miercuri, 14 mai 2014

Băiatului meu...

Dragul meu copil,

ai venit după două fete, una mai frumoasă decât cealaltă, una mai deșteaptă și plină de personalitate ca alta. Le-am vrut băieți, nu știu de ce, poate din ideea preconcepută că o fată suferă mai mult decât un băiat. Poate din același motiv pentru care și eu mi-aș fi dorit să mă fi născut băiat. Poate eram mai tare, poate aș fi știut să mă apăr altfel. Poate aș fi fost mai protejată de mușchi, de forță sau de un scuipat bine țintit.

Întotdeauna mi-a plăcut imaginea băieților de școală generală care umblau pe stradă ținându-se pe după umeri. Cu timpul am constatat că acest obicei e dovada unei frății care greu se mai păstrează când ești adult.

Te-am văzut și pe tine, fiul meu, ținându-te de după gât cu colegii tăi, când veneai de la școală...

Te-am văzut fugind de la grădiniță și întorcându-te când ți-ai amintit că la prânz aveați cus-cus. Un cus-cus care mie nu-mi ieșea niciodată ca la grădinița ta.

Te-am văzut mort de gelos când luam în brațe copilul acela de la orfelinat, care mă striga ”mama”.

Te-am văzut plângând, râzând, pârâdu-ți surorile mai mari care te chinuiau, te-am văzut suferind cu adevărat, te-am văzut îngrijorat, suferind, bolind după prostiile de la fast food pe care le mâncai doar poate pentru că eu nu-ți dădeam voie.

Te-am văzut bolnav, copilul meu, te-am văzut cu febră, cu ochii tăi mari și negri arzând. Te-am văzut fericit, copilul meu, cu ochii tăi mari și negri împrăștiind patimă și foame de viață.

Te-am văzut râzând cu gura ta frumoasă și cu vocea ta schimbându-se. Te-am văzut zbuciumat, chinuit, torturat de schimbările pe care nu le recunoșteai și nu înțelegeai ce ți se-ntâmplă...

Dar mai presus de toate astea, fiul meu, te-am văzut crescând, schimbându-te de la o zi la alta, de la un an la altul. Te-am văzut crescând, evoluând, regresând și iar evoluând. Am fost martora zbaterilor tale, am fost uneori victima transformărilor tale, ale chinurilor tale, fiul meu...

M-ai învățat un lucru, anume să nu cad în clișee, fiul meu. M-ai învățat să te susțin chiar și când îmi venea să-ți crap capul, când credeam că te-am pierdut de tot și că nu mai e nimic de făcut cu tine.

M-ai învățat să am răbdare și să iubesc necondiționat de buna ta purtare, să te respect ca om și să-ți recunosc personalitatea. Și pentru asta îți sunt recunoscătoare, fiul meu, pentru că mi-ai demonstrat că nu pot controla nimic, uneori nici măcar propria mea viață, și pentru că independent de voința mea, tu ești altfel de om decât credeam că am croit eu, cu o foarfecă imaginară, ca și cum tu ai fi fost o bucată de pânză numai bună de tăiat.

La mulți ani, băiatul meu, să-mi trăiești și să mă ierți pentru toate momentele în care nu te-am înțeles, nu te-am crezut și n-am crezut în tine! Și să mă mai ierți că a trebuit să învăț să fiu mama de băiat, și pentru că nici acum nu știu aproape nimic despre tine!

Te iubesc, băiatul meu!


luni, 12 mai 2014

”Vin rușii”


Nu-mi amintesc câți ani aveam când am auzit prima dată de ruși, de fapt când am fost speriată cu ”vin rușii” dar pot estima că aveam în jur de 4-5 ani. Întârziasem pe șanțul moale cu iarba tunsă natural de păsăretul uliței, mai mult ca de obicei. Se înserase dar la țară, la bunici nu exista altă primejdie în afară de strigoii care ieșeau mult mai târziu în noapte la speriat copii iar bunica era prea ocupată să închidă porcii și găinile, să pună cina pe masă, ca să-și bată capul cu mine ce ședeam cuminte pe marginea șanțului, trecându-mi degetele răsfirate prin iarba răcoroasă. Trecuse o bătrână din capătul străzii, agale, cum numai bătrânele de la țară știu, și nu cu urme de oboseală ci cu gânduri. Așa-mi păreau atunci bătrânii, plini de gânduri ce se ițeau prin șanțurile frunții și din ochii duși departe, în locuri doar de ei știute. Ajunsese în dreptul meu fără să se oprească, și-mi aruncase ca-ntr-o doară un ”Du-te-n casă, fata me! Vin rușii!”.

Nu știu ce resort m-a împins în picioare și m-a făcut s-o zbughesc pe poartă trântind-o în urma mea, răsucind cheia de două ori, înjurând bâlbâit fără să-mi trag suflarea ”fută-te dracu, fută-te dracu”. Mi se-ngrămădiseră de-a valma toate poveștile ce mi se spuseseră direct sau la care trăsesem cu urechea când se-adunau nanele la ușa uliții, sâmbăta seara, cu droaia de plozi gălăgioși pe care-o alungau  c-o nuia ce șfișchiua prin aer și înroșea pielea pe unde-ajungea când nimerea ținta mișcătoare. Acolo, pe lavițe și scaune aduse din casă, că ele nu stăteau pe șanțuri ca noi, copiii și ca alde ăia fără căpătâi din capătul uliței ce n-aveau nici de unele, doar o liotă de puradei, unul mai jegos ca celălalt și mai cu mucii-n gură, mereu plin de zăbele și vânătăi, semne ale educației părintești, acolo pe lavițe spuneau povești cu rușii și grozăviile lor.

Ne lăsau pe noi să auzim doar cât voiau ele să știm ca să ne stâmpere cheful de făcut prostii și de neascultat de mama și de tata. și toate poveștile începeau așa: ”O fost un prunc pă ulița besericii…” Continuarea era în funcție de necesitatea și utilitatea lecției din ziua aceea și de isprava vreunuia dintre copiii prezenți cu gurile căscate, aliniați pe marginea șanțului, vizat în mod direct: ”și-o furat bani dă la tată-său dân jeb și s-o dus cu ei și i-o strâcat pă dohan și pă țucur sucit și când o vrut să margă `napoi acasă, l-or prins rușii și i-or furat țucuru` și câți bani i-or mai rămas, i-or luat hainile și l-or lăsat în pielea goală, apoi l-or legat de arțaru` dân `nantea cășii și l-or bătut pân-o leșinat și aproape că nu l-or omorât.” Un murmur străbătea grămada de copii și-i lăsa o vreme fără grai, după care-și găseau de lucru cât mai departe de femeile ce rădeau pe-nfundate, bucuroase ca de fiecare dată când reușeau să scape de chirăieli, țipete și reclamații, și mai ales că aveau la-ndemână arma aceea infaibilă de a speria plodetul, ori de câte ori era nevoie.

Abia apoi poveștile lor continuau serios, în șoaptă, pentru că acelea nu erau de urechile noastre. Curioasă din fire, mă-nvârteam prin spatele lor s-aud,  pentru că știam că ceea ce se spune-n șoaptă e mereu adevărat… Așa am aflat că rușii, despre care la școală, mai târziu, aflam cu stupoare că ne-au eliberat, au fost de fapt niște violatori cruzi, hoți lacomi și criminali ce băgau spaima în toate satele prin care treceau. Așa am aflat că rușii furau tot ce mișca prin curte, jefuiau fiecare casă, violau orice femeie ce le ieșea în cale, și omorau fără milă, cu motiv sau fără, lăsând în urma lor doar durere și sărăcie. Așa am aflat că femeile erau ascunse în pădure, pentru că rușii  scotoceau fiecare ungher, fiecare coteț, fiecare pod, fiecare cuptor de pâine, și singurul loc unde aveau șansa să scape de violuri și de omor era pădurea, pe-atunci, nesfârșită.

Am avut un coșmar care mi-a urmărit toată copilăria, chiar și după ce apucasem să văd filme sovietice despre glorioasa și mândră armată a URSS, chiar după ce învățasem la școală că armata rusă a fost eliberatoare. Se făcea că veneau rușii. N-aveau chip dar aveau arme. Fugeam într-o curte să m-ascund, și odată intrată în curtea aceea vedeam că era doar praf, și nici un fir de iarbă, niciun copac în care să mă cațăr, doar un strat gros de colb în care până la urmă îmi săpam o groapă ca un fel de mormânt, mă acopeream apoi cu praf și așteptam acolo să plece rușii, cu inima bătându-mi să-mi spargă pieptul, inimă ce  părea să facă un zgomot atât de mare încât mă temeam să nu răzbată de sub colb până la urechile lor. Mă căutau, răscoleau praful cu baionetele și când ajungeau la un pas de mine, mă trezeam urlând și tremurând: ”mamăăă, or venit rușii!”.

De ce v-am spus povestea asta? Poate pentru că se aud acorduri de balalaikă și cazacioc pe la granițe, se simte miros de vodcă și mahorcă. Și de sânge.Pentru că vreau să trezesc memoria celor ce au uitat, să le spun celor care nu au aflat, cam ce înseamnă Rusia când are chef să ”elibereze” popoare. Rușii nu respectă nicio regulă, nu au milă și nicio urmă de umanitate.  Ei vin ca lăcustele, pârjolesc tot și nu lasă în urma lor decât jale și durere. Asta, în caz că pleacă… De obicei rămân cu zecile de ani.

 publicat aici si pe EVZ