, auzi ea din interior. Eu am venit cu tine, sunt doar Însoțitor.
- Dar eu ce sunt?
- Tu ești Călător.
- Unde sunt?
- Într-una din Călătoriile tale din Vechea Lume.
- Eu n-am visat niciodată să ajung într-un loc pustiu, nu e nimic aici, nu văd pe nimeni, nu aud nimic în afară de tine... Ce trebuie să fac aici?
- Nu trebuie să faci nimic, dar dacă ai ajuns aici înseamnă că ai de creat, ai de construit...
- Ce să construiesc, din ce? Nu înțeleg...
- Trebuie să-ți construiești lumea, s-o creezi tu așa cum o dorești. Nu ai nicio restricție, nicio obligație, dar trebuie să respecți o singură Regulă, altfel nu poți rămâne aici, va trebui să pleci în Altă Parte...
- Ce regulă și ce înseamnă Altă Parte?
- Îți pot spune doar Regula.
- Bine, spune-mi regula.
- Pentru că tu ai venit cu amintirile Lumii Celeilalte, va trebui să creezi aici o lume care să nu conțină conceptul de Bine și Rău, Urât sau Frumos. Aici nu există așa ceva, iar în momentul în care Creația ta va da naștere vreunui concept contradictoriu, va trebui să pleci. Ceea ce-ți spun eu e că, dacă vei decide să-ți construiești lumea, e neapărat necesar ca ea să nu conțină nicio contradicție care să dea naștere vreunei stări conflictuale, a ceea ce defineai în Lumea Cealaltă a fi Bine sau Rău.
- Cum să construiesc?
- Cu mintea, ți-am spus că aici nu ai nevoie de nimic, nici măcar de sutienul ăla plin cu burete ud ce-ți irită sfârcurile, râse Vocea...
- Aș putea pentru început să mă doară capul puțin?
- De ce-ai vrea să te doară ceva aici?
- Ca să fiu sigură că nu visez, adică, să fiu sigură că sunt vie. Chiar, am murit la cutremur?
- Nu, n-ai murit, ai călătorit doar, ești la fel de vie ca dinainte de a te naște. Știu că nu înțelegi acum, dar îți recomand să renunți la durerea de cap pentru că pe durata ei și a tentativei tale prostești de a-ți demonstra ție însăți că ești vie, eu va trebui să plec. Nu am de ce să-mi doresc suferință. Ți-aș sugera, în schimb, să vrei să auzi...

Își desfăcu sutienul ud eliberându-și sânii încrețiți de umezeală, cu sfârcurile reci și înfiorate de căldura soarelui. Renunță la durerea de cap, își voia Vocea cu ea. Își dori să audă. Auzi valurile, încet la început, apoi la intensitatea reală, treptat, știind că ar fi suferit un șoc dacă și-ar fi dorit să le audă dintr-o dată. Pe nesimțite, asocie zgomotului valurilor ce se opinteau pe țărm, țipătul unui pescăruș. Îl auzi, își dori să-l vadă, pescărușul fâlfâi pe lângă ea.

- Începi să pricepi, zice Vocea, ești o alegere bună. Te temi de ceva?
- Nu mă tem de nimic.
- Te doare ceva?
- Nu mă doare nimic, dar vreau să te întreb ceva...
- Știu deja. Vrei să știi dacă poți să-l aduci aici. Trebuie să știi că nu poți schimba trecutul, nu poți interveni asupra lui în procesul tău de Creație. Cei pe care-i vei aduce aici vor veni cu Trecut cu tot și va trebui să accepți asta și faptul că decizând să aduci pe cineva, va trebui să-ți asumi responsabilitatea de a-i asigura confortul Emoțional. Aici nu există Regrete, e interzis, face parte din Regulă, nu există Constrângere, nu există Dor.
- Cum poate exista o Regulă cu mai multe reguli incluse?
- Asta e oferta, dacă vrei să pleci, te înțeleg...
- Dar mie îmi este dor, de ce pot să simt asta dacă zici că e interzis?
- Pentru că e avantajul primului venit, e Dreptul lui să-i fie Dor, altfel nu poate construi și nu vrem invenții și minciuni aici. Adică, tu nu poți să-l aduci aici inventându-l așa cum ai vrea tu să fie. Nu-i poți schimba trecutul, înțelegi? Știu, te gândești că va fi greu, imposibil chiar, știu că te cuprinde disperarea dar mai știu că nu vrei să te minți inventând o marionetă care să-i semene Lui. Îți sugerez să construiești altceva între timp, ai nevoie de un răgaz să judeci... Fă-ți un copac, de exemplu...
- Vreau să știu, Lumea Mea mai există?
- Care dintre ele, Călătorule?
- Cea din care vin acum...
- Lumea ta nu e cea din care vii, erai doar în tranzit acolo, dar fii pe pace, există încă... Tu vii din Alte Lumi, trebuie să înțelegi că ești Călător, trebuia să-ți dai seama de asta în fiecare noapte. Știi ce spun?
- Da... Spune-mi, mai există Călători aici?
- Aici nu, asta e Lumea ta, Atelierul Tău de Creație. Fiecare Călător îl are pe al lui.
- Ce se întâmplă cu cei care crează lumi conținând Binele și Răul?
- Părăsesc Atelierele pentru că au ratat Procesul de Creație. Odihnește-te, plec puțin, îți dau răgaz... Apropos, poți să te modelezi pe tine așa cum crezi că ai fost mai frumoasă și mai încrezătoare în Lumea Cealaltă. Ai acest Drept. Acum plec, uită-te la tine, te-ai modelat deja așa cum erai la 14 ani. Mă surprinde naivitatea ta, nu atunci ai fost cea mai frumoasă...

Vocea dispăru râzând cald. Ea își întoarse privirea de la mare, își privi picioarele, într-adevăr, erau cele de la 14 ani. Chicoti și-și dori un Copac, apoi o pasăre. Evită să se gândească la El, spera doar că nu e și el un Călător într-un alt Atelier de Creație, departe de ea. Poate că i-ar fi interzis să-l aducă. Voi să cheme Vocea înapoi, dar se-ntinse sub copac să doarmă puțin. Nu știa că nu-i va mai fi niciodată somn, foame sau sete. Doar ce- spusese Vocea că Aici nu are nevoie de nimic...






(va urma)