miercuri, 28 octombrie 2015

Starea Conflictuală, un Sine obraznic

Descoperise că-și poate face întuneric oricând dorea, ca și cum ar stinge becul, că putea să-și potrivească apa mării ca pe cea din cadă, când mai caldă, când mai rece, după cum avea chef. Își făcuse o pajiște imensă cu gazon japonez, așa cum era în Lumea Veche, pe care alerga fără grija că s-ar putea tăia în vreun ciob sau piatră ascuțită. Alerga cu pași mari, lovind fără grijă cu călcâiele în iarbă, apoi se oprea și-și trecea degetele prin firele verzi și răcoroase. Evitase să se gândească la dorințele ei, evitase să se gândească la cei pe care și i-ar fi adus în Lumea Nouă, chiar dacă analizase cum ar putea s-o facă în condițiile impuse de Regulă. Era imposibil.Încetase să se mai simtă privilegiată, premiată. Nu avea cum să despartă Binele de Rău, niciunul nu avea cum să existe unul fără celălalt, presupunându-se că aici, în Atelierul ei, trebuia să creeze armonios, în așa fel încât să nu existe niciodată Situații Conflictuale. Începuse să vorbească și ea cu majuscule, la fel ca și Vocea, ba chiar simțea o iritare când o auzea vorbindu-i cu oarecare superioritate, chiar dacă aceasta o asigurase că nu există nici Iritare sau Nervozitate Aici.

- Tu cine ești de fapt? Conștiința mea?
- Se poate spune și așa...
- Și mai cum?
- Și mai Sinele tău. Zi-mi cum vrei, eu sunt Tu, chiar dacă știu că uneori nu mă placi, așa cum nu te plăceai câteodată (de prea multe ori, în opinia mea) nici Dincolo... Nu înțeleg pentru ce te încăpățânezi să-ți cari toate rămășițele după tine. Uită-te mai bine ce e Aici. Soare când vrei, apă când și cum o vrei, lenevești când vrei... Am observat că tu chiar dormi, ceea ce ar trebui să fie imposibil, asta înseamnă că și Oboseala ți-ai cărat-o după tine. Acum te văd bine dispusă, ai visat frumos, nu-i așa?
- Nu-mi amintesc ce-am visat, dar aș vrea să-mi spui tu. Te numesc Subconștientul meu, na, și îți ORDON să-mi readuci visul ca să mă bucur de el Conștientă!
- Nu vreau să ți-l spun!
- Până la urmă se cheamă că avem o Stare Conflictuală aici? Nu ziceai că nu e voie, că e interzis de Regulă?
- Nu se pune, conflictul între Tine și Sine e unul care nu poate avea repercursiuni asupra Creației, decât cel mult unul pozitiv. Din contradicții se naște Opera, dar asta o știi și tu, îți amintești cât erai de creativă și Dincolo când erai în conflict cu tine însăți. Bine, au existat și excepții când, întradevăr, erai distructivă, autodistructivă și se pare că asta-ți și plăcea oarecum, îți dădea un sentiment de singur împotriva tuturor, îți convenea pentru că-ți crease iluzia libertății, când tu erai la fel de captivă ca toți ceilalți.
- Nu-i adevărat, eram cu adevărat liberă!
- Vezi, acum, ca să fac o glumă cam tâmpită, asta înseamnă să-ți minți Sinele! Nu te superi că râd puțin, da?

Vocea hohoti exagerat, special să-i sporească Iritarea, sperând s-o alunge, s-o trimită undeva departe de Ea. În momentul acela n-o mai suporta pe Creatoarea asta plină de ifose și mofturi, dorindu-și să fi fost ”repartizată” altcuiva. O hărțuise destul Dincolo, era nedrept să fie nevoită c-o cocoloșească și Aici...

- Ți se pare că nu te aud? Ai impresia cumva că ești de capul tău, că poți să vorbești fără să pot interveni?
- Du-te și fă-ți un eleșteu cu pește...
- Ce să fac cu el?
- Să ai o ocupație, te mai uiți la pești cum înoată, eventual, fă-ți niște delfini drăguți să-ți distragă atenția și dispoziția asta belicoasă. Pari plictisită și ți-am spus că Aici nu există așa ceva...
- Ei, uite că există, sunt plictisită de moarte. Mi-am amintit că înainte cu o zi de Marea Prăbușire am văzut o cutie de carton pe care scria Tropical Eden. Era o cutie de banane. Așa mă simt aici, ca într-un concediu într-un paradis tropical,  Un concediu prea lung...
- De ce-ai fugit când ai simțit Cutremurul?
- Din instinct de conservare, de spaimă, spune-mi tu, doar le știi pe toate. Nici nu înțeleg de ce îmi pui întrebări, nu ți se pare absurd? E ca și cum aș suferi de o dedublare de personalitate, tu (care sunt eu) întrebi și eu care sunt tot eu, răspund. E ridicol! Insinuezi că nu sunt recunoscătoare pentru că n-am murit și am eșuat aci în Marele Nimic, în Marele Căcat cu Moț, (uite că știu și eu să vorbesc cu majuscule!), dar lasă-mă să te întreb ceva... Sunt încă OM?
- Desigur, ești om.
- De ce n-ai spus Om cu majuscule așa ca mine?
- Pentru că nu contează, majuscule folosesc când am ceva de spus și tu trebuie să reții. E un fel de a-ți stimula capacitatea de a pricepe ceea ce e important Aici.
- E important să te cari acum, pentru că nu mă simt nici premiată, nici privilegiată, trebuia să fi murit odată cu ceilalți, atunci când m-am prăbușit pe lângă Casă.
- Acela a fost un vis. Nu s-a scufundat nicio Casă. Casele din visurile tale mă reprezintă pe mine, adică Sinele tău. Îți amintești că ani de zile visai o casă murdară înțesată cu boarfe, plină de praf? Apoi alți ani în care Casa era curată în majoritatea camerelor cu excepția uneia care era dezordonată, cu vechituri de-a valma peste tot? Apoi cea albă, curată lună, cu trei pereți de sticlă, cu șemineu și cu blana aceea de urs în fața lui (aici nu sunt sigură că n-a fost o invenție post-vis de-a ta) și cu podul plin cu tablouri vechi pe care nu distingeai nimic din cauza prafului gros? Ei bine, Casa Poporului e de departe grandioasă, probabil că semnifică faptul că te-ai prăbușit cu măreția ta. Dar nu asta e ultima Casă pe care ai visat-o, nu-i așa?
- Așa este, Ultima Casă e din Visul de Azi. Cel pe care nu mi-l amintesc și tu nu vrei să mi-l spui.
- Ai să ți-l amintești, observ că ai tresăriri, semn că începi să-ți aduci aminte... Vrei să ne împăcăm?
- Dacă-mi spui ce-am visat sau măcar cum era Casa din Vis...
- Nu mă condiționa, te rog, nu e frumos din partea ta. Eu îți vreau Binele, trebuie să faci un efort și să-ți amintești singură, deși înclin să cred că nu e încă momentul...
- Mă duc să mă plimb pe țărm, trebuie să mă gândesc, să-mi alung starea asta, apoi am să încerc să dorm din nou. Îmi place să dorm.
- Îți place să amâni, îți place să te fofilezi, îți place să fii indulgentă cu mine, de aceea consider că ne-am împăcat. Ești din nou Tu, aproape aceeași ca și Dincolo...
- O spui de parcă ar fi ceva rău...
- Ești sigură că nu este? Du-te și plimbă-te, udă-ți picioarele. Observ că le-ai remodelat, nu mai sunt cele de la 14 ani... Ai observat și tu că nu atunci erai cea mai frumoasă?
- Nu, am observat că sunt disproporționată. Atunci reținusem că pot să mă modelez la vârsta la care cred eu că eram cea mai frunoasă, dar nu știu de ce m-am oprit la picioare. Cred că pentru că nu am oglindă să văd restul. O să-mi fac una... Ce idee! Voi avea cu ce să-mi umplu Timpul acesta care nu există!



(va urma...)






Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu