miercuri, 28 octombrie 2015

Timpul

Vocea reapăru zâmbind. N-avea cum s-o vadă, dar o simțea zâmbind așa cum o auzise râzând când a plecat lăsând-o să-și creeze Copacul. Se ridică într-un cot, i se păru că dormise totuși, chiar dacă știa că aici nu are nevoie de nimic. Își simți brățara ceasului auriu pe mână și realiză ridicolul, era goală dar avea ceas. Indicatoarele se opriseră în momentul Marii Prăbușiri în Adânc.

- Încep să uit Lumea Veche? își întrebă cu îngrijorare Vocea.

Vocea nu-i răspunse, continua să-i zâmbească din interior.

- Nu mă speria, te rog!
- Simți spaimă?
- Nu, am doar o senzație e bine dar ceva în mine îmi readuce senzațiile de dincolo: Spaima, Frica, Groaza, Resemnarea și multe altele. Și parcă-mi vine așa, să mă speriu. Am senzația că nu am timp pentru toate, că trebuie să mă grăbesc... E ca și cum aș fi primit o provocare o sarcină pe care trebuie s-o duc la indeplinire. Știi tu, Creația...
- Timp? Aici nu există Timp. Ceasul tău nu s-a oprit odată cu trecerea din Lumea Veche, s-a oprit când ai ajuns aici, o secundă mai târziu. Și nu s-a oprit din cauza șocului de la Prăbușire, nici pentru că a stat în apă, în definitiv e ceea ce se numește un ceas bun în Lumea Cealaltă, s-a oprit pentru că aici nu-și are rostul, nu există niciun mecanism care să-l împingă să meargă mai departe și nu mă refer la ceva mecanic, mă refer la Scurgerea Timpului, care nu există.
Știi, poți să stai sub Copacul acesta ceea ce numeai Dincolo o eternitate și să nu faci nimic. Nici Nimic nu există, nici Plictiseală, poți să închizi ochii pentru ceea ce crezi tu că e o Clipă și să treacă 1000 de ani Dincolo. Frică n-ai cum să simți, nici Groază, nici Spaimă, nici Resemnare, sunt doar niște reziduuri ca și ceea ce-ți imaginezi acum c-a fost visul tău de sub Copac. Visai că dormi într-o casă frumoasă care nu-ți aparține ție ci unei doamne mai în vârstă cu părul scurt, brunetă și distinsă care te-a lăsat cu o anumită însărcinare în casa ei. Te-a trezit fiica ta cea mare și ți-a spus că trebuie să te ducă la ospiciu pentru că ești nebună. Ai negat la început, opunându-te. De aici, Spaima. Apoi ai acceptat faptul că ești nebună și, de-aici, Resemnarea. Apoi ai visat că aveai în grijă doi băieți ai unei alte doamne. Cel mai mic avea o problemă la ochi și v-ați dus toți patru la farmacie, unde, doctorița ta de familie care-a murit săptămâna trecută, făcea pe farmacista. V-a vândut o soluție, tu i-ai oblojit ochii celui mic cu soluția aceea și-ați ajuns undeva într-un hotel unde o asistentă apărută din senin a spus că băiețelul orbea din cauza ta și a soluției cu care l-ai dat la ochi. De aici, Frica. Apoi ți-ai dat seama că n-ai nicio vină, doar iubeai băiețelul acela, chiar dacă nu era al tău. Ai plecat oarecum alungată și odată ieșită afară, cineva ți-a spus: Uite, țiganii! Erau așezați la o masă între boarfe și resturi, triști, în stânga ta. Ai trecut mai departe printre niște tineri care fumau și atâta tot. Nu făceau nimic altceva, fumau și se uitau în gol. Tu călcai pe chiștoace și mergeai mai departe, de asta m-ai întrebat de Timp. Ai senzația că nemișcarea lor, tristețea țiganilor de la masa aceea simbolizează că tu ai ceva de făcut atâta vreme cât ei nu făceau nimic. De asta n-ai Răspuns zâmbetului meu. Ai constatat în schimb că ai ceasul la mână.
- Mulțumesc, aș vrea să mai dorm puțin, adică vreau să pleci, sunt tulburată de ceea ce aflu, chiar dacă și tulburarea e tot un reziduu. Dă-mi răgaz, dacă Timp zici că am. Lasă-mă să respir, să aflu, să mă dumiresc, să mă scutur de reziduuri, să-mi dau ceasul ăsta inutil jos de pe mână. Mai lasă-mă să visez, poate am noroc să visez ceva frumos, ceva care să mă Inspire.
- Știu ce vrei, dar ai grijă, ți-am spus deja înainte de Adormire. Nu vrei să Greșești, nu-i așa?
- Există Greșeală aici? Credeam c-ai zis că e totul permis în afară de ceea ce conține Regula.
- Exact asta am spus, mai zise misterioasă Vocea, înainte de a pleca.

Se întinse la loc sub Copacul în care, între timp, înmulțise păsările, strecurase o adiere de vânt, atâta doar cât să foșnească frunzele. Se uită spre Mare, își dori să-i simtă Mirosul. O pală de vânt îi aduse miros de alge și scoici putrezite, exact Mirosul pe care-l dorea. Trimise Pescărușul mai în larg, țipetele lui nu se potriveau acum cu ciripitul Păsărilor. Aruncă Ceasul în Mare, imaginându-și plescăiala Apei primindu-l. Timpul se oprise de-adevărat acum.


(va urma)





Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu