miercuri, 9 iulie 2014

Din castronul cu aiureli

Mi-a fost frică de când mă știu de furtună. Odată, pe la 5 ani, am decis că trebuie să-mi înfrâng teama și m-am proțăpit în gărdulețul din fața ușii casei, cel care împiedica găinile să între pe teritoriul uman și am așteptat... Un fel de ”bring it on, baby, arată-mi ce poți”. Și mi-a arătat... A trăznit o data, de m-am trezit sub masa din capătul coridorului. Ani de zile am crezut că am fost trăznită, ceea ce ar explica unele chestii în felul meu de-a fi, dar cred că am dat eu în marșarier fără să-mi dau seama și m-am ascuns de frică sub masa aia de care-mi aduc aminte și azi.

Acuma, dacă mă gândesc bine, știu de ce mi-e frică de furtună. Nu mi-e frică de fulger pentru că n-aș ieși din casă când fulgeră, nici să mă tai în bucăți. Știu că la cât sunt eu de norocoasă, primul ar fi al meu. Nu m-ar omorî, doar s-ar distra cu mine. Mie mi-e frică de ceea ce urmează după el, tunetul. Bubuitura aceea ce-mi sfredelește capul și-mi întrerupe mereu, brutal,invaziv, gândurile. Pentru că mintea mea nu doarme niciodată, n-are odihnă și e mereu în călătorie. Bubuitul acela întrerupe întotdeauna ceva: un drum, un plan, un vis, o conversație între neuroni. Care nu-s întotdeauna de acord și se ceartă unul cu altul.

Azi a venit ploaia și m-am bucurat pe jumătate. Nu suport canicula, sunt născută toamna ca să ador primavera. S-a întunecat, din zi s-a făcut noapte. Am decis că cea mai bună idee e să mă retrag la culcare, cu geamurile ferecate. Pisica a decis și ea la primul trăznet că cel mai bun loc e sub patul meu. Aproape că ne-am luptat pentru loc dar mi-a mârâit că e locul ei și m-am refugiat în pat, uitându-mă pieziș la ea și promițându-i două zile fără periat. Nu s-a sinchisit deloc, sensibilitatea ei se reduce la ”deschide-mi ușa ca să ies, deschide-mi ușa ca să intru, hrănește-mă, dă-mi apă, scarpină-mă dar nu acolo că te mușc”.

Am coabitat cam o oră până s-a terminat scandalul din cer, apoi ne-am ignorant reciproc la ieșire din vastele dormitoare. Nu ne-am mai vorbit de-atunci, au trecut 6 ore grele. Pe mine mă enervează cel mai tare că, deși am chemat-o să-mi țină companie în pat, m-a ignorat de sub pat cu o superioritate aristocratică. Și când mă gândesc că a costat 300 de lei, mai că-mi vine să-i alung toți motanii în călduri ce-și fac veacul pișându-mi ușa de la intrare...

Că tot am vorbit de neuroni, memorie și chestii d-astea... Acum vreo știu eu câți ani, m-a dus un băiat la craterul din 1 Mai. Pe drum a găsit o jumătate de șarpe aproape putrezit. În afară de furtună, mă tem de șerpi dar mai tare mă temeam de nebăgarea în seamă. Jumătate de șarpe nu era o amenințare, nici măcar pentru o fricoasă de șerpi ca mine.

E răcoare acum și mi-e bine. Pisica e și acum ofensată pentru că i-am alungat un pretendent. A plecat după el, sfidându-mă. Regina nopții din curte își trimite morganaticul miros în casă. Țin ușa deschisă, trăznetul nu mai vine azi dar poate intră norocul sau măcar un șoarece cu care să se joace asta mică, fetița pisicii mari. De azi o cheamă Tero, de la teroristă.



Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu