joi, 13 martie 2014

De prin vecini

Pentru cine n-a aflat încă cine e Aurica, vă informez că vecină-mea, cu care mă am în bună pace, cam ca mâța cu câinele. Nu că ar fi greu să se-nțeleagă lumea cu mine, dar individa asta are tot atâta rost pe lume, cât au gândacii de bucătărie sau șobolanii. În tinerețe, după cum chiar ea a recunoscut că a fost ”cam curvă” și a făcut un copil din flori cu un oarecare highiduș semi-celebru pe la nunți de cort, pe care copil l-a predat la stat cu mai puține mustrări de conștiință și regrete decât aveau țăranii când își predau vițeii la CAP. Copilul avea vreo 2 luni jumate, sau așa ceva, Aurica nu-și mai aduce aminte precis, poate pentru că se afla sub influența trăscăului, sau pentru că n-a fost o dată atât de importantă încât s-o țină minte. Așa cum ziceau bătrânii când povesteau una-alta, cam prin vara lui șaijdoi-șaijtrei, se-ntâmplase socoteala.

De-atunci, vecină-mea a ținut-o într-un chef și-o beție. Trai, neneacă. Paralel cu aceste activități, și în pauzele dintre festivalurile Vodcii, găsește oportun să streseze cam toată strada cu vizitele ei cauzate de plictiseală cronică, pentru că în afară de integrame, nu are alte preocupări ”intelectuale”, decât poate contribuția la repertoriul de înjurături din cele două limbi, maghiară și română.

Eu am înțărcat-o definitiv vara trecută, după ce găsise de cuviință să-mi răstoarne tomberoanele, în semn de revoltă că n-o mai primeam în casă. N-am mai primit-o pentru că venea beată moartă, uneori la 5 dimineața, să-mi ceară țigări sau un pahar de palincă. Mi-a băut femeia asta cel puțin un hectolitru de țuică și când i-am zis asta, s-a declarat revoltată de meschinăria mea: ”nu dai bani pă ea , și nici n-o bei”. Mai poți comenta ceva?

În fiecare primăvară, Aurica își aduce slugi să-i sape și să-i semene peticul de grădină de 100 mp, de regulă boschetari și ratați pe care Dumnezeu știe de unde-i adună. Azi, de pildă, erau unii pe care nu i-am mai văzut. Ei dădeau la sapă, cucoana Aurică dădea indicații de la geam.

Anul trecut i-a luat casa foc, cică de la o priză. O cred în stare să-și fi dat singură foc ca să încaseze banii de asigurare. Era plecată de-acasă, noroc cu ceilalți vecini care au văzut fum, și au chemat pompierii înainte să ia și casa subsemnatei foc, lucru absolut posibil, din moment ce casa mea e lipită de-a ei.

Acum vreo lună a luat-o Ambulanța. Cică luase din greșeală niște medicamente în plus. Bănuiala mea neconfirmată e că le-a amestecat cu vodcă, aș putea băga mâna-n foc, chiar. A stat pe la Neuro vreo 2 săptămâni, apoi potolită, încă una prin casă, fără să facă rondurile obișnuite pe la ușile altora. Cred că strada a avut o pauză binemeritată.

Acum e bine-merci. Și-a reluat cursele și obiceiurile, în afară de băut. Cred c-a intrat spaima-n ea și se teme să ar putea să crape înainte de a-și desăvârși misiunea, aceea de a teroriza cât mai multă lume cu prezența, de 5-6 ori pe zi. Cred că are normă de la Scaraoțchi, alfel nu-mi explic.


Sarmale cu mămăligă sau sărmăluţe cu mămăliguţă?

Un text absolut savuros de Gavrilache.


Abia la o bucată de vreme, cam pe când Tăriceanu testa microfoanele cu arătătorul, am sesizat că, deşi vorbeau de acelaşi banal şi iubit fel de mâncare, cei doi îi dăduseră surprinzătoare şi aproape filosofice încărcături emoţionale, fapt care trebuia să pună pe gânduri un observator atent şi inteligent, şi m-a pus! Să fie vorba, m-am întrebat, de viziuni diferite asupra sensului vieţii, de opţiuni politice divergente sau vorbim doar de simpla mărime a sarmalelor? Chiar şi în acest ultim caz, ce semnificaţie să existe între coincidenţa dintre sarmalele mari (“sarmale”) servite frecvent de un militant al partidului aflat la guvernare şi sarmalele mici (“sărmăluţe”), rar ajunse în burta celui mai ezitant, împăciuitor, bleg, aş zice, dintre noii colocatari din condominium? Ba, pe măsură ce timpul se scurgea implacabil, alte şi alte întrebări se iţeau din zbuciumul neuronilor mei puşi la treabă de aceasta dilemă : “Mărimea sarmalei reflectă ea plusvaloarea acumulată în funcţie de importanţa şi volumul muncii depuse, ori este doar expresia acumulării haotice, sălbatice de capital susţinută de adeziunea la un grup infracţional organizat sau la un partid politic (cam acelaşi lucru)? Să se fi transformat vecinul Costica, şofer pe Rabă şi membru marcant PSD, din cel ce-a învârtit o viaţă manivela, în cel ce învârte banii cu lopata pe linie de partid şi de stat? Dacă, am ajuns să mă întreb, epoca lui Mazăre a apus şi se văd deja zorile epocii Costică? E bine, în acest context, să mă mai trag de şireturi cu viitorul primar, să-l contrazic când îi e lumea mai dragă? Nu cumva sunt de două ori fraier : o data că-l supăr şi o dată că nu profit?

Continuarea, aici