marți, 29 septembrie 2015

Minciuni necesare

Niciodată nu mi-a plăcut să mă trimită mama să văd dacă tata e pe terasă la Cireșica, exceptând ziua de salariu când mă ofeream singură. Știam că e rost de mită constând în prăjitură Albina, preferata mea, și Cico. Mă întorceam acasă și mințeam cu dezinvoltură: ”nu-i acolo tata” băgând doar capul pe ușă, și fugind repede înapoi afară, de teamă să nu mă prindă mama cu minciuna.

Ea vedea toate minciunile la fel, nu le împărțea ca și mine în invenții și minciuni de supraviețuire. Invențiile erau pe-afară, cu prietenii, toți inventam aventuri și povești petrecute de obicei la țară, la bunici, pentru că de-acolo nimeni nu putea confirma sau infirma dacă ce spuneai e adevărat sau nu. Nici nu se chinuia nimeni, era un fel de înțelegere tacită ca seara, înainte să ne adune părinții din drum, să ne mințim reciproc inventând povești pe care ni le atribuiam senini, nouă înșine.

Minciuna de supraviețuire era aceea în care erai prins la mijloc între mama și tata, care uneori te foloseau ca scut uman sau ca pe o minge de ping pong. De aceea mă lăsam mituită, preferam s-o știu îngrijorată de ce nu vine tata acasă cu banii, că-n rest nu cred c-o mai apăsa vreo grijă în afară de aceea de nu care cumva să se simtă omul bine scăpat de gura ei.

Tata era la Cireșica în ziua de salariu, uneori la Modern și mai în tinerețe, la Geamuri Late. Nu așa se chema cârciuma, așa i se zicea prin cartier, așa zicea și mama: ”Iar ai fost la Geamuri Late?” Tata mințea și el, săracul, când era cu chef și când încă nu apucase s-o informeze vreo babă din bloc pe mama, că la vremea aia te știa tot cartierul: aia e curvă, aia fură, ăla bea. ăla lucrează la Sere, ăla la Avicola, cunoșteam toate mașinile de la bloc și ajunsesem să le cunosc și pe cele ale neamurilor venite în vizite pe la vecini.

S-a întâmplat în câteva rânduri să mă prindă mama cu minciuna și nici nu era greu. Când nu apucam s-o zbughesc pe ușă afară la timp și-o auzeam cu intonația specifică momentului în care trebuia să mă tem pentru integritatea pielii mele ”Ia vină tu-ncoace”, n-aveam încotro și intram până în bucătărie unde ea, așezată pe scaunul de la geam ca să nu cumva să-i scape vreo mișcare a noastră, își ridica ochii din carte, îndoia colțul paginii să-i facă semn și mă fixa cu privirea ei bănuitoare. Nici nu mai era nevoie să mă întrebe nimic, eu lăsam ochii în jos și asta era deja o confirmare. Urma predica obișnuită despre cât e de urât, cel mai urât, să minți, asta în cel mai ferici tcaz, când nu mă pedepsea să stau în casă.

Când venea împricinatul, vesel și pe șapte cărări, îl lua pe el la bani mărunți, se uita și el cu reproș la mine, că de ce nu i-am ținut partea și de ce l-am pârât, eu încercam să-l fac să înțeleagă că nu făcusem față tiranului, așa cum nici el nu putea. Eu mă uitam urât la el pentru că mă pusese să mint, mama se uita urât la mine pentru că-mi vedea viitorul tulbure din cauza minciunii, tata se uita urât la mine că l-am dat de gol, doar soră-mea intra senină în casă și mă chema afară, contrariată de absența mea de la vreun joc foarte important. Atunci se mai risipeau tensiunile, mama se-ndura să-mi dea drumul. Nici nu mă mai întorceam până seara târziu, să nu-i văd, să nu-i aud și mai ales, să nu fiu victimă colaterală în războiul lor cu care nici eu, nici soră-mea nu aveam nicio legătură și nici vreo vină.

Cireșica există încă, e doar bar acum, nu și braserie, iar în locul cofetăriei cred că e o bancă. Îmi place și acum prăjitura Albina, o mai cumpăr din când în când. Mama și tata nu se mai ceartă demult, din 2002 când a murit ea, cel puțin așa sper, își dorm somnul unul lângă altul în cimitir. Îi visez mereu așa cum mi-aș fi dorit eu să fie, sănătoși, veseli și zâmbitori, deși, și în vis sunt conștientă că cei pe care-i văd sunt doar proiecția mea de adult asupra unor oameni care nu mai sunt, și n-au fost niciodată așa ca în visele mele. Dar zic unii că probabil, acum le e bine și-mi doresc să cred asta.









Gustul copilăriei

În seara asta am făcut aripioare pe cărbuni și mi-am amintit de puii rotisați de la Avicola pe care-i aducea tata în ziua de salariu. Pipăiam geanta lui de ceferist, strămoașa diplomatului și când era caldă, știam că aduce pui cu mujdei. Niciun pui de după anii 92 nu a mai avut gustul celui de Avicola, nici textura, nici pielea aceea crocantă ce-ți făcea degetele lipicioase. Până și cei pentru care stăteam la coadă strivită de pensionari între uși când ne dădeau drumul buluc în magazin, după ce gestionarul și vânzătoarele își puneau deoparte pentru ei, neamuri și cumpărători pe sub mână, și aceia aveau alt gust, așa vineți și plini de pene pe care trebuia să-i pârlești la aragaz și să le extragi rădăcinile cu penseta sau patentul. 

Când mă gândesc ce importanți erau măcelarii, gestionarii de la Avicola, ce lingușeli și cadouri primeau pentru o bucată de carne cu mai puține zgârciuri și grăsime, aprozaristele alea obraznice încărcate cu inele pe degetele pline de noroi și putregai împuțit de la cartofi, de nu le ajungeai nici cu prăjina la nas, angajate cu pile, toate venite din fundul satelor pentru a căror angajare dădeau mămica și tăticu câte-un porc sau vițel, mai că aș face o investigație să văd ce s-a ales de ei. Afară de măcelarul gras, cu obrajii roșii-vineții de la prea multă carne și băutură, ăla a dat ortul popii, la fel și fie-sa care a ajuns o boschetară bețivă după ce-a vândut tot ce-a agonisit tâlharul de tată-său care, în vremurile de glorie, când flâmânzeau oamenii mai abitir, ajunsese să ceară sex în schimbul cărnii. De la femei, nu știu să fi avut alte preferințe și nici nu știu dacă vreuna a cedat sacului acela de rahat, respingător, libidinos și arogant. A crăpat și fie-sa după ce-a ieșit de la inchisoare unde stătuse ceva ani pentru tentativă de omor asupra unui futac de-al ei.

Vremurile de căcat nasc oameni de căcat. Nici acum nu suntem mai breji, avem noi românii un grad de infatuare născut din absența cuturii și ai celor 7 ani de-acasă, care ne fac să ne schimbăm atitudinea imediat când devenim ”cineva”. 

Mi-am amintit de astea înfulecând aripioare cu mujdei și nu știu, parcă aveau gustul copilăriei mele, imaginea tatei venind zâmbind cu geanta lui caldă la fetele lui și degetele lipicioase de la pielea crocantă, apoi burțile pline și mormanul de oase bine supte și morfoliite ca nu cumva să risipim ceva.