miercuri, 4 iunie 2014

De ziua ta, copile cu genunchi juliți…

Costatam zilele trecute că mi-e dor să văd copii cu genunchii juliți, nu pentru că aș fi vreo sadică ci pentru că nu-mi pot imagina cum e să fii copil și să n-ai o coajă de dezlipit, o rană de arătat celorlalți, un cot jupuit sau un cucui de toată frumusețea în creștet pe care să-l dai la pipăit ceolor mai apropiați prieteni ai tăi.

Lumea s-a schimbat, părinții s-au schimbat. Mamele se amestecă la groapa de nisip cu cei mici și îi învață cum să se joace, cum să împartă, cum să nu împartă jucăriile, devenind niște cloști cicălitoare și posesive. Ăia mici par niște roboței din plastilină ce încearcă și ei în zadar să-și impună voința, fără prea mult succes. Poartă căști, genunchiere, cotiere, sunt vegheați cu ochi de cerber de pe bănci de bunici vigilenți și părinți paranoici.

O julitură, un genunchi spart capătă dimensiunile unei tragedii iar copilul este dus la urgență, doftoricit, dezinfectat, pansat și apoi închis în casă la adăpost. În casa în care nu i se mai pot întâmpla alte tragedii. O răceală cât de mică e motiv de panică în familia extinsă: hapuri, prafuri, siropele, înfofoleală, închis din nou în casă. Un copil care nu papă tot din farfurie e motiv de îngrijorare maximă, de nefericire și semn al unui viitor incert. O posibilă moarte prin inaniție e aproape sigură, chestiune de zile...

Da, lumea s-a schimbat ca și cum copilăria ar fi trecut prin fiecare dintre noi fără să lase nicio urmă, separându-ne astfel de copilul din fiecare ca de-un străin pe care l-am cunoscut în trecere cândva, când strada era a noastră, a copiilor. Când trecea câte-o mașină, o dată la 3 ore și întrerupea un ”rațele și vânătorii”, bombăneam șoferul care avea îndrăzneala să traverseze un teritoriu pe care-l revendicasem noi, copiii și oricine altcineva era un intrus nedorit.

Era vremea când zilele erau lungi, vacanțele păreau nesfârșite. Erau verile în care topiți de căldură ne piteam sub copacii din jurul blocurilor, pe pături, și inventam tot felul de situații imaginare: ”ziceam că tu veneai la mine și eu își făceam cafea”, ”tu erai bolnavul și eu eram doctorița și-ți făceam injecție”.

Era vremea în care iernile nu surprindeau pe nimeni, cu zăpezi și bulgăreală, cu șosete ude, cu obraji înfocați și degete înghețate prin mănușile tricotate, fleașcă sau înțepenite la degete de la atâția bulgări rotunjiți în palme, țintiți te miri pe unde. Strada și fiecare dâmb existent era plin de sănii și de copii cu mucii-n gură, de țipete, de râsete, de veselia fără griji a unei copilării perfecte.

Era vremea în care niciun copac nu scăpa de curiozitatea de a te cățăra în el. Când te fugăreau vecinii, agricultori de oraș ce-și puneau răsaduri în spațiul verde pe care și-l revendicau ca fiind al lor, dintr-un instinct strămoșesc pe care nu-l pierduseră odată cu strămutarea de la sat la oraș. Când alții, și mai posesivi aruncau de la etaj apă pe tine când stăteai pitit la ”v-ați ascunselea” sub ferestrele lor.

Era vremea când te duceai la pârât la părinții unui copil ce ți-a stricat ceva, cu o liotă de plozi după tine ca martori, și fiecare voia să-ntărească cele spuse de tine, zelos, îmbunătățind varianta ta cu invenții și minciunele nevinovate ale căror menire era să-ntărească o loialitate de nezdruncinat ce avea să fie uitată poate, a doua zi...

Loialitatea se testa des, trădările erau și ele zilnice. Prieteniile se făceau și se desfăceau din te miri ce greșeală de neiertat, se refăceau dramatic și ”definitiv” făcându-ne ”frați de cruce”, uneori chiar pecetluite cu câte-o picătură de sânge la cei mai îndrăzneți dar și cele cu scuipat erau aproape la fel de trainice. Copilăria era o instituție cu reguli. Regulile noastre, ale copiilor. Părinții ne hrăneau, ne spălau, ne adunau seara în case și ni se părea că rolul lor se rezumă la atât. Lumea noastră nu cunoștea alte intruziuni din partea lor, afară de momentele în care ne pedepseau ”pentru teme” și nu ne lăsau afară iar tragedia se extindea asupra găștii tale care suferea în absența ta. Și gașca lua atitudine: se aduna în fața ușii tale ca un cor ce implora cu voci rugătoare, plângăcioase: ”tantiiiii, vă rugăăăăăăăăm s-o lăsați afarăăăă, vă rugăăăăm”...

E drept, e altă lume acum, mai complicată. Pericolele sunt altele decât atunci, reale sau imaginare. Copilăria și-a pierdut inocența și adulții o cotropesc pas cu pas. Se grăbesc ca odraslele lor să crească, să devină ”cineva”, să demonstreze ceva cuiva. Se-ngrijesc să nu pățească nimic, să n-aibă o julitură, să nu-i rămână o cicatrice, să-l vadă mai degrabă plictisit la adăpostul camerei sale, decât cu genunchii sparți la joacă. Își transferă asupra lui toate spaimele și toate neîmplinirile și-l tratează ca pe-un adult ce trebuie să fie responsabil și conștient că are o menire în viață, chiar fără să-și dea seama care ar fi aceea. Iar dacă vorbește singur și se cufundă în lumea lui, îl duc la psiholog pe motiv că are un prieten imaginar.

Eu am avut o lume a mea și o mulțime de prieteni reali dar și imaginari, o lume care mi-a rămas și acum în adâncul ființei mele. O lume care-mi permite și acum să visez și să-mi imaginez cum aș vrea să arate lumea asta reală. E unica, neprețuita, inegalabila mea comoară pe care-am sporit-o cu fiecare zi, cu fiecare an din viață. E lumea interioară care-mi permite și acum să vorbesc limba copiilor, care mă împiedică să le pun întrebări idioate ca aceea ”pe cine iubești tu mai mult, pe mămică sau pe tăticu`?” de față cu ambii părinții ai copilului chestionat, punându-l într-o încurcătură teribilă, silindu-l uneori să mintă pentru a nu răni pe niciunul, pentru că orice copil din lumea asta iubește pur și simplu. Nu mult, nu puțin, el iubește și gata.

Publicat aici


marți, 3 iunie 2014

Multiplele mele talente, sau cum am descoperit eu că oasele rupte dor

Până pe la 13 ani îmi testasem deja toate talentele, cel de poetă, recitatoare, solistă a corului, concurent la Tir, cea mai tare în compuneri, cea mai plină de mărțișoare de 1 Martie, cea mai plină de insigne și trese, de un fulger să se fi abătut asupra mea și scrum se făcea amalgamul de talente nedescoperite și latente ce mai zăceau necunoscute în mine.

Dar până să le descopăr pe toate, unul mi-a plăcut în mod deosebit: acela de încolona pe toată lumea... Ba-i trimiteam la război unde întotdeauna eu eram comandantul sau Ecaterina Teodoroiu ce murea dramatic după o mulțime de piruete, grimase, ochi dați peste cap, prăbușindu-mă cu grijă pe un un maldăr de iarbă ca moartea să-mi fie lină sau asigurându-mi și dând indicații în acest sens, să fiu prinsă la timp de ceilalți copii, camarazi de lupte din spatele blocului. Îi mai încolonam și pe treptele din fața scării și-i cam țineam la repetiții până ce desele tentative de dezertare mă plictiseau chiar și pe mine, obosită să-i tot trag de haine înapoi, să-i ameninț că-i pârâsc pentru cine știe ce ”delict” și să-i bag la loc în cor, pe rândul pe care se cerea vocea lui.

Vara, când plodetul cartierului se retrăgea la originile părinților la țară, și eu mă nimeream în săptămâna dintre astfel de reveniri la rădăcinile alor mei, rămânând cam stingheră pe strada pustie am încercat să fiu pictor, pantofar și sculptor. Cu pictura nu mi-a prea mers, nu aveam ustensilele necesare, respectiv șevalet, pensule, pânze, uleiuri și nici bască. Cu acuarelele nu aveam răbdare, prea erau de capul lor, prea aveau voință proprie și se-mprăștiau anapoda pe carton. Cu sculptura, nici atât. Degeaba avea mama în debara o ladă cu scule ce-ar fi putut face invidios orice lăcătuș, mecanic sau instalator, de la ciocane de toate mărimile la dălți de toate ascuțimile, blocul de cărămidă spongioasă nu se lăsa modelat precum plastilina, cu toată măiestria ce-o dobândisem cu prețul unei dupăamiezi pierdute și a unui deget belit și sângerând.

Să vă explic cum e cu talentul de pantofar. De când mă știu m-au obsedat sandalele romane (printre alte obsesii, cum ar fi tunelul prin iarbă, casa sub pământ, piscina din curtea de păsări de la bunici și beciul interzis al blocului). Aveam vreo 5-6 ani și stăteam într-un sat unde fusese mama repartizată. Eram la ea la dispensar, că n-avea cu cine să mă lase și la grădiniță nu m-am lăsat dusă nici în ruptul capului, deși am primit amenințări în sensul ăsta. Tot vara, tot căldură de picau ciorile din copaci, tot caniculă de nu mai mugeau nici vacile iar găinile zăceau leșinate cu clonțul deschis, de ziceai că trag să moară de căldură. Îmi dăduse nenea contabilu` de la primărie două coperți din carton de la un registru ce nu-i mai folosea, din care mi-am decupat urma tălpilor, le-am găurit cu un cui și-am trecut prin găuri sfoara de cânepă pe care am tranzacționat-o cu greu de la Petrică, amicul meu din sat, contra a trei bile colorate, tranzacționate și alea cu Silvia, amica mea din sat, contra a 1 portofel făcut din copertă de plastic de caiet, pe care tot de la ea o furasem cu vreo lună în urmă și despre care trăsesem nădejdea (falsă) că uitase. Pe când se dumirise și voise să-mi ceară bilele înapoi, apucasem să zic în mare grabă magicul ”mere, pere, caramele, ce să dă nu se mai cere” și i-am închis gura. În fața unei asemenea formule nu mai era loc de proteste sau negocieri ulterioare. Se mulțumise să mă bombăne și să mă amenințe că din ziua aia nu mai e prietena mea, ci a Cameliei, fata învățătoarei. Acele cuvinte m-au durut peste poate, dar mai tare mă durea de sfoara lui Petrică.

Cum spuneam, îmi înfășurasem sfoara pe glezne și mă plimbam făloasă prin curtea dispensarului, având grijă să nu cad în nas din cauza cartonului ce se tot îndoia în vârf și pentru că aveam încă genunchii plini de coji și puroi de la ultima cursă nebunească din grădină la poartă, să văd o hardughie de camion MAN, iar mama-mi promisese o sfântă mamă de bătaie dacă-mi mai sparg genunchii în următoarele 5 zile, că rămăsese fără apă oxigenată din cauza mea. De pansat, nu mă pansa, oricâte argumente aduceam eu, ea zicea că rana trebuie să fie aerisită și se vindecă singură. Pentru mine pansamentul ar fi fost un fel de medalie și-aș fi fugit imediat să-l arăt lui Petrică sau Silviei care între timp și-ar fi revizuit sentimentele vis a vis de prietenia noastră din motive de rană groaznică sau măcar din cauza pansamentului la care ea nici n-ar fi putut visa vreodată.

În ziua aceea, m-a chemat mama și mi-a zis că ”hai fată, acasă, că și-a rupt tată-tău umărul”. Un val de fericire m-a năpădit și m-a învăluit într-o mare de fiori, de eram toată piele de găină, în ciuda caniculei de-afară. Visul meu se împlinise în sfârșit! Imaginea tatei cu corset de gips a născut ode de bucurie în inima mea, văzusem gips o singură dată pe piciorul unei fete care-mi părea mie că țipă ca proasta pentru că oricine știe că osul, chiar și rupt, n-are cum să doară. Osul e cam ca și piatra, n-are mațe în el, n-are sânge că genunchiul meu zdrelit și nici ca spinarea lui Petrică, amicul meu, când îl bătuse taică-său cu biciul pentru că-i furase ceasul de mână și i-l pusese vacii la picior. Abia când i-am văzut expresia de martir a tatei, gravă, suferindă, alintându-se și el cum știa pentru un dram de atenție, mai ceva ca mine când rămâneam în vreun măr din livadă din care nu mai știam să cobor și mă vedeam murind acolo singură, la 5 metri de mama care se prefăcea că nu-mi aude jelania, ca să mă-nvăț minte odată, mi-am dat seama că osul rupt doare.

Descoperirea că oasele rupte dor mi-a cam întors lumea pe dos, și cu toate că m-am străduit din răsputeri, nu mi-am rupt niciodată vreun oscior ca să pot confirma sau infirma cât de tare doare, dar ori de câte ori îmi confecționam sandale romane din te miri ce, ca de pildă, atunci în fața blocului, îmi aduceam aminte de grozăvia întâmplată tatei de-și rupsese bietul de el umărul, căzând de pe punte în vale.

Peste câteva zile, plictiseala și talentele născute din ea, se spulberau ca și când n-ar fi fost. Era partea a doua a vacanței, cea în care mergeam la bunicii paterni, unde mi-am descoperit talentul de constructor și arhitect de piscine în curtea păsăretului. Dar asta e altă poveste, pentru alt 1 iunie.

La mulți ani, copile, în orice trup te-ai găsi, tânăr sau bătrân!

Articol publicat aici