sâmbătă, 5 decembrie 2015

Sărbători cu oglindă spartă

Nu mai țin minte când am început să urăsc sărbătorile de iarnă și nici când le-am perceput ca fiind agresive și obositoare... Poate că atunci când Moș Nicolae venea cu niște ciorapi cu chilot care-mi erau prea scurți sau prea lungi (să fie buni și la anul) sau cu un călcâi răsucit, defect de fabricație, două perechi de șosete, o portocală și nelipsita nuia care să-mi aducă aminte că bătaia e ruptă din rai și sărbătorile nu te scutesc neapărat de o chelfăneală, dacă ți-o ceri și simți că nu poți fără ea.

Motive se găseau, de la insistența de a împodobi bradul de Crăciun înainte de momentul stabilit de maică-mea, care obișnuia să te țină cu nervii încordați cu toate că știa că abia aștepți să împopoțonezi molidul cu crengi rare, probabil cel mai ieftin pe care-l găsise în piață, până la strâmbăturile din bot la vederea cadourilor zgârcitului de Nicolae. Aici mama, avea o maximă - maximă: nemulțumitului i se ia darul... Puțin îmi păsa, mi se părea incorect ca și de moș să primesc zdrențe pe care în mod normal le primeam tot anul, din necesitatea de a nu mă lăsa să umblu în curul gol.

Totuși, până și ea amâna chelfănelile până după sărbători, acesta fiind de fapt adevăratul cadou. Adică, dacă ”mă mânca pielea”, mă amenința doar cu ”scărpinatul”, fără să-l și aplice, dar specifica clar că după Anul Nou, văd eu... Nici nu știu de ce nu m-a lăsat la bunici niciodată de Crăciun, barem stăteam prin zăpadă cu mucii-n gură fără s-o văd din douăzeci în douăzeci de minute în ușa scării, scrutând ulița după mine, ridicând din sprânceană când i se părea că am nevoie de atenție sporită. De obicei, încremeneam în loc, zâmbetul îmi pierea de pe față, vocea mi se înmuia și păream cel mai bleg copil din stradă până pleca ea în casă, nu înainte de a-mi arunca privirea aceea de ”dacă te mănâncă pielea, anunță-mă...”

Bine, nu știu s-o fi anunțat vreodată explicit că am oarece mâncărimi, dar ea considera că-i transmit eu niște semnale pe care nu le putea ignora și era neapărat necesar să mă scarpine. Cică mi-o ceream, ceea ce nu era adevărat, pentru că martori îmi sunt toți moșii crăciuni, că nu-mi doream niciodată să simt cureaua din linoleum pe fund și picioare, curea pe care o ținea atârnată într-un cui în rama geamului de la bucătărie, s-o vadă toată lumea care intra, cum stătea ea frumos întinsă, cu numele meu și-al soră-mii (de formă) scrise caligrafic, cu pixul, cu ambele prenume, ca nu cumva să mai fi existat o altă persoană care s-o fi chemat la fel a pe mine și să fi caftit copilul altcuiva din greșeală. La cerere, oferea și explicații vecinilor sau musafirilor nedumeriți de existența obiectului, cu mândrie chiar, ca să arate ce spirit de educator zace într-o femeie de un metru jumătate.

Într-un an era cât pe ce să ”se facă de păr pe unghii”... Cumpărase un brad strâmb, probabil unul pe care nu l-au vrut nici măcar sărăciile cartierului și pe care l-am legat de clama care ținea oglinda mare din sufragerie. Când l-am despodobit, am uitat complet de improvizație și am tras de el, am hățit, iar am tras, până a venit cu tot cu oglindă. Am paralizat amândouă, io și soră-mea, în fața dezastrului. Eu chiar îmi făceam planuri de refugiere pe la bunicul, pentru că cea mai mare grozăvie pe care o comisesem până atunci era cel mult un bibelou ciobit sau o farfurie spartă.

Totuși, evadarea mi se părea chiar de-o gravitate mai mare decât oglinda țăndări, pentru că răzbunarea s-ar fi răsfrânt și asupra bunicilor paterni pe care oricum nu-i suporta și-i considera responsabili de viața ei nefericită, doar pentru că-l aduseseră pe lume pe tata. Așa că, după ce-am făcut curat lună și bec (vorba tatei), am așteptat cuminți așezate pe recamier, oarecum într-o poziție de drepți șezând, respectiv la 45 de grade înclinație și cu mâinile pe lângă corp. Am auzit yala, în noi a înghețat căcatul (vorba mamei), apoi am așteptat să bage capul pe ușă, iscoditoare ca întotdeauna, un fel de inspecție sumară, dacă e vreun fir de praf pe undeva, o scamă sau (Doamne ferește) vreo coajă de sămânță, aliment aflat sub embargou total în casa noastră. A dat cu ochii de oglindă, moment în care pe noi ne-a luat plânsul cu sughițuri și s-a întețit și mai tare când, printre muci, lacrimi și vaiete, am dat explicații. A evaluat cu calm aparent situația, a pufnit cu dispreț în direcția noastră și a ieșit din cameră. Am așteptat să vină cu cureaua, resemnate, uitându-ne una la alta cu privirea aia ”să știi că te-am iubit”, dar ușa nu s-a mai deschis, urechile noastre versate și antrenate să descopere zgomotele periculoase înregistrând mișcări doar în frigider și dulapul de pâine.

Oricum, căcatul ăla de oglindă avea argintul dus, abia te mai vedeai in ea și cred că asta a cântărit mult în decizia ei de a ne lăsa nescărmănate. Cu toate astea, ideea pe care-am prins-o ulterior, anume că ai șapte ani de ghinion dacă spargi oglinda, mi-a fost pedeapsă destulă. Dar și ghinion am avut, ce-i drept. Cu sacul. În loc de cadouri.


Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu