miercuri, 19 martie 2014

Aventuri cu spaime și câini vagabonzi

Am fost plecată în weekend la București. La km 80, pe la Ploiești, am oprit într-o benzinărie în curtea căreia zăceau la soare 3 maidanezi. Mi-am cumpărat cafea și am stat afară la o țigară, timp în care una dintre javre și-a găsit ca jucărie niște șosete albe, pe care le arunca în sus, le prindea, le morfolea. Părea o javră simpatică.

Ne-am mutat la restaurantul de la 50 de metri distanță, să nu stăm afară în picioare. Telefonul meu era descărcat complet, așa că m-am dus la mașină să-mi iau încărcătorul. Câinele jucăuș se trântise lângă o roată. Când m-a văzut, s-a ridicat și a început să mă adulmece sâcâitor. L-am lăsat să-și facă damblaua sperând că se va plicitisi și mă va lăsa în pace. Nici vorbă de așa ceva, se ținea scai de mine. Am bătut din picior și am strigat la el să plece. Mi-am dat seama imediat că am făcut o greșeală pentru că potaia a început să mă mârâie din ce în ce mai tare. N-am îndrăznit să mă întorc cu spatele la el, știind că dacă aș fi făcut-o m-ar fi mușcat. M-am retras pas cu pas spre restaurant, sperând să vadă cineva că sunt în pericol dar din nefericire n-a văzut nimeni.

Între timp, maidanezul își rânjea colții la mine mârâind și un altul se ridicase de pe jos șă-i sară în ajutor. M-am panicat și mi-am folosit poșeta pe post de armă. Când mă simt în pericol, văd toate scenariile posibile și fiecare neuron analizează o soluție de salvare. Agitam poșeta în care desigur, aveam tot felul de chestii și știam că kg acela de piele îndesată cu obiecte ar fi fost un șoc pentru câine dacă i-aș fi dat una-n cap cu ea, lăsându-mi câteva secunde în care aș fi putut ajunge la adăpostul restaurantului.

N-a fost cazul, câinele o fi simțit și el în afara fricii mele, un pericol pentru sine. Am intrat tremurând în restaurant și m-am așezat pe primul obiect, respectiv pe calorifer, având atâta adrenalină în mine încât nu mai simțeam nici măcar oboseala orelor petrecute pe drum. Unul din tovarășii de călătorie mi-a zis că javra m-a simțit că mi-e frică. Știam asta, doar că frica nu poate fi controlată, iar mie într-adevăr mi-e frică de câinii vagabonzi, mai ales că în Oradea nu mai vezi de câțiva ani haite pe străzi, nici măcar în cartierele mărginașe.

Îi înțeleg într-o oarecare măsură pe talibanii maidanezofili, dar înțelegerea mea e limitată. Câinii nu au ce căuta pe străzi și chiar dacă pentru unii sunt inofensivi, pentru mine nu sunt, ca dovadă, a fost cât pe ce să fiu mușcată sau cât pe ce să las un cadavru în urma mea pentru că eu nu sunt genul care să nu lupte din toate puterile când sunt în pericol.

Din păcate, nici tragedia lui Ionuț n-a mișcat autoritățile din orașele României în așa fel încât să adune câinii vagabonzi de pe străzi, iar mizeria și peisajul dezolant din parcările care obligatoriu au măcar un ”suflețel” de pripas, pe care dacă se întâmplă ceva, nu-l revendică nimeni dar în rest e hrănit ca un câine de casă, spune ceva despre civilizația de care suntem în stare. Suntem miloși atâta vreme cât nu ne costă nimic mai mult decât o coajă de pâine sau un os aruncat câinelui. Când e vorba de oameni... să se descurce singuri.