sâmbătă, 23 mai 2015

O babă nebună, ciorapi rupți și un cap în gură

Ziua începuse prost și cam după amiază părea să continue la fel de prost, când grăbită să ajungă acasă, să se schimbe și s-o întindă din nou în oraș, căzuse de pe treapta tramvaiului în care se sufocase sub toate axilele împuțite și de duhoarea atâtor guri ce-i răsuflaseră în ceafă, zdrelindu-și amândoi genunchii, rupându-și ultima pereche de ciorapi ce și-i păstrase din stocul cumpărat în scop de bișnițăreală de la Deta. Rănile rozalii îi pulsau prin găurile ciorapilor și începuseră să sângereze în șiroaie ce-i curgeau pe glezne în jos, în timp ce nu contenea s-o înjure în gând pe baba ce-o împinsese pe scară, grăbită și aia dracu știe unde aveau toți bătrânii treabă la orice oră dar cu precădere la orele de vârf, când venea lumea de la școală sau de la muncă.

Baba agresoare o prinsese de umărul rochiei în tramvai și-i ceruse imperios să-i dea locul, pe motiv de vârstă înaintată și nesimțirea tinerilor din ”ziua de azi”, căutându-și martori și complici cu privirea printre călătorii înghesuiți ca sarmalele în oală, în căldura imposibilă și putoarea de nedescris, până când vatmanul nebun așa cum erau toți pe vremea aia, pusese o frână epocală ce-o aruncă în valul de călători împinși înspre cabina nebunului care luă și curba de la Gară cu viteza maximă. Grămada se izbi de geamuri și îi strivi aproape pe norocoșii invidiați ce stăteau pe scaune. Se auziră vaiete, icnituri, gemete de durere și înjurături printre dinți, și câte un timid și respectuos ”domnu vatman, ce faceți cu noi, vreți să ne omorâți?”.

În mod normal, i-ar fi dat locul babei ăleia, deși nu era chiar așa de babă dar în ziua aceea era atât de sfârșită de oboseală și plină de nervi încât gestul acela de a se simți luată de umărul rochiei o înfuriase și mai tare și simțise o umilință profundă, amestecată cu revoltă și tentația de a-i arde una peste mână celei care credea că vârsta îi conferă dreptul de a decide cine e nesimțit și cine nu. În schimb, întorsese capul spre fereastră, tocmai în timpul frânei aceleia grozave în care baba ei se dusese cât colo strângând plasa de rafie într-o mână, apucându-se de gulerul cămășii unui bărbat transpirat tot, cu cealaltă. Bărbatul izbucni într-o suită de sudalme pline de obidă: ”unde vă poartă dracu când vine lumea de la lucru?!” și ”vă coată moartea p-acasă și nu vă află că voi sunteți în tramvai, fută-vă soarele să vă fută...”

Baba se redresase și rămasă fără aer și fără grai, holba ochii la omul ăla care nu contenea s-o înjure la pachet cu toți bătrânii aflați în tramvai si pe fața pământului, și nu îndrăznea să scoată o vorbă. Răsufla doar sacadat și-i ieșiseră ochii din orbite de furie neputincioasă, văzând că nimeni nu-i sare în ajutor, ba mai mult, toată lumea părea extrem de preocupată să admire stadionul pe lângă care tocmai trecuseră. Se răzbună la coborâre pe fată, dându-i brânci pe scară în jos și dispărând în mulțime imediat ce-o văzu în genunchi, cu poșeta sub picioarele ciredei ce se-nghesuia să urce.

Ajunse acasă șchiopătând, pe drum plânsese de ciudă și după ciorapii ăia cu trandafiri colorați imprimați pe dunga din spate, de care avusese grijă câteva luni ca nu cumva să-i agațe și să le fugă vreun fir. La colțul cinematografului Patria o aștepta dobitocul ăla de-i ținea calea, Costel sau Vasile sau cum dracu să-l pieptene l-o fi chemat. Îl trimise și pe el naibii și o luase la fugă înainte ca ăla să se dezmeticească și s-o înhațe de mână așa cum făcea mereu.

Își obloji genunchii cu apă oxigenată, aruncă ciorapii cu mare regret la gunoi și bătu la ușa lui Marcel, vecinul din apartamentul din diagonală. Îi povesti de ăla de-o hărțuia, știind că Marcel va veni cu o idee gen ”îi rup capul”. Așa se și întâmplă. Stabiliră ca a doua zi, ea să meargă înaintea lui înspre locul unde Ghiță, Vasile sau Costel își făcea veacul îmbrăcat cu aceeași pantaloni trapezi din stofă ieșiți de mult din modă, scurți în talie, încinși cu o curea cu cataramă rotundă de cowboy. În clipa în care fata ajunse în dreptul armăsarului și ăla, ca de obicei, o înhățase de deasupra cotului, Marcel era deja cu mâna-n gulerul lui, trimitându-i un cap în gură fără să-i dea drumul la guler, ca nu cumva să cadă ăla pe jos. Sângele-i țâșnise din nas, buzele i se umflară instantaneu, uluiala îl paralizase, iar Marcel îi susura la ureche să nu se mai atingă de domnișoara dacă nu vrea să umble-n mâini.

Din ziua aceea, Ghiță, Vasile sau Costel nu mai proptise colțul cinematografului Patria, se făcuse nevăzut. Ea îl mai căuta din când în când cu privirea de la distanță, cam de pe treptele de lângă parcul Magnoliei, gata să ocolească cinematograful tăind drumul direct prin parc înspre piață, apoi în stația de tramvai dar nu-l mai văzuse. Probabil că-și găsise altă victimă sau poate că se-nvățase minte. Poate nu mai avea dinți și-i scăzuseră șansele la însurătoare sau poate că-și luase ghioaga pe umăr și se retrăsese în peștera din care ieșise. Fata n-avea să afle asta niciodată, doar că nu avea să-l uite. Asociase genunchii zdreliți, ciorapii cei faini rupți, baba nebună din tramvai cu mulțumirea adusă de imaginea lui cu sângele șiroindu-i din nas și fuga împiedicată în pantalonii trapezi, ce urmase fulgerătorului cap în gură primit de la Marcel.