duminică, 8 martie 2015

Am uitat ceva...

Am uitat ceva... O să fiu un pic criptică, un pic misterioasă, un pic fandosită și o să-mi dau un pic, nu mult, ochii peste cap. Sunt situații la care te înhami orbește având convingerea că le poți duce, că va fi floare la ureche pentru că tu ești un fel de Hercule atotputernic ce-și încoardă mușchii în toate direcțiile, când spre cer, când spre pământ. Asta până când Zeus îți arde o scaltoacă peste ceafă de-ți sar ochii, sau până când un muritor îți pune-n față o realitate ce depășește orice variantă romanțată ce ți-ai plăsmuit-o în capul tău sec.

Și te trezești că ajungi la concluzia că te naști singur și tot singur crapi. Că ești singur și în momentele intermediare, respectiv între singurătatea la fătare și cea de la crăpare. Mi-a dat cu rimă, știu, sunt o fire poetică. Și cinică. Și mi-e drag cinismul meu, îl iubesc și promit să nu-l abandonez niciodată, pentru că el mă apără și mă scutește să arăt când sufăr. Îl iau pe față și-n vârful limbii ascuțite și am garanția că fuge lumea mâncând pământul, doar am o reputație de păstrat, construită cu greu, cea de scorpie.

Pe scurt, să n-o mai lungesc... Ziceam de situațiile alea care pe care crezi că le poți gestiona, cărora crezi că le faci față no matter what, fără să te intereseze deznodământul și constați că faci față o p.lă. Că realitatea e mult mai pragmatică, mai umilă, mai măruntă decât ai idealizat-o tu. Că primești un răspuns ”nu pot” pe negândite, când nici nu apuci să argumentezi sau să expui un plan. Și ”nu pot”-ul ăsta îți arată dintr-o dată dimensiunea amăgirii pe care ți-ai construit-o singur. Și-ți fuge pământul de sub picioare, ți se clatină construcția idealistă, ți se năruiește castelul din cărți de joc.

Pac-pac, ai murit. Ană, zorile se varsă.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu