marți, 10 martie 2015

Cu tata la discotecă

N-om fi noi cea mai tâmpită nație de pe planetă dar sigur avem cei mai cretini parlamentari. Fiți atenți ce i-a fătat unuia mintea, cică să nu mai dea drumul minorilor în discoteci decât dacă sunt însoțiți de un părinte. Jur că aș vrea să treacă legea asta doar ca să mă pot bucura de imaginea unor țărănoi cocliți îmbăcați în costumul de nunți și niște țațe cu permanent înșirate pe scaune pe lângă pereții unui club. Ba mai mult, să-și facă plozii de râs dansând ca pe vremea când erau ei tinere speranțe în rut la ceaiurile dansante pe intreprindere. Să-i văd stabilind distanța corespunzătoare într-un cuplu când dansează ”blues”, urechind pe ăi mai îndrăzneți sau trâgând de fustițele dansatoarelor de pe bar, scoțându-le tanga din cur.

Parlamentarul a motivat că fie-sa are o ”gășcuță” cu care a suprins-o el într-o ”crâșmă ordinară” și de aici i-ar fi venit lui ideea asta măreață, de la eșecul ca părinte sau cine știe, frustrarea de parlamentar care n-a furat destul să-și surprindă plozii pe Dorobanți sau în Bamboo. Și dacă el e prost, musai să dea o lege să legalizeze prostia. A mai argumentat că tinerii consumă alcool și se bat. Și ce dacă se bat? Specia noastră s-a perpetuat cu bătaie pentru muieri, pentru teritorii, pentru mâncare... însăși ideea de proprietate s-a născut când s-au încăierat doi neanderthalieni pe un colț de peșteră. Doar că plozii voștri se cam feresc să se bată ca nu cumva să-și spargă arcadele și să-și strice linia pensată a sprâncenelor sau Doamne ferește, să-și ciobească vreun dinte.

Și mai vezi pe câte unul cum îți explică plin de fiori patriotici despre cum și-ar trimite pensatul la război cu rușii. Păi, bine măh... Rușii vi i-ar fute-n cur până s-ar sătura de ei, iar glonțul ar veni târziu, ca o izbăvire. Lăsați-vă copiii să se distreze până pot, să se-ncaiere pentru fete, să fie cocoșei, au apoi vreme să sclavagească pe 200 de euro pe lună plâtind chirii, crescându-și la rândul lor plozii proprii.

De parcă nu era suficient de adâncă prăpastia dintre generații, mai vine câte-un prost cu sapa s-o adâncească și mai tare, doar pentru că el a uitat că mă-sa nu s-a dus cu el la Căminul Cultural din sat unde-a putut bea liniștit o vodcă, a putut mameli vreo mândră pe lângă veceu, și s-a mai împins cu vreun consătean pe motiv de cocoșeală și ăl mai tare de pe uliță. Dă, măh, o lege pentru imbecilii ăia din Vaslui care se bat ritualic cu ciomegele până la spitalizare sau morgă, lasă copiii să se distreze, că viața-i ca o scară de coteț, cum spunea Marin Preda, scurtă și plină de căcat!





duminică, 8 martie 2015

La mulți ani, doamnelor!

M-am îndrăgostit de piesa asta, doar începutul nu-mi place. La mulți ani!


Am uitat ceva...

Am uitat ceva... O să fiu un pic criptică, un pic misterioasă, un pic fandosită și o să-mi dau un pic, nu mult, ochii peste cap. Sunt situații la care te înhami orbește având convingerea că le poți duce, că va fi floare la ureche pentru că tu ești un fel de Hercule atotputernic ce-și încoardă mușchii în toate direcțiile, când spre cer, când spre pământ. Asta până când Zeus îți arde o scaltoacă peste ceafă de-ți sar ochii, sau până când un muritor îți pune-n față o realitate ce depășește orice variantă romanțată ce ți-ai plăsmuit-o în capul tău sec.

Și te trezești că ajungi la concluzia că te naști singur și tot singur crapi. Că ești singur și în momentele intermediare, respectiv între singurătatea la fătare și cea de la crăpare. Mi-a dat cu rimă, știu, sunt o fire poetică. Și cinică. Și mi-e drag cinismul meu, îl iubesc și promit să nu-l abandonez niciodată, pentru că el mă apără și mă scutește să arăt când sufăr. Îl iau pe față și-n vârful limbii ascuțite și am garanția că fuge lumea mâncând pământul, doar am o reputație de păstrat, construită cu greu, cea de scorpie.

Pe scurt, să n-o mai lungesc... Ziceam de situațiile alea care pe care crezi că le poți gestiona, cărora crezi că le faci față no matter what, fără să te intereseze deznodământul și constați că faci față o p.lă. Că realitatea e mult mai pragmatică, mai umilă, mai măruntă decât ai idealizat-o tu. Că primești un răspuns ”nu pot” pe negândite, când nici nu apuci să argumentezi sau să expui un plan. Și ”nu pot”-ul ăsta îți arată dintr-o dată dimensiunea amăgirii pe care ți-ai construit-o singur. Și-ți fuge pământul de sub picioare, ți se clatină construcția idealistă, ți se năruiește castelul din cărți de joc.

Pac-pac, ai murit. Ană, zorile se varsă.