marți, 4 martie 2014

De dor

Am visat că m-am mutat într-un sat într-o casă părăsită. Mă cuibărisem în pat dar îmi blocasem simțul olfactiv pentru că știam că așternuturile trebuie neapărat să miroase a mucegai sau a praf. Mă întrebam cum va fi când îmi voi aduce așternuturile mele curate și aspre, așa cum îmi place mie să le simt. Aspre și foșnitoare.

M-a încercat un sentiment imens de fericire în vis, sentiment care s-a prelungit și după ce m-am trezit. Mi-am băut cafeaua încercând să deslușesc mecanismul subconștientului și ce l-a determinat să vrea la țară. Apoi n-am mai fost sigura dacă satul acela n-a fost al bunicilor și nici dacă încăperea în care mă cuibărisem în pat n-a fost una din casa lor.

Mi-e dor de bunicul, mi-e dor să fiu copil. Mi-e dor de puii de găină, de piuitul lor parcă șușotit când se culcă, de cloncănitul cloștii când și-i adună ocrotitoare sub ea. Mi-e dor de privirea gânditoare a bunului stând în fața sobei, încotit pe genunchi cu un cocean de porumb în mână, de barba lui țepoasă și de dragul din glasul lui când o striga pe buna ”măi, hei”. ”Hei-ul” ăsta era ca un fel de prenume inventat dintr-un simț al umorului candid de copil îmbătrânit. Așa a fost sufletul lui, de copil bun, până în ziua în care a murit bunica. Apoi, peste chipul lui s-au așternut umbrele tristeții, ale grijii pentru fiul lor bolnav rămas în casa părintească iar la afârșit, cele ale morții. S-a îngrijit să-l lase cu avere cu tot pe mâini bune, după care a plecat și el grăbit să ajungă la ea, femeia micuță cu cei mai vii ochi negri pe care i-am văzut vreodată, iubirea vieții lui.