joi, 9 ianuarie 2014

"Cap am, minte la ce-mi mai trebuie ?"

Am fost azi la Curtea de Apel pentru că în urmă cu vreo 4-5 ani, la vremea când umblam cu poșeta plină cu bani, mi-a fost lene să stau la coadă la casa de schimb valutar a băncii și m-am dus să iau o țeapă 5 metri mai încolo, la una dintre celebrele case de țepuit fraierii cu cecuri de călătorie, case care într-un final au fost închise după ce li s-a permis patronilor să se umple de bani la limita legii. N-am făcut scandal acolo, eram cu fiu-meu care avea cam 14 ani, exact vârsta la care băieții se dau cocoșei și sar repede la bătaie, mai ales când e vorba de onoarea nereperată a mamelor lor. I-am zis șmecherului de după sticla ghișeului să anuleze chitanța și să-mi dea banii înapoi (un fel de ”uităm tot, dacă mă-nțelegi”) dar n-a vrut. Normal că n-a vrut, doar așa erau instrucțiunile și nu eram prima fraieră care pierdea niște bani acolo. Buuun, sun la poliție, comisarul Cutare plin de entuziasm mă cheamă chiar a doua zi, dau declarație, îmi șterg mucii de fiu-meu care a insistat să mă asiste, mă constitui parte civilă și pac la răsboiu !

Peste câteva zile, mă cheamă la procuratură, dau și-acolo declarație, îl cheamă și pe mutu` ăla de m-a păcălit, îi zic și lui vreo două, mă duc acasă și aștept procesul. L-am așteptat vreo 4 ani, timp în care-mi luasem gândul și de la bani și de la dreptate dar mai ales, de la sfânta răzbunare.

Când în sfârșit primesc o citație, abia îmi mai aduceam aminte cine-s indivizii cu care mă judec. Mă duc la tribunal, trec prin piuitoarea aia după ce descarc vreo 2 kile de zorzoane de pe mine... Mă duc în sală, împricinații cu o armată de avocați, fraieri vreo 300. Până a strigat grefiera ”catalogul”, făcusem lombosciatică de la atâta stat în picioare, după care ne ia judecătoarea pe rând la interogatoriu. Unii zic că nu mai au pretenții, alții se bagă-n față pe motiv că lucrează la armată și face comandantul ca trenul, în fine, îmi vine și mie rândul. Mă iau avocații escrocilor ălora la-ntrebări: că ce scria pe panou, că dacă era cu litere mici, mijlocii sau mari. Că dacă aveau neoane în jur sau becuri de Crăciun. Că ce-a zis ăla pe care nu-l auzeam din spatele ghișeului, pe motiv că era ”stricat” microfonul. Mă-nfuriu, îi zic respectuos președintei să nu-i mai lase pe ăia să mă fută la cap, că nu mai țin minte toate căcaturile de acum 4 ani, că până la urmă io-s victima rânjiților ălora pensați și nu invers, și că-mi mențin declarația de la dosar. Judecătoarea le zice avocaților să-și lege caii. Ăia tac, io-s dismissed. Mă duc acasă și mă laud că ce deșteaptă am fost eu în ziua aia. Lumea leșină de admirație.

Anul trecut prn septembrie primesc o ditamai sentința, de grosimea unui almanahe. Pușcărie pe linie, de la 4 ani la 7, plus restituirea sumelor păgubiților, cheltuieli de judecată și alte chestii juridice fine. Exult și încep să aștept poștașul cu același interes și drag cu care-l așteaptă pensionarii patriei. Poștașul vine dar îmi aduce facturi. Bani, ioc. În schimb, prin noiembrie, găsesc în cutia poștală o citație. Nenorociții făcuseră apel.

Bun, mergem la apel dar uităm citația acasă și-n loc să mă duc pe Roman Ciorogariu 12, mă duc pe Primăriei nuștiucât. Mă urc în mașină, mă duc pe Roman Ciorogariu, nu găsesc, evident, loc de parcare, mai dau o tură și parchez la dracu-n praznic pe o stradă paralelă de unde-o iau la galop, că întârziasem deja juma` de oră. Ajung gâfâind, după 3 etaje la piuitoare, dar polițaii sunt înduioșați de zgomotele agonizante ce ies din mine și mă lasă să trec pe lângă ea. De fapt, nici nu știu dacă era musai să trec prin ea pentru că oricum îmi uitasem racheta sol-sol pe care de obicei o port în poșeta verde, acasă.

Intru în sală, dau cu ochii de fraierii mei care desigur, doresc să schimbe impresii, ceea ce pe mine mă deranjează pentru că de obicei când fac prostii, mă abțin s-o fac pe deșteapta și pe victima, că cine dracu m-a pus să atunci să nu casc ochii ? După nici 15 minute, judecătorii iau pauza. Mno, mă așez și eu lângă un cuplu care se vaietă în dulcele grai miorlăit al nedreptății, că ”precis îs mânjiți și de-aia durează atâta”. Vine altul care s-a dus să se zgâiască la grefieră în speranța că aia știe deja verdictul. Cică lipsă de probe. Ce lipsă de probe, nene? ăsta e recurs. Nu știe, așa a auzit el.

Se termină pauza, niște pușcăriași se așează în țarcul ăla, un gardian zdrăngăne niște cătușe, aprodul strigă ”liniște în sală”. Eu ciulesc urechile, că de văzut nu văd nimic, că m-a pus naiba să mă așez în ultima bancă... Pe rândul din fața mea stă o babă cu căciulă croșetată și ochelari, care-i face capul mare altui pensionar cu cunoștințele ei juridice. Se dă mare, că să se facă dreptate, că ea a observat, că nu se lasă and shit. Președintele începe să vorbească, baba, taca-taca. O ating pe umăr și-i fac semn să-și țină pliscul. Se uită peste urât la mine. Urât. Cum am dormit doar 4 ore azi noapte, n-am chef de subtilitățile ei și-i zic :”taci doamnă, că nu ești la coadă la tigăi”. Cuplul de lângă mine pufnește-n râs, ăla de-a zis de lipsă de probe se uită tâmp de la mine, la babă. E clar, are și el câțiva neuroni pe care nu-i folosește decât la mers și la băgat în gură. Mă ridic și mă bag în față, că-s mică și încap oriunde, ca mâțele prin gardul viu.

Lipsa de probe, nu e lipsă de probe, ci unul din armata de avocați invocă lipsă de procedură pentru că una dintre haimanalele apelante n-a fost citată la adresa potrivită, bla-bla. Se dă termen pe 28 ianuarie la ora 9. Nu e musai să mă prezint, cică. Ies, cobor repede cele 3 etaje, cu gândul la amenda care mă poate aștepta sub ștergătorul de parbriz. Am depășit cu vreo 20 de minute timpul de parcare. Ca noroc, nu găsesc nicio amendă. Merg acasă, mă sună o prietenă care-mi povestește cum o toacă taică-său la cap și-i povestesc și eu de baba de la tribunal, moment în care am o revelație și-i zic: Măi, ăștia nu s-au prostit la bătrânețe cum zice lumea... Ăștia au fost proști mereu, au trăit ca proștii și-o să moară ca proștii. De ce ?

Păi, uite de ce... Dacă ești prost o dată, faci bine și încerci să-ți repari greșeala, nu să faci paradă de prostia ta. Că vorba aia, nu e prost cine cere, e prost cine dă. Să te dai deștept după ce-ai luat țeapă ca un fraier, mi se pare chiar de porc. În loc să-ți ții frumușel gura, să stai în banca ta și să lași justiția să-și facă treaba, tu te găsești să spui că știi tu că toate-s aranjate, că toți îs pe-o mână, că săracul de tine, sau ca baba aia, să melițezi niște tâmpenii pe care le-ai văzut tu în telenovelele mexicane în care ajunge negreșit, nevinovata eroină principală, cel puțin o dată pe serial.
Concluzia e că, nu degeaba le-a plăcut lor în dictatură, au stat ca și câinele-n lanț, puși la respect de frică. Mucles, ciocul mic, marș încolo, marș încoace. De-aia duc unii dorul dictaturii, că au știut de frică, de pulan pe spinare, de abuzurile polițailor, judecătorilor, avocaților, primarilor, secretarilor, casierilor, aprozaristelor, măcelarilor, alimentaristelor. Și dacă ajungem iar acolo, ce mare șmecherie... am mai fost odată și n-am murit, ce mama dracului... Bine că suntem noi deștepți !

duminică, 5 ianuarie 2014

”În Iordan botezându-te tu, Doamneee…”

N-a mai dat popa cu crucea pe la mine de vreo 18 ani… De fapt, o singură dată a fost de când stau aici, grăbit, agitând cădelnița și stropindu-mă toată cu apă sfințită. Nimerise, după cum a spus el, din greșeală, știa că pe strada asta majoritatea sunt unguri, dar îl trimisese poștășița, mare creștină de ocazie, ce-și amintea de biserică și Dumnezeu la Bobotează și la Paști, în rest, umbla la vrăjitoare să-și rezolve conflictele lumești cu diverse persoane, respectiv cu fosta nevastă a lui bărbatu-său pe care-l gelozea nebunește chiar dacă aveau vreo 20 de ani împreună și- general, se purta cu el cam ca și cu o cârpă de șters pe jos.

Întâi ajunsese popa la vecină-mea, Viorica, și aia lovită de evlavie după un festival de vodcă ce dura de dinainte de Crăciun, și pe care o prindea Boboteaza într-o stare de mahmureală crâncenă, cu cearcăne fleșcăite sub ochii tulburi și umflați, cu buze vinete și mișcări tremurate ca piftia pe care-o ținea în cămara-budă de lângă bucătărie. Se-nchina Viorica de-ai fi zis că toată viața și-o petrecuse la călugărițele franciscane de la a doua poartă de la noi, nu că ar fi ținut-o din tinerețe într-un chef și-o beție continuă, sfârșită cu câte-o partidă de amor cu cine se nimerea, în general cu cel care venea la ea cu o sticlă de cocsis bor (vin de căruțași) de 13 lei…

Mie nu mi-a fost chiar musai să vină popa cu Iordanul, aveam niște spaime de când eram copil și mă ascundeam în dulap când auzeam pe uliță clopoțelul. Încerca mama în fel și chip să mă scoată de-acolo, cu buna, cu forța, cu amenințarea, dar catâr cum eram, nu mă lăsam în ruptul capului târâtă din adăpostul întunecos și sigur, dintre hainele atârnate pe umerașe, mirosind a naftalină și a piele de la paltonul țeapăn al tatei, ăla care stătea în picioare fără om în el. Auzeam de-acolo ”în Iordan botezându-te tu Doamneeeeee”, clinchetul cădelniței, șoaptele mamei care-i indica popii locul în care mă aflam și unde nici nu îndrăzneam să respir.

Încerca și popa să mă momească, doar mama nu era fitecine și era musai să facă și el un efort pentru protipendada satului, din care și mama ca soră pediatră, felceriță, cum îi ziceau oamenii, făcea parte. ”Hai și pupă crucea măcar, catâr spurcat”, zicea mama, sătulă să mă ia cu binișorul, și care în mod normal, dacă nu era sărbătoare și popa de față, mi-ar fi ars niște scaltoace, că nu răbdarea la mofturile mele o-ncurca pe ea de obicei. Refuzul mut din dulap o făcea să scrâșnească din dinți, până ce popa mă momea cu fuiorul ”hai fată să-ți dau fuior, să-ți crească părul mare!”, zicea el, resemnat că n-are să vadă nimic în afara mâinii strecurate cu precauție prin ușile întredeschise, să-mi iau fâșia de fuior pe care două zile după aceea aveam să mi-o potrivesc pe cap, închipuindu-mi că am părul lung de domniță din poveste, nu frizura cu breton și perciuni pe care mi-o făcea nemiloasa de mama cu foarfeca ei chirurgicală, boantă și curbată…

Așteptam până auzeam clopoțelul oprindu-și clinchetul, semn că popa și cantorul intraseră la vecini, abia apoi ieșeam rânjind cu gura până la urechi, fandosindu-mă cu fuiorul pe cap. ”De ce ești așa sălbatică ?”, mă-ntreba mama întotdeauna, întrebare la care n-aveam niciodată alt răspuns decât o ridicătură din umeri și-un simplu ”așa sunt eu”, după care mă urcam în podul grajdului părăsit ce nu cunoscuse răsuflare de vită de când ne mutasem noi acolo, unde-mi șopteam poveștile și le trăiam fără spaime, în lumea ce mi-o creasem, în care nici popa, nici înfricoșătoarea capră de dinainte de Anul Nou, nu-și aveau locul…

La mine n-a mai venit popa cu crucea de vreo 18 ani, deși nu mai cred că pentru că-și închipuie și acum stau doar unguri pe strada asta, ci pentru că nu sunt arondată la nicio biserică, nu plătesc nicio contribuție. Nu vine nici la vecină-mea, deși, de când a dat în ciroză, și-a întors și ea fața buhăită către Domnul, merge la biserică duminica, tratând cu El viață lungă și sănătate, pe lângă interferonul de 16 milioane vechi pe care-l primește lunar, gratis de la stat, ca un fel de premiu pentru o viață de care nici ea nu-și mai aduce-aminte.

Câteodată mi se face dor să aud ”În Iordan botezându-te tu, Doamneeee”, dar cred că de fapt, de copilărie și de mama mi-e dor…

An Nou fericit !